Paştele, Odessos şi caii verzi pe pereţi!

TIPĂREȘTE

Pentru cei care vor pe viitor să facă paştele la acest hotel.

Ce-am căutat eu, doamne, acolo!

(n. a. Întrebare apărută în capul meu pe drumul de întoarcere. Răspunsurile încercate s-au dovedit total nesatisfăcătoare!)

Scuze pentru faptul că scriu destul de târziu de la petrecerea evenimentului, dar sunt descendent direct al celui care atât de plastic a fost prezentat în poveste de către Ion Creangă şi care a rămas în istorie pentru celebra frază: ’’ Da’ muieți-s posmagii? ’’.

Pentru acest mini sejur de trei zile am fost însoţiţi de un alt cuplu, patru adulţi plus o minoră, împărţind o singură maşină deoarece unul dintre adulţi (adică eu) a vrut să vadă Bulgaria de pe scaunul din dreapta şi să nu-şi bată capul cu condusul. Drumul a fost varianta Giurgiu-Ruse, aşa zisa autostradă a bulgarilor, Varna, Nisipuri. Poate că e mai scurt, dar cu certitudine e şi mai prost. Prefer varianta pe la Vama-Veche. Mai ales că bulgarii şi-au reabilitat recent această porţiune dintre intrarea de la vamă şi până la Albena. Dar cum şoferul stabileşte drumul, iar eu eram curios să văd şi partea asta a Bulgariei, hai pe la Giurgiu! Bine că n-au fost amortizoarele, bucşele şi bieletele mele! Mai greu a fost să ieşim din zona bombardată de lângă Giurgiu. Aşa zisul acces către pod. Ce nu am priceput, a fost data când a avut loc atacul bombardierelor asupra acelui punct de acces în ţară. Probabil faptul că nu mă uit la televizor influenţează nefast ancorarea mea în realitatea cotidiană!

Lăsând la o parte calitatea drumului, e de menţionat totuşi calitatea agricultorului bulgar. Oriunde te uitai şi era o bucată de teren, aceasta era ori arată şi pregătită pentru însămânţare, ori era deja verde. Verde pretutindeni. Iniţial am crezut că ne-am teleportat în Irlanda sau aşa ceva. Am şi pus pariu că primul care vede o pârloagă câştigă o sticlă de whisky din partea celorlalţi. Aiurea. N-a câştigat nimeni nimic. Periculoşi bulgarii ăştia când e vorba de agricultură! Toată admiraţia şi respectul meu!

Ca să găseşti Nisipurile de Aur nu e chiar aşa greu. Ca să găseşti Hotelul Odessos în Nisipurile de Aur, eh... asta e altă poveste. Într-un final, dacă staţi bine la capitolul orientare în spaţiu, şi aţi ajuns în sfârşit la hotel, ... ei bine... nu ai unde să parchezi! Şi asta se întâmplă în extrasezon! Pur şi simplu mi-e milă de cei care vin în sezon. Oriunde în Nisipuri. Citisem prin review-uri că se ridică maşinile prin această staţiune. Ei bine, eu cred că deja chestia asta a devenit un fel de sport local de mare succes. În trei zile am văzut mai multe maşini urcate pe platformă şi apoi depozitate pe un teren păzit de la marginea staţiunii (am dat de el din întâmplare), decât ridica în trei luni fostul primar de la sectorul 3 în perioada lui de glorie! Cel mai mult îmi plăcea când îi vedeam că se repezeau cu autospeciala de tractări la câte o ridicare. Goneau pe străzile alea de zici că erau cel puţin salvarea grăbindu-se la locul vreunui accident. Rupeau amortizoarele când loveau vreo groapă, dar nu încetineau, să nu cumva să scape prada!

După cercetarea locaţiei, obţinerea de informaţii de la recepţie prin intermediul englezei, negocierea prin intermediul pantomimei cu nişte angajaţi ai hotelului şi-ntr-un final deposedarea mea de nişte hârtii cu chipul lui Grigorescu... am reuşit să parcăm maşina pe un loc autorizat!

Uriaşă problemă! Rezolvată. După ce m-am felicitat singur, am început operaţiunea de cazare. Recepţionera: tinerică, drăguţă, amabilă, stăpânea engleza peste aşteptări, ne-a tratat OK. Nu există plângeri.

Hotelul destul de nou... Arată bine în interior, deşi nu e un hotel cu spaţii ample. De altfel cam toate hotelurile din Nisipuri sunt dezvoltate în principal pe verticală. E firesc la cât de preţios e acolo fiecare metru. Camerele destul de mari. Mobila nu arăta prea obosită. Baie cu cadă. În principiu respectând standardul unei băi de hotel de 4 stele. Exceptând faptul că mi s-a dat o singură cartelă şi aia cu probleme, de trebuia să o gâdili şi să o descânţi ca să deschidă uşa, din nou zic, nu există plângeri.

Una peste alta, hotelul nu arată rău la capitolul arhitectură si design interior. În fond e o construcţie destul de nouă.

Piscină interioară destul de mare. Neîncălzită. Piscină exterioară destul de mică. Încălzită de soare. Şezlonguri şi umbreluţe la piscina exterioară. Învelitoare pentru şezlong şi prosoape contra cost. Asta în situaţia în care piscina se află practic într-o groapă cu o singură cale de acces şi camere de supraveghere peste tot. ’’Inteligent’’ manager!! Cam lacom dar de... cu recesiunea asta!

Şi acum să ne plângem!

Unul din cele mai nenorocite restaurante la care am luat masa la vreun hotel din Bulgaria!

Mic, înghesuit, puţine galantare şi evident şi mai puţine tavi. Prost organizat. Adică nu prost, foarte prost organizat!!

Şi nu intru în detalii legate de împărţirea noastră pe serii în funcţie de numărul camerei, de cozile uriaşe la intrarea în restaurant!!? , de scandalul pe care l-am facut când m-a inundat sentimentul că suntem trataţi ca nişte vite, de ochii opaci cu care se uitau la noi personalul care nu pricepea nimic, de împărţirea stupidă a spaţiului fapt care a şi dus la aceste probleme, etc.

Nimic nu era unde ar fi trebuit să fie.

Înghesuială, practic ne-am călcat în picioare. Păcat că nu am filmat baletul pe care îl făceau vreo 50 de femei, bărbaţi şi copii, în acelaşi timp, pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, astfel încât să nu-şi scoată ochii unii altora, sau să nu-şi pună farfuria şi preţiosul conţinut direct pe capul vecinului ce încerca să se strecoare pe sub ea ca la acele dansuri limbo (unde treci pe sub o bară care se lasă şi mai jos după fiecare trecere). Serios... nu am mai trăit aşa experienţă! Ai fi zis că se anunţase Apocalipsa peste o oră şi aia era ultima masă din viaţa lor!

Evident, 90%, ghiciţi din ce naţiune măreaţă proveneau?

Dar poate că nu ar fi fost aşa dacă ar fi fost suficiente tavi, dacă s-ar adus altele în timp util, dacă conţinutul acestora ar fi fost bun, dacă..., dacă...

Un eşec total! Nervi şi iar nervi!

Iar calitatea mâncării... paste fără sos, brocoli fiert, orez cu legume congelate, o chestie mov în cantitate mare (dar care nu a putut fi identificată – nimeni din grup nu a avut curajul să se rişte!), roşii tăiate, castraveţi tăiaţi, varză mărunţită, salată verde (acestea au fost deja patru tăvi!), diverse amestecuri dubioase pe bază de sosuri cleioase, cartofi prăjiţi (care dispăreau instantaneu), morcov ras, aripioare de pui, ceapă prăjită, varză de Bruxelles fostă congelată şi doar fiartă, conopidă fiartă, fasole verde fiartă (de circa 10 cm pastaia, cu care obişnuiam să facem wigwam-uri – corturi indiene - în farfurii), etc.

Toate aceste fierturi vegetariene fără gust îmi provocau un sentiment de ’’satisfacţie’’ pe care mi-l exprimam ori de câte ori treceam, la plecare, prin dreptul şefului de sală. Cu toate eforturile mele, nu reuşeam să scot decât mugete şi behaituri, fapt ce se oglindea destul de straniu în ochii acestuia. Cred că la un moment dat nu mai erau opaci şi reflectau exact aceiaşi atitudine pe care am văzut-o în ochii fostei când i-am spus că vreau să divorţez.

Animaţie? Ha! Piscina interioară încălzită? Ha, Ha! Bufetul de afară? Ha, Ha, Ha! Barul unic şi trist aflat la etaj (dacă erai pe afară şi vroiai să bei ceva...) ? Ha, Ha, Ha, Ha! Wi-Fi? Ha, Ha, Ha, Ha, Ha! Spectacole? Ha⁶! Masa de paşti? Ha⁷!!!

Şi mă opresc aici pentru că numai aducându-mi aminte (şi cât timp a trecut!!) şi am început deja să mă enervez.

Sper ca voi să fiţi mai înţelepţi ca mine!

---

VIZUALIZĂRI: 2172 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI