Este Málaga o destinație turistică?

TIPĂREȘTE

Până am ajuns acolo, cu o documentare prealabilă nu foarte detaliată, nu am considerat Málaga ca un oraș turistic. Îl consideram, să zicem, poate ca și Constanța, unde ai câte ceva de văzut din punct de vedere arheologic, istoric, cultural, dar un oraș obișnuit, cu puzderia sa de oameni, fiecare cu treburile lor zilnice, și înconjurat de o câteva stațiuni de renume. Nici acum nu am idee câți turiști trec zilnic, săptămânal, sau anual prin Málaga, dar impresia mea nu mai este aceiași.

Planificarea sejurului nostru rezervase pentru Málaga o zi plus încă două jumătăți. ceea ce s-a potrivit cu obiectivele planificate. Asta, chiar dacă prima jumătate de zi a fost ceva mai redusă pentru mine, eu, venind din România cu low-costul cel scump, și ajungând acolo pe la orele 17.00. Prima impresie este că am nimerit pe unul din acele aeroporturi imense, la care gâfâi din plin până să-ți recuperezi bagajul. Gâfâiala continuă însă și până la stația de autobuz (2A la data respectivă). Noroc că restul grupului, ajuns câteva ore mai devreme, se documentase, găsise hotelul, și a avut posibilitatea să-mi transmită datele necesare.

Pe drum, pe lângă reclamele la berea San Miguel, remarc un arbore cu o tulpină imensă, cu multe ramificații. Deși seamănă destul de mult, nu pare a fi din neamul măslinilor milenari întâlniți în Grecia. O altă surpriză o am la râul Guadalmedina, identificat pe hărți ca element de reper al hotelului, care este complet sec.

După acomodarea cu hotelul Trebol, cu ajutorul personalului român de acolo, identificăm în imediata vecinătate o întreagă alee cu restaurante. Alegem unul cu o vitrină bogată în fructe de mare. Apoi, deja pe înserat, facem o scurtă plimbare prin oraș. Ajungem repede în zona portului și aici, în paralel cu un cheu lung, parcurgem o zonă ce am crezut inițial a fi renumitul parc ce constituia unul din obiectivele de vizitat. Imaginea falsă este creată de mai multe specii de copaci, care de care cu un aspect mai ciudat. Totuși sunt prea multe construcții diverse, locuri de joacă pentru copii și suprafețe betonate prea mari, așa că realizăm eroarea și ne mulțumim cu o plimbare până în capătul cheului și înapoi. A doua zi, pe lumină, aveam să realizăm că ne-am plimbat printr-o zonă pietonală, de agrement și relaxare, perfect paralelă cu adevăratul parc, aflată între acesta și port.

Ziua următoare avea să fie destul de încărcată, așa că începem programul devreme. Prima imagine interesantă o găsim pe străzile pietonale unde, beneficiind de clădiri relativ înalte pe ambele laturi, la etajele superioare ale acestora sunt ancorate adevărate parasolare peste stradă. Acestea asigură o umbră binevenită pietonilor, dar cred că evită și încălzirea excesivă a fațadelor.

Primul obiectiv vizitat a fost parcul. Cunoscut sub numele ”El Parque de Málaga”, a fost înființat la sfârșitul secolului XIX, în cadrul unui proiect amplu de dezvoltare a orașului ce prevedea în principal construirea portului. În cadrul acestuia a fost recuperată din mare, prin umpluturi de la diverse demolări, dragarea și sistematizarea albiei râului Guadalmedina sau mai multe cariere din munți, o fâșie de teren de circa 150 m lățime, ce a permis realizarea aliniamentului cheului și a creat suprafața necesară parcului. Parcul se întinde pe circa 700 m lungime, cu circa 120 m lățime, între ”Plaza de la Marina” la vest și ”Plaza del General Torrijos” la est. Nu am idee dacă de la început a fost gândit așa dar, în prezent parcul este împărțit în două pe lung de o stradă cu patru benzi de circulație numită "Paseo del Parque". Parcul a fost realizat după planurile unui grup de arhitecți, sub conducerea Marchizului de Larios. A fost inaugurat la 02 august 1897, dar au existat și modificări ulterioare. În prezent este o adevărată grădină botanică, cu numeroși copaci și arbuști tropicali și flori exotice. Multe din exemplare au fost aduse din străinătate, din zone cu care Málaga întreținea relații comerciale. Pe aleile parcului se întâlnesc o mulțime de statui ale unor personalități locale din diverse domenii, precum și câteva fântâni arteziene împodobite cu grupuri statuare și frumoase mozaicuri.

După parc ne îndreptăm către ”El Teatro Romano”, cel mai vechi monument din Málaga. Amplasat la poalele dealului pe care se găsește fortăreața arabă Alcazaba, teatrul a fost construit în secolul întâi înainte de Christos, sub împăratul Augustus, și a fost folosită până în secolul al treilea era noastră. Între 756 și 780, amfiteatrul a fost folosit de către mauri ca sursă de materiale de construcție pentru Alcazaba, unde încă se pot identifica câteva coloane și capiteluri. Acoperit cu încetul de pământ și moloz, ulterior, timp de mai multe secole teatrul a rămas îngropat. Redescoperit în 1951 cu ocazia unor săpături pentru construcții, s-a încercat apoi restaurarea sa. Operația a fost numai parțial realizată, datorită numărului mare de piese lipsă. O parte din ruine se întinde până sub strada din vecinătate, Calle Alcazabilla, unde s-a lăsat un gol de vizionare, acoperit cu o piramidă din sticlă. La 27 de ani după ce a început reconstrucția, la data de 15 septembrie 2011 teatrul se redeschide, la o capacitate de 220 spectatori, și este folosit și în prezent pentru spectacole în aer liber cu piese de teatru și recitaluri de poezie. Totodată poate fi vizitat în tot timpul anului, intrarea fiind liberă. Adiacent amplasamentului a fost deschis în octombrie 2010 un centru de vizitare (Centro de Interpretación). Acesta este o construcție paralelipipedică din oțel și sticlă, inscripționată în latină pe toate laturile vizibile. În interior se găsesc o serie de informații pentru vizitatori privind istoria locului, evoluția lucrărilor de excavare și restaurare, precum și unelte și obiecte din ceramică descoperite în amplasament.

Imediat lângă Teatrul Roman, în partea dreaptă, în ”Plaza de Aduana”, este intrarea în ”La Alcazaba” – fortăreața arabă, considerată cel mai important punct de reper din Málaga. Construită în perioada 756 – 780, în timpul domniei lui Abd al Rahman I, cel de numele căruia este legată și prima fază a Moscheii din Cordoba, primul emir de Cordoba, fortăreața, poziționată pe un deal ce domina orașul și marea, a avut inițial rolul de apărare împotriva piraților. O primă reconstrucție are loc în perioada 1057 – 1063, sub domnia lui Badis al Ziri, iar Nasrid Yusuf I (vezi palatele Nasrid, Alhambra, Granada), în secolul XIV, reface și extinde zidurile de apărare până la Fortul Gibralfaro și o parte a palatului interior. După „reconquista”, recucerirea sudului Spaniei de către creștini, fortăreața este părăsită și intră în degradare. Restaurarea a început în 1933 și continuă și azi. Pentru acest motiv mai multe zone sunt închise vizitatorilor. Se consideră a fi originale două din zidurile de apărare, circa 100 de turnuri și 3 palate.

Intrarea se face pe o alee în pantă, între două ziduri înalte. Identific aici o tehnică de apărare pe care am mai văzut-o la nu mai țin minte a câta cetate Troia: aleea face o schimbare bruscă de direcție, la 180 grade. Aceasta are rolul de a îngreuna accesul atacatorilor și de a împiedica folosirea unor echipamente de asalt (tip berbece). După două asemenea „ace de păr” consecutive urmează o primă poartă intens fortificată, ”Puerta de la Bóveda”. Aleea urcă în continuare până la ”Puerta de la Columnas”, după care se lărgește puțin, oferind posibilitatea vizitatorilor să urce pe crenelurile zidului de apărare. De aici avem o primă perspectivă asupra orașului, deocamdată nu foarte de sus. Îmi atrage atenția clădirea Muzeului Național, aflată în renovare și îmbrăcată în prelate. Nimic deosebit, doar că prelatele sunt pictate cu imaginea fațadei clădirii, dar deformată de parcă ar fi bătută de vânt (clădirea, nu prelata). Tot în zonă se identifică primele părți de construcție realizate cu materiale provenite din Teatrul Roman. După un nou unghi, la 90 grade de data aceasta, urmează o nouă poartă, al cărei nume mă pune în dificultate: ”Torre del Cristo” (Turnul lui Christos). Nu sunt sigur că numele este din perioada maură. Imediat după această poartă, drumul de vizită se bifurcă: spre dreapta este accesul în „incinta inferioară”, iar spre stânga se ajunge la „incinta superioară”. Incinta inferioară urmează conturul dealului pe latura de sud – est a fortăreței și are aspectul unei grădini cu alei și fântâni. Zona oferă o frumoasă imagine asupra portului și a împrejurimilor acestuia. Incinta se închide în partea de nord est cu un impozant turn de apărare și un grilaj încuiat ce blochează vechiul drum către Gibralfaro. Aflat în prezent într-o stare avansată de degradare, acest drum este considerat periculos și închis turiștilor. Pentru a ajunge în incinta superioară, aflată exact deasupra incintei inferioare, se trece întâi prin ”Plaza de Armas” (dacă în spaniolă „armas” înseamnă „paradă”, terenul respectiv nu prea corespunde, fiind mai curând o grădină cu alei și rondouri de flori), și apoi prin ”Puerta de los Cuatros de Granada”. Urmează apoi Patio de los Surtidores (Curtea Fântânilor) și un șir de arcade și trepte care conduc la Torre de la Armadura Mudejar și Torre de Maldonaldo. O bună parte din traseu este paralel cu un fir de apă ce curge prin diverse rigole. În final descopăr și sursa: o conductă care curge liber într-o cadă de marmură. O cadă identică am mai văzut la ruinele romane din Alexandria, Egipt. Ajung la concluzia că și asta este luată din amfiteatrul roman de jos. Turnurile respective, pe lângă faptul că oferă o imagine ceva mai amplă asupra orașului și o privire completă asupra incintei inferioare, adăpostesc și o machetă completă a întregii fortărețe. Urmează două palate reconstruite complet, păstrând atât arhitectura, cât și o parte din elementele de construcție (coloane, arcade, elemente de acoperiș, etc.) originale. Fiecare dintre ele are o curte interioară, cu o denumire conformă cu ceea ce există acolo. Prima este Patio de los Naranjos (Curtea cu portocali), iar a doua este Patio de La Alberca (Curtea piscinei). Cele două construcții adăpostesc un muzeu al ceramicii, cu exponate din mai multe perioade istorice precum și reproducerea unui cuptor de ars ceramica. Tot aici se pare că există capătul unui funicular ce poate asigura accesul direct din stradă (Paseo de Don Juan Temboury). Nu am identificat decât o ușă încuiată cu mențiunea „teleférico”. Ca urmare, plecarea din fortăreață se face parcurgând în sens invers drumul de la venire.

Apreciez că circa 50% din suprafața fortăreței, cuprinzând printre altele temnițele, Patio del Aljibe (Curtea rezervorului), Torre del Homenaje (Turnul Omagiului, cel din capătul incintei inferioare), locuințele maure originale, moscheea și băile sunt închise pentru vizitatori, fiind în curs de reabilitare.

La plecare mai trecem odată pe lângă Teatrul Roman, ocazie cu care identific un nou mijloc de transport: un gen de tricicletă acoperită, cu 2 + 1 locuri. Nu m-am lămurit care era modul de tracțiune și nici dacă erau, sau nu, folosite pe post de taxi. Apoi, pentru prima dată în viață, am ocazia să trec ca pieton printr-un tunel (Tunel de Gibralfaro). Deși distanța nu a fost decât de circa 250 m, iar trotuarul protejat de o balustradă, senzația nu a fost foarte plăcută, atât datorită zgomotului ventilatoarelor, cât și a celui generat de trafic. Trecem apoi pe lângă ”Plaza del General Torrijos” și arena pentru coride, pentru a găsi un restaurant să luăm prânzul. Avem nevoie să ne refacem forțele, pentru că ne așteaptă un urcuș de circa 120 m pe trepte și alei în pantă, până la ”Fortul Gibralfaro”.

Acesta se află pe un deal, cunoscut sub numele de ”Monte de Gibralfaro”, la câteva sute de metrii nord – est de Alcazaba. Castelul a fost construit în anul 929 de către Abd al Rahman al III-lea, califul de Cordoba ce a construit și Medinat al Zahara, pe o fostă incintă feniciană dotată cu un far. De aici îi vine și numele, Gebel-Faro însemnând într-o combinație arabo – greacă, „muntele cu far”. Nasrid Yusuf I, în secolul XIV, odată cu dezvoltarea fortăreței Alcazaba și a construirii accesului între cele două incinte, dezvoltă și Fortul Gibralfaro. Acesta este renumit în istorie pentru rezistența opusă la asediul de trei luni făcut de Monarhii Catolici Isabella de Castilia și Fernando de Aragon. Arabii s-au predat numai după ce au terminat toate proviziile. După aceea, timp de circa 500 de ani, fortul a fost utilizat drept garnizoană militară.

Imediat după intrare, o clădire cu o singură încăpere adăpostește un mic muzeu cu specific militar. Uniforme, arme, diverse accesorii militare precum și obiecte personale ale soldaților, sau chiar instrumente topografice, încearcă să ilustreze viața de zi cu zi a militarilor din garnizoană în perioada secolelor XVI – XX. Clădirea în sine are o istorie interesantă. Până în 1925 a fost magazia de praf de pușcă a garnizoanei. Ea a fost construită pe locul bisericii San Luis, distrusă de armata franceză în timpul unuia din Războaiele Napoleoniene, războiul de independență al peninsulei, dintre 1808 și 1814. Biserica, la rândul ei, a fost construită pe locul moscheii existentă în timpul fortului arab.

Gibralfaro considerat cea mai bine conservată citadelă arabă din Spania. Stau dovadă în acest sens zidurile de apărare, pe ale căror metereze turiștii pot face un ocol complet al întregului fort. Din un anume punct al traseului se vede perfect arena pentru coride din oraș. Alt punct interesant pe traseu este la poarta din vestul incintei, unde sosește vechiul drum de la Alcazaba și unde s-a realizat o construcție cu tot felul de amenajări, care să împiedice accesul atacatorilor. În zona intrării principale în incintă meterezele se transformă într-o platformă la cea mai de sus cotă a întregului ansamblu. Aceasta oferă o imagine panoramică completă asupra portului, a orașului și a împrejurimilor. Spre sud ne atrage atenția o construcție ciudată ce aduce a rampă de lansare rachete. Deși zilele următoare am trecut mai aproape de ea, nu am identificat ce poate fi.

Înainte de a coborî în oraș, ne tragem sufletul la mica cafenea existentă în incintă, lângă muzeu. O bere bună ne va ajuta să rezistăm până la următoarele obiective, pe care ni l-am propus, ale zilei, cele legate de numele lui Picasso.

Nu știu dacă întâmplarea sau mândria oamenilor din Málaga pentru faptul că Pablo Picasso s-a născut aici, dar în oraș sunt două obiective cu referire la numele marelui artist: unul este ”Muzeul Picasso”, de pe Calle San Agustin nr. 8, celălalt este ”Casa Natal”, locul de naștere al lui Picasso, din Plaza de la Merced (în prezent numărul 15). La nici unul din ele nu este permis filmatul sau fotografiatul. Noi ajungem pentru început la cel de-al doilea obiectiv. Clădirea respectivă, având 4 etaje, a fost construită în 1861, având la acea dată nr. 36 în Plaza de la Merced. În 1880 părinții pictorului, Jose Ruiz Blasco și Maria Picasso Lopez, în urma căsătoriei, închiriază etajul I al clădirii, unde pe 25 octombrie 1881 se naște primul lor fiu, Pablo Ruiz Picasso. Peste câțiva ani însă, familia se mută în La Coruña. În 1988 clădirea este preluată de ”Fundația Picasso” iar în prezent la parter se organizează expoziții cu lucrări ale artistului și are un mic magazin de suveniruri, la etajul I am impresia că este o reconstituire a locuinței familiei, cu obiecte personale ale acesteia, iar la etajul II este biblioteca fundației care conține acum mai mult de 4000 de lucrări ale unui număr de peste 200 de artiști.

Muzeul Picasso a fost inaugurat pe 27 octombrie 2003 în prezența familiei regale în Palatul Buenavista, la numai câteva minute de mers pe jos de Casa Natal. Palatul a fost construit în perioada 1516 – 1542 și reabilitat și extins între 2001 și 2003. Colecția cuprinde 155 de lucrări ale lui Picasso donate muzeului de către urmașii acestuia. Exponatele sunt organizate tematic în 12 „galerii” (săli). Din acestea 4 sunt la parter și restul la etajul I. Memoria mea inginerească refuză să-și aducă aminte măcar una din lucrările expuse. Oricum, după vizită am avut nevoie de câteva minute să-mi revin. Noroc cu mica grădină din curtea interioară a palatului. Este clar că nu eram pregătit pentru această vizită. Sau poate a fost prea mult pentru câteva zeci de minute.

Subsolul palatului a constituit o surpriză pentru mine. Este un adevărat muzeu arheologic. Au fost identificate aici și puse în valoare ruine feniciene alături de altele romane. Vizita subsolului este inclusă în vizita întregului muzeu.

După această vizită mai avem ceva timp pentru o plimbare pe străzile orașului, iar ziua se încheie cu o cină la o terasă în vecinătatea Catedralei.

Ultima zi în Málaga începe cu o scurtă vizită prin hala de alimente, aflată în imediata vecinătate a hotelului. Din exterior îmi aduce aminte de Hala Unirii, însă ceva mai mică. Problema este că nu îmi mai aduc aminte cum arăta Hala Unirii în interior. Având în vedere ora relativ matinală, aici o parte din standuri sunt închise. Sunt deschise în principal cele cu fructe sau produse oceanice. Rămân cu impresia că nu sunt chiar ieftine.

Următoarea destinație este ”Muzeul Toreadorilor”. Numele acesta îmi aparține, traducerea numelui din ghidurile în limba engleză fiind ”Muzeul luptelor cu taurii”. După adresă acesta pare a fi la arena de coride. Așa și este, numai că trebuie să-i dăm un ocol complet pentru a găsi intrarea. Acesta ocupă 3 săli sub tribunele arenei și are o mulțime de exponate referitoare la coride din ultimii zeci de ani. Sunt fotografii, afișe, pagini de ziare cu știri in domeniu, dar și trofee (capete împăiate) sau arme folosite de toreadori. Sunt și câteva uniforme ale unor probabili cunoscuți toreadori. Mi se pare curios că toate sunt de talie mică, nu mai mult de 1.65 m înălțime. Cele mai impresionante pentru mine sunt niște instrumente chirurgicale, probabil pentru ajutorarea toreadorilor răniți, dar care mi se par a fi cam barbare, mai curând instrumente pentru autopsii. Problema muzeului este că absolut toate explicațiile sunt numai în spaniolă, așa că o parte din lucruri a trebuit să le presupunem. Este numărul de vizitatori străini atât de mic încât să nu merite o traducere?

După muzeu avem posibilitatea să ieșim în tribunele arenei. Este exact ceea ce îmi imaginam, cu mențiunea că nu pare foarte naturală culoarea nisipului, mult prea galbenă. Altfel, totul este pustiu și nu se aude nici un zgomot. Nimic nu pare spectaculos. De altfel îmi pun întrebarea dacă arena mai este folosită. Singurele afișe de prin oraș chemau spectatorii la o coridă organizată peste vreo două săptămâni la Marbella.

În continuare ne permitem circa 2 ore de stat la plajă. Mergem la plaja din imediata apropiere a arenei. Nu sunt foarte impresionat. Plaja este destul de îngustă, iar blocurile înalte de peste drum parcă o sufocă. În plus, apa mi se pare cam rece. Noroc că în cele două ore s-au adăugat și circa 20 minute pentru o bere la o terasă de pe plajă.

Ultimul obiectiv din Málaga este Catedrala. Începută la ordinul Monarhilor Catolici, catedrala este construită între 1528 și 1782 pe sau în apropierea locului unde a fost o moschee. Aceasta avea în planurile inițiale două turnuri. Terminarea fondurilor în timpul execuției, pare-se și ca urmare a unor donații către coloniile britanice din America, după câștigarea independenței, a condus la execuția a numai unuia dintre turnuri. Alte surse consideră că o parte din bani a fost folosită la reabilitarea unor străzi din oraș. Ca urmare, astăzi catedrala este cunoscută sub numele ”Doamna cu un singur braț”. Fațada, spre deosebire de restul clădirii, este în stil baroc. Turnul de nord, singurul terminat, are o înălțime de 84 m, ducând catedrala pe locul 2 la înălțime din Andaluzia, după cea din Sevilia. Turnul de sud este finalizat numai până la înălțimea construcției catedralei. Atât accesul cât și ieșirea vizitatorilor se face pe laterala nordică a construcției. Interiorul este realizat într-o combinație de stiluri baroc și renascentist. Interiorul cuprinde un naos central mai lat și două nave laterale. Pe lateralul acestora există 14 capele de dimensiuni diferite și cu decorațiuni mai mult sau mai puțin bogate. Unele au în interior și mormintele unor personalități. Deasupra lor, o serie întreagă de vitralii superbe. Îmi atrage atenția orga, pe care cred că prima dată o văd amplasată la mijlocul naosului și împărțită în două componente, câte una pe fiecare latură. Înainte de ieșire, o scară conduce la un etaj intermediar într-o încăpere ce adăpostește ceva ce s-ar putea numi tezaurul catedralei.

Părăsim catedrala pentru a ne îndrepta spre hotel, pentru a lua bagajele și a merge la gară, de unde preluăm mașina închiriată și plecăm spre Benalmadena, noul nostru domiciliu pentru restul sejurului.

În urmă rămân în Málaga nenumărate obiective (băile arabe, casa episcopală, o lung serie de biserici) și muzee nevizitate. Toate acestea m-au convins că Málaga este un oraș turistic, care merită toată atenția.

---

VIZUALIZĂRI: 6247 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI