Densuş - biserica monument

TIPĂREȘTE

Evoluţia unei religii nu a fost originală, ea s-a suprapus peste alta, cea nouă a înlocuit-o pe cea veche, mai mult chiar, a exclus-o. Eliade numea acest proces sincretism religios. În fapt, asistăm la o evoluţie şi aceasta este numită aşa de toţi reprezentanţii contemporani ai noii religii; filosofii, contemporani şi ei, au o altă părere. Că acest sincretism poate fi ca o împreunare, ca o spirală ar fi idealul sau că în final duce la distrugerea şi dispariţia formei vechi, este deseori realul.

Să te faci vecin, să încerci să ridici un gard, ca mai apoi chiar tu să-l dărâmi este un lucru greu. Între religii acest lucru nu s-a putut întâmpla; două biserici vecine, două rituri vecine ale acestor biserici, două sărbători...şi chiar dacă una dintre acestea prin bunăvoinţa celeilalte a supravieţuit, momentul în care aceasta şi-a început decăderea a fost exploatat de cealaltă. Ruina vecinului, prosperitatea mea! Totuşi timpul, necruţător cu toţi, a demonstrat că ruina se transmite, ca o boală, ca un virus mortal şi în final, chiar dacă spunem o mie de ani, aceştia nu sunt îndeajuns pentru a fi sigur de-o supravieţuire imortală.

Biserica de la Densuş este un exemplu de supravieţuire, locul, acum sfânt şi creştin, este disputat în istorie de un templu roman, de un mormânt – numit în cazul de faţă şi mausoleu – semn că mormântul a aparţinut unui om se seamă, sau chiar de o biserică paleocreştină. În toate cele ce le-am descris, sunt martori de construcţie care ţin partea lor; a timpului, a reflecţiei. Hornul din mijlocul bisericii ar fi altarul celor care în timpul sacerdoţiilor practicau arderea resturilor sacrificiilor după căutarea auspiciilor în acestea. O inscripţie în latină pe una din coloanele dreptunghiulare pomeneşte de Longinus, de generalul roman trimis de Traian în solie la Decebal. Longinus a fost ţinut ostatec de Decebal, captivitate ce a dus la sinuciderea generalului. După cel de-al doilea război daco-roman, Traian l-a căutat pe Decebal, urmărire e ce a dus la sinuciderea marelui rege dac, altfel ar fi fost dus în urma carului de triumf la Roma. (Aşa cum dealtfel s-a-ntâmplat şi cu marele rege galic Vergingetorix, atunci când Galia a fost cucerită de legiunile romane condus de Iulius Caesar.) Apoi semnele paleocreştine sunt evidente încă de la intrare şi împrumutul forţat al materialelor de construcţie aduse de la aproape 10 km depărtare, de la Colonia Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa ne arată timpul în care s-au construit zidurile bisericii.

În felul distanţat în care am privi lucrurile, de la un templu închinat lui Marte, mormântul unui general roman, biserică ce poartă hramul Sfântului Nicolae şi biserică a sfinţilor militari, cu imagini minunate ale arhanghelului Mihail şi ale Sfântului Gheorghe, ne aplecăm în faţa acestui monument. În însăşi felul ei de a fi biserica desemnează ceva sfânt pe loc sfânt. Că părintele ce păstoreşte acolo sau enoriaşii ortodocşi nu văd aşa lucrurile înseamnă şi asta o altă formă culturală, ce duce la un conservatorism ce dă vigoare şi oportunitate unui astfel de lăcaş. Căci poate fără această împotrivire a schimbării şi a recunoaşterii sorginţii, biserica nu ar mai fi fost ceea ce este şi fiind părăsită, din cauza dezamăgirii unei comunităţi ce a crezut cu habotnicie în idealul ei creştin ortodox, ea s-ar fi prăbuşit spre marea noastră uitare, a contemporanilor.

Că de cele mai multe ori nu acceptăm decăderea, nu trebuie să ne mire, că existenţa noastră poartă însemnele unei balanţe. O biserică născută pe ruinele, sau individuaţia unui templu, împrumută valenţele originare ale acestuia. „Biletul” prin care această anvergură ni-l oferă este scris în latină şi el se află acolo în biserică. Împăratul Traian, după ce a pacificat Dacia conform acelei „pax romana”, l-a lăsat pe generalul Longinus să asigure dominaţia politică în Dacia.

Există ca mărtuire un dialog ce ne surprinde; generalul îl felicită pe Traian pentru victoria în primul război şi îşi expune traiectoria sa politică alături de împărat, la Roma, la trimuf, la declaraţii... împăratul îi răspunde cu căldură: „Tu rămâi aici Longinus, de tine am nevoie, dar aici...”

---

VIZUALIZĂRI: 1649 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI