Locul în care ești tratat ca un conte

TIPĂREȘTE

O știți p-aia cu...

Stați că v-o zic amu´...

No´ că iar mi se făcu de ducă pe coclauri și iar îmi pusei piticii din ludău, glava ceea de-astupă gâtul și-i zice bostan gânditor, să-mi găsească o locațiune pe un´să mă preumblu. Mări se vorbiră și se sfătuiră ei, neuronii care este... și-iaca ce-mi găsiră. ”Perla Munților Apuseni” aia de-i zic maghiarii Menyháza (Orașul Paradisului), adicătelea stațiunea Moneasa. Ptiu, că tare mumos ar trebui să fie pi colo, zic eu. Așe că-mi fac o listă cu cei de vizitat, îi îndes Ioanei în sân, pardon... procesor, coordonatele tutulol locurililor cu ce-i de văzut, îndes în paporniță de toate cele și... hai la drum. Hai la drum, hai la drum, da´ce, că doar nu era să mă duc precum calu´de-a dreptu´ și directu´ la Moneasa. Noo! Mai întâi mă oprii și eu în Hunedoara să văz minunăția aia de Castel al Corvinilor, al Corvineștilor, al Huniazilor sau cum i-o mai zice. Dar cum s-a mai scris despre el, nu vă mai plictisesc și eu cu alte slove despre dânsul. Chestiunea-i că mi-o plăcut tare mult și după o oră și-oleacă de vizitat, chiombit, mirat și făcut pozografii prin și la toate colțurile, cotloanele, sălile, camerele și turnulețele ce-mi ieșiră-n cale, luai calea Monesei. Amu´, la plecarea de-acolo, vrusei să vizitez și cetatea Deva că tot mi-era în drum, dar mi-o zis tanti de la belete de la castelu´ lu´ nea Iancu că degeaba mă duc eu acolo, că-i închisă, ferecată de-a binelea și nu se vizitează, fiindcă o intrat de la sfârșitul lu´ prier 2013 întrun program de reabilitare ce va dura cam un an de zile. Oo, dă Doamne, măcar de s-or ține de treabă și cuvânt ca s-o vizitez și eu vreodată în toată splendoarea ei, care este!

Așe că las Deva cu tot cu-a ei cetate nevizitată, trec peste Maros (Mureș) și mă-nfig în europeana 79 (DN76) aia de merge la Nagyvárad, adicătelea la Oradea. Trec de localitatea Brad, apoi și de Hălmagiu, după care pătrund în localitatea Vârfurile. În dreptul unei benzinării Lukoil drumul se despică în două, europeana cârmind-o la dreapta către Oradea, eu mergând tot înainte mândru pionier pe DN-ul 79A ce duce spre Chișineu-Criș. În localitatea Buteni, sunt anunțat de vocea suavă a Ioanei ca s-o cârmesc la dreapta. Și cum mereu am avut încredere într-însa care este, o iau precum spuse la dreapta pe drumul județean 793. Intru apoi în localitatea Sebiș (Borossebes de-i zic maghiarii), unde în centru său părăsesc sensul giratoriu la prima ieșire, adicătelea cârmesc pe prima stradă la dreapta, o stradă îngustă ce ocolește un părculeț. Strada asta la rându-i, dă și se-nfige în drumul județean 792B, drum ce duce direct în stațiunea Moneasa. Amu´mersei eu ce mersei, trecui de Dezna (localitatea aia unde-s și ruinele cetății cu același nume) și după vro´ 10 km trecute fix intrai în Moneasa. În stânga case, în dreapta case, hoteluri sau moteluri... ioc. Frate, ce-i asta? Mă uit la Ioana, ea la mine... mută. Îi altoiesc două smetii peste ecran gândindu-mă că poate-o fi luat-o cu leșin din cauza zdruncinăturilor, de stă ca tuta și nu mai zice nimic. M-apuc de-o verific: tensiune avea, puls avea, hartă avea, traseu băgat în căpățâna electronică avea, coordonate așijderea, cu glicemia nu știu cum o fi stat. Micșorez harta și văz că eram eu în Moneasa... da´ în comună. Mânând oleacă mai departe, văz la un moment dat primăria comunei pe partea dreaptă, după care comuna se termină și-n săvârșit apare un ,,biscuite ,,mare de piatră pe care sicria: stațiunea Moneasa. Ahaaa! Deci una-i una și-alta-i alta! Și-atunci mi se deșteptă și Ioana din amorțeală: ,,- În 300 de metri virați la stânga!... În 150 de metri virați la stânga!... Pe următoarea stradă virați la stânga! ”

Dar în următoarea secundă îmi dădui peste bot, că-mi sări în felinare o placă țintuită pe-un stâlp de iluminat pe care cetii eu numele locațiunii unde aveam să mă cazez și-o săgeată care-mi indica s-o iau hăis, adicătelea la stânga pe unde-mi zise și săraca Ioana. Deci... mea culpa.

Trag covrigu´ Loganprise-ului înspre stânga și încep a urca pe-o alee lată pardosită cu pavele, ce străbătea un minunat parc plin cu brazi, molizi, pini sau nu-ș ce din ăia de fac conuri. La un moment dat, pe partea stângă, văz o poartă mare deschisă pe unde-mi introduc otovehicolul. Primul lucru care-mi sare-n felinare îi o căruță mare d-aia de se pun flori într-însa ca să arate mumos la casa omului. Urmez o alee pietruită și-mi priponesc Loganprise-ul în spatele unui Merțan. Amu, îmi desfac lațul de-mi ține body-ul în scaun, îmi scobor papainogul stâng din habitaclu, ăl din dreapta de fuse pe pedala de accelerațiune rămâne țapăn ca buturuga, îl smulg de-acolo în cele din urmă că-i totuși al meu, iau poziția plopului care face mere și-ncep a mă holba la clădirea din fața mea precum curca la crăci. A pensiune parcă nu arăta dânsa, a hotel nici atât. Îi era un ditamai viloiu´ cu etaj și cu o arhitectură deosebită, asemenea unui castel. Și-atunci îmi veniră-n căpățână versurile lui Bolintineanu:

Mamăă, ce poiată sunt... Și-amu´ nici nu-i de mirare că ăstui edificiu îi zicea pre´ numele său care este... Vila Club Castel.

Deci această clădiciune despre carele vă zic, îi poziționată după Ioana me´ la 46.460605º nord și 22.255789º est, iar coordonatele parcării reale aflate în fața vilei îs 46.460876º nord și 22.256056º est. Deci dacă nu este cu supărare, rog webmaster-ul să schimbe coordonatele geografice ale locației. Dar despre asta cu parcarea cea reală și subliniată vă voi lămuri îndat´.

Păi după ce admirai eu frumusețea de clădire, no´ zic să și pătrund într-însa care este. Așe că-mi fac avânt și mă reped spre ,,intrare ,,(vă voi explica și ghilimelelele mai încolo ce urmează). Opt trepte de granit în fața mea urcau pe o miniterasă din piatră având pe dânsa două mese adăpostite sub un cort. De-aci pătrund întrun restorant cu tot cu barul dânsului de pe partea dreaptă carele era... barul, și mai mai să mă ia cu leșin. Șase mese impecabil aranjate: una pen´ unșce persoane, una pen´ șepte, una pen´șase și-alta pen´cinci, iar alte două pen´ patru meseni. Pi jos sub tălpi gresie dintr-aia scumpă de-ți era milă s-o calci, iar pe tăți pereții... spânzurate tablouri și fotografii vechi, săbii, spade și-alte împungători, panoplii cu monede și-alte chestii vechi, antice și de demult, că nu știai la ce să te chiombezi mai întâi. Lângă pereți, vitrine pline cu fel de fel de porțelanuri, bibelouri, antichități, grenade, bombe și-alte ,,jucării ,,de prin primul și-al doilea răzbel mondial, fiare de călcat de pe vremea bunicii de funcționau cu jar, râșnițe vechi pentru zdrobit boabele de cafea, diverse argintării, medalii vechi și de toate neamurile, vase de lut de pe timpul lui Pazvante, cântare, balanțe și gramofoane. Ce să mai, zisei că intrai în vreun muzeu de antichități. Deasemenea, lipită de un perete trona și-o pianină veche italiană, iar ca ,,tabloul ,,să fie complet, toate aistea mai sus enumerate, se încheiau cu un șemineu de piatră la ,,gura ,,căruia stătea leșinată o vulpe împăiată. Aa, stați că era să uit... în acest restorant exista și-un teveu, bașca o combină cântăreață sau mai de grabă un home cinema. Eh, da´ nu trec bine toate-n revistă precum Băsescu garda de onoare, că-mi apăru în față gazda vilei. O doamnă înaltă, prezentabilă, c-o privire de-ți intra până-n rărunchi. Urmară de-alea cu

, după care mă reped să-ntreb dacă nu-i vreun broblem că-mi priponi-i Loganprise-ul în spatelele Merțanului.

Înghit în sec, îmi trag două după ceafă (în gând) și-mi zic în sine:

Eh, da ce-s eu de vină dacă văzui poarta curții larg deschisă? Ș-amu fie-mi cu iertare, da´ eu unde văz larg deschis... intru. (Nu vă gândiți la prostii, că v-alerg!). No și mă invită doamna gazdă să-mi prezinte ,,castelul ,,.

Ieșind din restorant, pătrundem întrun mic hol înțesat cu tablouri și unde, păzită de ”omul de tinichea” (o armură veche strălucitoare a nu știu cărui cavaler, căruia eu politicos îi dădui binețe... dar ea ca muta nu-mi răspunse), se afla și recepția. Din acest hol, doamna îmi deschise o ușă pentru a-mi arăta singurul apartament al vilei. Fraților!... să caz pe spate și-alta nu. Două odăi imense cu mobilă veche sculptată, bașca întruna din camere, priponită lângă o canapea, o scăldătoare d-aia cu bule de-i zice jacuzzi. Aha, deci când ți se făcea de bălăceală, te ridicai în chișere pe canapea, bătaie pe două picioare, salt și jumătate înainte cu șurub pe spate în echer și fleoșc în feredeu... Cum frate, cada în cameră? Locul său nu era în baie acolo unde-i chiuveta și ,,tronul ,,? Aa, stați că-mi adusei aminte... că atunci când eram copchil și-afară se răcea, pentru a mă îmbăia bunica băga albia-n casă la căldura vetrei. Mda... mea culpa.

Dar hai să revenim. Tot de-aici din holul vilei se mai putea intra în alte două odăi, se putea coborâ în cramă, se ieșea afară pe adevărata și normala intrare a vilei pe care eu o ratai ca tăntălăul, sau se urca spre camerele de la etaj.

Scările care urcă înspre camerele de la etaj îs în spirală, două la număr, cu câte unșce trepte de marmură roșie fiecare, că le numărai, străjuite de-o balustradă din fier forjat foarte frumos lucrată, cu modele și-alte cele.

Pe pereți scărilor, iarăși tablouri vechi reprezentând diverse personalități, dar ceea ce-mi luară ochii au fost ferestrele cu vitralii prin care lumina mângâia strident casa scărilor, că aveai impresia că ești întro bazilică. La etaj, un living imens unde iar să mă ia cu leșin. Pe jos așternut în toată mărimea sa, un minunat covor persan. Pre´ dânsul, o măsuță ovală lăcuită din lemn de cireș, înconjurată de două fotolii și-o canapea făcute din lemn sculptat și tapițate în piele maro. Întro parte, lipit de perete, o dulapo-servantă cu sertare pi șentru și două uși laterale în care erau ordonate lenjerii de pat și prosoape. Din living, în stânga și dreapta se intră direct în două camere, iar prin două intrări boltite de-o parte și de alta ale unui zid în care era înfiptă o imensă oglindă, dai întrun hol mai mic în care zăcea altă servantă cu prosoape și lenjerii curate. Din acest mic hol se intra în trei camere, una dintre ele fiindu-mi repartizată mie, cea ce-avea pe ușa-´mneai ștanțată cifra 5. Da´ ce cameră frate, că întorceam înăuntrul ei două Logane făr´ a se-atinge unul cu celălalt. Deci imensă domne´, cu parchet pe sub tălpi, mobilă din lemn vechi dă-l natur de la mama lui, de fag sau nu´ș ce lemnos, că-ntro zi încercai să mut o măsuță și-nțepeni-i de șale preț de vro´ juma´ de ceas. Patul îi era unul enorm, dintr-ăla matrimonial din lemn sculptat cu tăblie la căpătâi tapițată cu velur verde închis și saltea moale de ziceai că dormi în sânu´ lui Avram. La chișere, adicătelea în continuarea patului, un măsoi oval tăt din lemn masiv și lăcuit. Lângă pătoi, ditamai ormanul tăt din lemn masiv, în care-ți puteai introduce toate țoalele pen´ toate anotimpurile, plus vro´ cinci pilote, opt cergi mițoase și mai încăpeau și două mârțoage dacă le-mpingeai ca la metrou. Pe peretele din fața patului, un scrin din lemn masiv cu sertare, de-asupra căruia sta spânzurată una bucată oglindă înrămată în lemn sculptat. Lângă scrin, un birou ce avea pe dânsul un teveu, iar dedesubtul său, al biroului care este, un frigidero-răcitor.

Prin stânga scrinului se intra întro baie mare dotată cu duș și-alte cele pentru toți și toate... deci am spus tot. Aa... uitai să vă zic că arzătorul de păr nu se găsea în baie ca mai peste tot pe unde văzui eu, ci sta spânzurat în cameră lângă oglinda sculptată. Adicătelea, dacă vroiai să-ți pui părul pe moațe nu stăteai la baie în picioare ca calu´, ci stăteai mumos în cameră pe scamnie ca să nu te ia cu leșin de la aburul din baie. Bașca, mai te uitai la tembelizor să vezi ce-a mai făcut Ponta, mai te opăreai cu o cafea, mai te dădeai cu capu´ de oglindă aducându-ți aminte de-alte cele, mai îți răcoreai neuronii băgându-ți ludăul în frigider, etc.

Ceea ce mi-a plăcut însă enorm de mult a fost faptul că, chiar dacă vila a fost cândva renovată, ferestrele nu au fost înlocuite cu termopane, păstrându-se cele originale cu sistem de închidere d-ăl vechi cu cremone, accentuând parcă stilul de vechi și original.

Și-amu´, fie-mi cu iertare, vă voi istorisi ceva despre dânsa, clădirea asta care este, că prea deosebită mi-o părut și mult mi-o fo´ povestite de către gazdă și mai ales de către bucătarul vilei, un om deosebit și plin de informații, că nu mă mai săturam ascultându-l.

Mai întâi ca să vă pui în temă, astă construcțiune îi fosta vilă nr. 10 cum era cunoscută odată, în vremurile de demult. Practic și sigur, îi un fost castel construit între anii 1896 – 1904, perioadă în care stațiunea Moneasa era cunoscută ca o destinație deosebită și mult căutată de marea boierime a imperiului austro-ungar. Ahaa, adicătelea ăi cu galbeni mulți în căutare de beneficiile apelor termominerale de aici. Castelul aista în care mi-oi hodini și eu oasele, cică o fo´ ridicat și locuit de însuși contele Frigyes Wenckheim, unul din marii propretari funciari ai Ungariei, adevăratul fondator și investitor al stațiunii Moneasa, cel care cumpărase și localitatea Sebiș cu un milion de forinți (Ioiii, mamă!!!). Apoi castelul i-o revenit lui Francisc Boros Andreny rudă cu unu´ Andrenyi Karoly, un mare bancher și comerciant de produse feroase originar din localitatea Ghioroc județul Arad, înnobilat cu titlul de baron și deținător al cunoscutelor antrepozite din Arad ce-i poartă numele. Ptiu, că mare fuse omu´ aista! La 1935, clădirea în care-mi parcai și eu body-ul, o fo´vândută lui Szentgyörgy Emil, rudă cu familia contelui Wenckheim. În toamna lu´ 1946, propretar al castelului devine un industriaș meseriaș din Timișoara care deținea și vila Hortensia din Moneasa, pe numele său Marcu Virgil Ilie, însă asta doar vreme de vro´4 ani că în ´50 edificiul fuse naționalizat. În 2002 primăria din Moneasa nu-ș ce revizuiri face prin actele de intabulare și-i restituie clădirea lu´ nea Marcu Virgil Ilie, dar acesta o vinde unei societăți comerciale din Arad ce se ocupa cu conservării din fructe și legume. Și se-apucă oamenii societății de repară, renovează și modernizează castelul, ca mai apoi însă, acesta să fie cumpărat de o altă societate comercială din Arad. Adicătelea fuse săracu´ castel cumpărat și vândut și iar vândut și cumpărat de i s-o făcut rău, că nici el nu mai știa al cui o fost, al cui mai este și-al cui o mai fi.

Însă din 2006, de când vila o fo´ deschisă circuitului turistic, propretar o devenit Carlo Fabris, un cetăţean italian îndrăgostit lulea de România, de români şi de peisajele mirifice ale zonei. Și împreună cu soția ´mnealui, o reușit omu´aista de-i dădu acestei locații un farmec deosebit. Grija și atenția pe care o acordă acestui loc dar și celor ce pășesc aici este ceva extraordinar și rar întâlnit. C-o amenajă nea Fabris la standarde de patru stele, renovă șapte camere, un apartament nupţial de te dă pe spate, un restorant, o cramă, o terasă, îi mai făcu și-o sală de fitness plus o saună. Și faptul că pe toți pereții sunt expuse tablouri și obiecte vechi de valoare, bașca arhitectura ce te impresionează prin suplețe și armonie, pur și simplu ,,te-aruncă ,,în vremea ceea cezaro-crăiască.

Curtea vilei, ca să vă zic și de dânsa, se desfășoară cumva împrejmuind acest ,,castel ,,. Brazi înalți de vro´ 12 metri, iarbă multă tăiată, bărbierită și frezată la milimetru, flori în toate culorile pământului dispuse, aranjate, plantate cu gust fie în ghivece din piatră, fie în buturugi de copaci, dând locului un farmec aparte. Și-n această minunată curte, sunt aranjate cu grijă câteva măsuțe adăpostite sub două foișoare sau la umbra brazilor, unde puteai servi câte ceva de-ale gurii sau gâtlejului, în acompaniamentul atât de plăcut al trilului păsărilor.

Și ce mă mai uimi de-mi făcui cruce și cu stânga și cu dreapta, din când în când, în toiul zilei, mai ieșea fie câte-o doamnă din personalul vilei (doar două văzui eu) și se-apuca de plivea prin ghivicele cu flori sau mirodenii (pătrunjel, leuștean, mărar, rozmarin și-alte verzituri de le pui în oala cu mâncare), rupea florile sau frunzele veștejite, vrând parcă ca totul să fie plăcut ochiului. Dar aceste lucruri le făcea de multe ori chiar doamna gazdă, iar ca ,,cireașa de pe tort ,,... însuși domnul Fabris, propretarul, mătura aleile pietruite din grădină, probabil ca nu cumva să mă împiedic eu ca tolomacu´ de vreun ac de brad sau de vreo pietrică mare cât boaba de orez. Uimitor... și... ,,Jos pălăria! ” Și tot despre domnul Fabris... când a văzut că am parcat după Merțanul său, a fugit de și-a adus cheile mașinii ca s-o mute din loc, vezi doamne să nu-mi deranjeze mie fierătania, de parcă Loganul meu ar fi vrut să danseze lambada și n-avea loc să se desfășoare. Bașca într-altă zi, când soția dânsului era plecată cu nu-ș ce treburi, dânsul o făcut pe ospătarul cu o dexteritate de invidiat. No comment...

No da´ stați oleacă să fac o paranteză că după aceea uit să vă spui, că am capu´ mare și mintea slobodă prin el. Deci deschid paranteza...

Știu, amu voi așteptați să vă zic de mâncare... ha!

Despre mâncare... extraordinară, nemaipomenită, delicioasă, fantastică... Nu mă-ntrebați ce-am băgat în ludău că nu mai știu, dar știu c-o fo´ mâncare gătită ca la mama acasă și mi-o plăcut tare mult. De la aperitive de-alea cu brânzeturi, mezeluri, ouă, zacuscă și salată de vinete de-ai fi mâncat o săptămână, dulcețuri, legume de toate neamurile, pân la ciorbe, supe, gulașuri și terminând cu friptane de grohăitor, zburătoare, vită Milka și vânat. Aa... și încă o chestiune, de fapt două: dacă nu-ți plăcea mâncarea gătită care-o făceau, puteai comanda și á - la - carte.

Și-a doua... cum întro zi trebui să sărbătoresc pe cineva, dădui comandă încă din București, de-un tort mic și-o sticlă de șampanie. Amu credeți-mă că tortul o fó extraordinar și ,,mic ,,precum îl comandasem, că mâncarăm din el două zile din el două persoane, bașca dădurăm și propretarilor că așa-i mumos, bucătarului și femeilor de se ocupau cu de toate. Și cireașa de pe tort...

Mi s-au înmuiat amortizorele, îmi făcură ochii-n cap ca elicea de elicopter și mă luă cu cald când auzii. Bașca întra-altă zi, când afară începu Ăl de Sus să dea cu udătură, se puse proprietăreasa de sună pe cineva de la Hotelul Moneasa:

Ce urmă? Baie în scăldătoare d-aia cu bule și becuri de-și schimbă culorile, înot până la epuizare în piscina semiolimpică cu apă termominerală la vro´31 de grade, iar la îmbulinare, iar la înot craul pe față, pe spate, pe ceafă, pe genunchi, pe călcâie, iar îmbulinare... și tot așa până când mi-am așezat corpul pe-un șezlong și mă uitam în bazin după membrele superioare și cataligele-mi, că avusei impresia că s-au desprins de trup de nu le mai simțeam deloc.

Și toate astea sub supravegherea unei doamne asistente medicale:

Și culmea-i că lume... ioc. Era doar în tânăr în sala de forță întins pe-o masă de ale cărui catalige trăgea cu simț de răspundere o domnișorică mai să i le disloce din locul lor.

Eh, dar gata cu povestitul, că vă plictisii destul. Așe că tragem linie și-ajungem la concluziunea generală că această locație pre´ numele ei fie-i îndelung lăudat, Vila Club Castel, este într-adevăr un loc minunat, desăvârșit, plin de liniște și căldură sufletească din partea celor ce o posedă, oameni deosebiți pe care rar îi poți întâlni. O recomand din suflet celor ce vor să-și mai liniștescă sufletul sau creierii, pentru cei ce vor să-ncerce apele termominerale ale stațiunii, ori să viziteze obiectivele stațiunii Moneasa... unde-și mută bagea casa. Amu, poate povesti-voi cândva și despre obectivele de vizitat, așe că... ține-ți aproape!

---

VIZUALIZĂRI: 3196 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI