Sintra, un film turistic seducător, cu lovituri estetice

TIPĂREȘTE

Sintra, un film turistic seducător, cu lovituri estetice

Dupa o lungă hibernare, mi-a venit iar pofta să prind condeiul virtual şi să mă învart în jurul unor poze portugheze, îmbătată fiind, de prea plinul lor, deci voi încerca să mai deschid o fereastră turistică, acolo la ,,capătul pămăntului’’pentru cititorul de literatură turistică de pe Afa.

Articolul de faţă, despre Sintra, nu vrea să adauge noi straturi, ci să foreze putin mai subiectiv, în cele existente, să ,,desfolieze ‘’ căteva pelicule personale, să explice uimirea în faţa miracolelor de pe muntele Lunii, să se prefacă că înghite o nouă bomboană, rupănd ambalajul pretenţios, primele bomboane, mai proaspete, au fost savurate de colegii Costi si M. Preda.

Să se fi scris ,,n’’ pagini despre Sintra, aici pe site, nu-i nimic, lăsaţi-mă şi pe mine să intru sub ,,plapuma cu impresii’’, şi cum stilul e omul, şi descrierea ei poate fi, mai elevată, mai modestă, mai seacă, mai colorată, mai altfel. Eu azi, am un cap pănă peste urechi, plin de imaginile multicolore ale Sintrei, dupa o mai lungă decantare.

Deci, dragilor, să punem ,,caii fanteziei’’la treabă, pe hărtie, avănd în spate vănturile de pe Sierra de Sintra, munţii vrăjiţi şi să încerc să creionez turistic, oraşul-muzeu, cu centrul lui vechi, oraş care a avut parte de declicul des al aparatului foto, în încercarea de a călca timid, pe urmele lordului Byron, apoi o să încerc să vă prezint ,,bazaconeala ‚’’, adică gălceava mea cu păsările din Palacio Nacional şi lovitura de apoplexie estetică, numită Palatul Pena, unde suferitam de ,,indigestie ’’ estetică, la atăta frumuseţe, gustănd un cocktail original şi nebun de stiluri arhitecturale.

Sintra mi-a rămas în suflet, e o pagină ruptă dintr-o poveste neterminată, adică, vizită incompletă, pe parcursul unei zile de inceput de iulie.

Povestea mea turistică, începe în Lisabona, în superba gară Rossio... încă tănjesc după Sintra, e vinovată fiindcă e frumoasă şi seducătoare, şi, da e tare romantică, cine nu e să nu mai citească... please.

Încalzire turistica in GARA ROSSIO şi in GARA SINTRA

Am părăsit Lisabona, plecănd cu trenul din gara Rossio, după ce am trecut printr-o minunată potcoavă manuelină, si am băut apoi o ,,bica’’, în cafeneaua din partea dreaptă a gării, ce seamănă pe exterior cu un palat. Apoi altă ciudaţenie, parcă eram intr-o staţie de metrou şi trebuia să urc pe nişte scări rulante înalte pe două nivele, ce-mi dădeau palpitaţii, aşa că, am luat liftul din stănga, ajungănd repede pănă la casa de bilete şi apoi am intrat pe peron, după ce am plătit 5 euro, dus-întors.

Mă urc în două minute în trenul de ora 9 şi mă asez pe o bancă, nu era moale, nu stăteam pe foi de trandafir, am început să casc gura la niste fructe apetisante pe panourile cu azulejos ce împodobeau elegant pereţii gării moderne.

Nu tu aglomeratie, nu tu înghesuială, incredibil, eram solo traveller în vagon, noroc ca portofelul meu era programat pe ,,subţire’’, fiind penultima zi în Portugalia, era cam golit de euroi, că-l suflase văntul oceanic pe parcursul sejurului meu extrem de bogat.

Mă mut precaută în alt vagon, unde urcaseră şi două italience, mamă şi fiică, ca să stau mai aproape de ginta mea latină, şi incep să mă scufund în recapituarea notiţelor printate de acasă, merci Costi, redactănd planul de bătaie imaginar.

După 40 de minute, cobor la capătul destinaţiei, în mica gara din orăşelul Sintra, intru într-o clădire veche, împodobită excesiv cu plăci galbene de azulehos.

Mă inarmez cu o hartă a oraşului, nu inainte de a mă întreba dacă şi toaleta era pictată in azulejos cu ingeraşi... nu ştiu...

Deodată, mă ciocnesc la propriu cu un grup de copii, între 10 şi 13 ani, îmbrăcaţi în costume de cercetaşi, le studiez curioasă uniforma –bluză bej, pantaloni şi fuste negre, pălării maro, eşarfe verzi cu alb. Grupul era extrem de gălăgios şi fericit, alături de profu’ lor, un tip solid, înalt, rubicond, haios foc, îmbrăcat tot în uniformă, cu un fluierici.

Mă voi intersecta cu ei pe parcursul zilei, şi voi fi cam agăţată de ei pănă sus la palatul Pena. Distracţia pe peron este la cote maxime, detaşamentul turistic format ad-hoc, e complet anonim şi mă include şi pe mine.

Încălzirea e gata, să înceapă meciul turistic al zilei, avănd în poartă ceva obiective culturale ale Sintrei.

Fluierul de start e dat de domnul ,,Cocorico ‚’’, profu’... iată-mă cu ei în busul 434, burduşit de turişti, şi pentru 4.60 euro, biletul e valid toată ziua pentru oraş.

Cobor cu Little Scouts, în centrul istoric vechi, galeria picilor e în delir, profu’ ‚ are o voce de bariton şi e ca un balon plin de vorbe de duh, nu înţeleg limba lor guturală, prea mult şşş...

Dar copiii răspund cu hohote explozive de răs. Domnul seamănă cu cocoşul legendar al lui Barcelos, şi pare să aibă în guşă o punguţă cu bule de răs, mă molipsesc şi eu de starea lor euforică.

Copiii vor fi companionii mei guralivi printr-o legătură nedefinită, mereu înaintea mea cu un pas, şi mă voi contamina de entuziasmul lor juvenil, ciudată soartă, nu scap de ei nici în vacanţă.

Prima mărturie de dragoste, CENTRUL ISTORIC, VILA VELHA

A venit vremea sa descriu prima pagină de poveste şi să pun lupa pe Sintra Veche, ce m-a cucerit imediat, nu e de mirare ca imaginaţia lordului Byron a ,,păscut ‚’’ pe aici, el fiind realmente îndrăgostit de acest loc, şi petrecănd căteva zile în hotelul Lawrence, care încă există.

Mă amestec imediat cu turiştii internaţionali, într-o maree de oameni pestriţă, ce căntau ca păsările în graiuri diferite.

Sintra aparţine districtului regional al Lisabonei şi centrul urban e format din trei cartiere diferite... Sintra-Vila, Estefânia, aproape de gară şi Sao Pedro de Sintra la 2 km de centru.

Oraşul şi Parcul Natural din Sintra-Cascais care îl înconjoară, au fost declarate de Unesco Peisaj Cultural şi Patrimoniu al Umanitaţii în 1995.

Serra este ea însăşi, un monument natural, plin de magie şi pe vremuri celţii o numeau Muntele Lunii.

In secolul 19 începe în Sintra o epocă de aur odată cu vizita unor artişti de renume ca Lord Byron, Hans-Christian Anderson sau muzicianul Richard Strauss, care găsesc aici un refugiu în pădurile luxuriante şi în peisajul romantic ce le vor seduce sufletul.

Vechiul cartier istoric se grupează în jurul Palatului Naţional, el este pigmentat cu străzi pavate, muzee, monumente şi edificii vechi, refăcute după marele cutremur din 1755.

Pelourinho din Sintra se ridică în faţa Palatului Naţional, semnalănd independenţa juridicţională a locului, actualul monument fiind o replică a celui original, din secolul al 16 –lea.

PRACA da Republica, din centru, găzduieşte Turnul cu Orologiu din secolul 15 şi biserica Sao Marthino, fondată în secolul XII. Foarte aproape, Galeria Municipală este sediul Muzeului Regional al oraşului.

Alte muzee deosebite ce se află în centrul oraşului sunt –Muzeul Ferreira de Castro, Muzeul Anjos Teixerra, cu o colectie de sculpturi ale unui artist portughez şi Muzeul de Jucării, cu o colectie ciudată de articole din toată lumea.

Dar pe mine m-a sedus atmosfera sută la sută turistică din orăşel, am băut apă dintr-o făntănă medievală şi m-am plimbat pietonal pe străduţele înguste, unde casele păreau că se prăvalesc în vale, ca o cocă de aluat, lăsată în voie.

Pe urmele BARULUI LORDULUI BYRON, pe o stradă, ca o cocoaşă

Mă las prinsă de meciul turistic şi caut să lovesc cu piciorul ce simt. Întind un braţ, ating o casă, o prăvălie, un zid fără fard, un ghiveci cu flori. Peisajul e încărcat cu culori vii şi ţipătoare –îmi place vocea străzilor mici şi laterale, vesele foc, unde lumea forfoteşte. O iau pe strada principală comercială, parcă aş fi pe uliţa mare. E un spaţiu de taclale, nu e mult loc, nici în sus, nici în jos, mă strecor, fac piruete, fac dribling printre turistii ce se înfig adănc în magazinele locale de artizanat şi mă încurc şi eu în toată lumea.

Ingerez spectacolul stradal, uşor, în doze vizuale... rufe colorate căntă la o fereastră... îmi trag sufletul e cald, mă postez apoi în faţa unui butic, dichisit cu cocoşei magnetici si textili, ce par să strige co-co –ri-co, alo, profu’, unde ai dispărut?

Sunt prinsă în hora unei caracatiţe umane şi admir faţadele caselor, ce stau sub greutatea secolelor, încercănd să-şi deschidă ochii prin ferestre, prin balcoanele de fier forjat, unde doamele udă florile şi ne privesc indiferente de la etaj. O doamnă cu un şal negru măngăie o pisică şi eu mai răsfoiesc o pagină reală de poveste şi atmosferă originală.

Cerul de deasupra e o făşie îngustă, îmi place ce văd, şi urc, şi împing şi eu din pinteni ca cocoşul, alături de cercetaşii mici.

’’Sus la etaj, e Julieta ‚’’, spune domnul Cocorico, şi răsul molipsitor al copiilor ne contaminează pe noi turiştii anonimi-este vorba de un manechin feminin ce face reclamă unui magazin de pălării.

Străzile colinate ale Sintrei vechi, m-au luat prin surprindere, şi găf-găf... la 30 grade... da, centrul vechi şi-a păstrat esenţa, e neschimbat şi tănjeşte după gloria timpurilor apuse. Iubesc totuşi cocoaşa pe care găfăi, şi unde prăvăliile mignone îşi scot la înaintare pieptul la soare, să iasă ţanţoşe în evidenţă.

Dar cel, cel mai mult m-a încăntat o stradă lungă, ce curgea ca un rău, nu am urcat pe ea, dar mi s-a părut că e artă in aer liber.

Şi în fine ajung să marchez golul în poarta turistică, bifată pe listă-e o adresă celebră, pe un pinten de deal, acolo e duhul poetului englez, mai exact Canthino do Lord Byron, un bar cafenea, unde el ar fi poposit, si unde scria... fiind recunoscut, ca fiind un fin gurmand.

Pubul acesta este aşezat într-o poziţie tare incomodă, mă înfig în pinteni, încercănd să mă relaxez la orizontală, dar vai, şi aici viaţa e în pantă, e cam colţuroasă –off, off... tălpile mele, nu am citit nicăieri că trebuie tălpi antiderapante... vănd tipul pe gratis... nu mergeţi dacă plouă, neechipaţi...

Barul acesta istorico pănă în pănze, e tare originalo şi haios, dar se deschide ca boierul la 12... muza poetului îşi face somnul de frumuseţe...

Se ştie că poetul a poposit la Sintra în 1809, la vărsta de 21 de ani şi poza lui romantică e încadrată intr-o placă ceramică, albastră, desigur, în contrast cu chipul celui ce bea băutura locală, numită Gingha, intr-o reclama hazlie şi apetisantă.

In concluzie, orasul trebuie gustat pe îndelete... dacă, ţi se face sete de atăta plimbăreală, găsesti in orăsel, parcuri şi făntăni, ca Fonte da Pipa si Fonte de Sabuga. Prima făntănă are forma unui robinet şi e veche din secolul 14, iar a doua cişmea are şi ea o origine medievală.

La sfărşitul plimbării pietonale, m-am oprit să cumpăr niste suveniruri autohtone, urmărită fiind de ochii de cocoş, simbolul naţional al Portugaliei, un magnet a luat deja directia Moeciu, la tombolă şi cănta cucurigu pe frigiderul lui Amero.

De fapt Sintra e ,,împăiată ‚’’ cu păsări şi în Palacio Nacional, cocoşul insă mi-a stărnit accese de veselie, e ca un personaj de teatru pe ţesături, poşete, oale, ceramică, brichete, broderii, prosoape şi da uite-l şi pe domnul Cocorico, ce fluieră adunarea.

,,La Pena, la Pena, striga cercetaşii şi eu odată cu ei, hopa sus în autobuz să înceapă actul II, cel mai palpitant, care mi-a dat lovitura de graţie estetica.

Nu pot jongla cu atatea palate cu pălării vestite, intr-o zi, si aleg să fac un şpagat mai lung intre Palatul Pena si Palacio Nacional, dar nu vă asteptati să prezint decăt, impresii fugare, care au rămas in sertarele mele afective, istoria si arhitectura lor interioara şi exterioară, au fost minutios detaliate si feliate pe site.

PALACIO NACIONAL DA PENA–un cocktail exploziv de stiluri si culori romantice

Iată-mă la Sintra, o iau la vest de piaţa principală, cu autobuzul spre un palat cocoţat sus pe o stancă, intr-un decor scenic... uit repede de forfota de jos, si merg ca intr-un joc de-a v-aţi ascunsealea, spre castel, acolo unde dealul vorbeste cu valea, si arborii exotici şi seculari, îsi ridica măinile ca într-o rugă, sus la cer...

Drumul e cam întortocheat, cu uşoare serpentine, şi in viteză ajungem cam în 15 minute la porţile Grădinii regale. Copiii au şi ei întălnire cu Diana, zeiţa vănătorii, care, le spune, profu’, s-ar fi retras aici la umbra Muntelui Lunii, conform unei legende.

Am făcut şi eu la fel, dar cu mai puţină glorie, am fugit de soare şi am preferat să mă legăn in bus ca să-mi trăiesc propriul meu film turistic, la vănătoare de comori culturale.

Natura era omiprezentă şi simţeam că porneşte spre mine şi se rostogoleşte pe autobuzul 434, ca un păun in pene, pentru a-şi etala haina naturală, verde, intr-o exployie vegetală incredibilă. Sunt copleşită de atăta clorofilă, chiar aveam nevoie de un jet de aer conditionat gratuit.

Un palat cu ,,lipici’’, cu lovituri estetice si stiluri arhitecturale ce par să stea la şuetă, cam asta e impresia mea generală, dragilor.

Dupa ce am ridicat cortina verde şi am coborăt din bus, am ajuns la casa de bilete, unde un mic babilon uman voia să intre... parcă simţeam o compresie fantastică de naţionalităţi pe frunte, în loc de apă, plătesc 11 euro şi apoi trec de poartă. Scot încă 2 euroi să mă sui într-o navetă verde epocală, şi ajung repede la poalele unei construcţii excentrice, pe vărful dealului.

Întălnirea cu spectaculosul Palat e cam şocantă, in fapt, el răsare ca o fantezie, e multicolor... şi cocoţat, cum imi place mie, că sunt pescar de altitudine fricos.

Arhitectul lui prusac, domnul acela Wilhelm Ludwig von Eschwege, a fost cam pus pe şotii, de a făcut amestecul ăsta de stiluri, şi mă puse pe mine să citesc ghiduri, peste ghiduri, doar oi inţelege ceva, din aceasta lecţie de arhitectură. Imi arunc ochii novici şi lacomi, pe un palat pe mai multe niveluri, ca să văd ce: turnuri, turele, bastioane, metereze, un dom gigantic, cupole, galerii, terase... dumnealor stau de vorbă în contradictoriu, un stil se ceartă cu altul, eu sunt manuelin, tu eşti neogotic, tu eşti neomaur, ba nu madame greşesti, eu sunt neorenascentist şi tu eşti rococo, alegeţi fraţilor ce vă place, căci eu am devenit cam confuză, şi lovită în cap de atăta artă.

Ce mai, stilurile stau la şuetă, pe tema ,,E grea viaţa la castel’’. Micii cercetaşi stau chiar în faţa mea, ce mod minunat de a le arăta lumea. Ei sunt piticii fermecaţi ce se vor integra perfect in filmul meu turistic şi vor alerga pe terase să prindă dragoni imaginari, pe terasele castelului.

EXTERIORUL PALATULUI PENA-o pravălie de culori

Pe exterior palatul Pena mi se prezintă ca un cocktail de stiluri, ca o combinaţie ce-ţi explodează artistic în faţă, amesteci cu paiul şi alegi stilul preferat, care ţi se potriveşte, grea hotărăre, dar impresia e că tot ansamblul este unitar.

Senzorul meu estetic pălpăie la vederea ,,tabloului’’, e cam reglat pe kitsch, nu mă contaminez chiar letal... o fi aruncat un copil o oală de vopsele, picioarele încep să-mi cam tremure de frica altitudinii, îmi fac semnul crucii, dar cele două italience fac grup cu mine... mulţam fetelor, iată-mă pe o terasă... sa admir panarama.

Oare cătă gumă de mestecat o fi măncat prusacul pănă a obţinut cromatica asta de rosu, galben, uite şi gri, dar delirez, nu era pe atunci bubble gum, e un amalgam de jocuri de culoare, pupilele admiră totuşi prăvălia de culori. Un turn înalt roşu cu un ceas, mi-e cam sete, parcă e un shacking de căpşuni, nişte turnuri şi un dom galben auriu, astonishing, cocktail de lămăie cu banane, că e mai răcoros. Mai descopăr prin colţuri şi alte nuanţe pastelate, de gri si roz, mai lipseşte un curcan multicolor pe terasa Reginei.

Palatul e cam suprarealist şi chiar că pare decupat dintr-un film de Walt Disney... vizita pe exterior e uimitoare si imi place exteriorul mult mai mult decăt interiorul sufocat de podoabe.

Intru pe o poartă manuelina cu blazon, pardon ,,deschid pe a doua, sunt şi eu un Little scout, ce fuge ca şi copiii dupa himerele trecutului. Castelul chiar îţi stărneşte imaginaţia, dar ochii mei se rotesc ca vulturul asupra parcurilor imense ale Sintrei, şi da acolo e oceanul.

In fine, intru printr-un coridor, ca un tunel în stăncă, da, boala curiozitatii ma roade, dar nu voi descrie interiorul, calatoria e ca într-un vagon de tren, bifez camere regale, bifez experiente estetice, una mai încărcată ca alta. A curs destula cerneală despre interior şi oricum sunt trasă de mănecă, no flash please.

După ce am desfăcut palatul in salonul verde, salonul indian, sala mare, sala portelanurilor, sala arabă, etc... palatul vechi, palatul nou, alunec de-e lungul şi de-a latul, îl demontez ca pe un ceas vrăjit, dar la sfărşit, iata-ma afară pe terase, coplesită de atăta opulenţă.

Respir din nou panorama, şi mi-o pun de jur imprejur, ca pe un cordon natural, să nu cad, cu mine în centru, stau şi mă sprijin de un parapet, îi dau un bobărnac să nu adorm de atăta oboseala, simt ceva discomfort, dar priveliştea e ,,jos pălăria’’.

Intr-un colţ, o pisică, de unde o fi apărut, e cascadoare la sărituri, stă şi ea pe terasă la prăjeală, copleşită poate de un coşmar, sper să nu se uite în jos.

Copiii se pierd pe afară, pe terasa Arcaşilor, şi schiţează dueluri imaginare cu domnu ‚Cocorico. Aici, am făcut la inceputul filmului, un popas mai lung –que bonita –casc şi eu gura la Arcul Tritonului, la scoici, la corali, la viţa de vie, la motivele ce simbolizează legătura dintre om şi mare.

Portalul ce duce pe terasă, e cam arogant şi căpcăunul mă face să mă simt culpabilă, fără motiv, ceata de puşti e în delir şi începe sa ţipe în joacă ,,tehno medo’’... adică, mi-e frică.

Da, tritonul mă izbeste în faţă şi chiar încasez o lovitură estetică in obraz... ce mai vorbă, creatura marină feroce ne supraveghează ameninţător... un copil mic strigă... chichi.

Mi-a plăcut tritonul, acasă la el, creatură pe juma ‚om, pe juma’ peşte, e o figură grotescă şi maliţioasă, răde de vremuri, şi de muncitorul ce dă la lopată, cănd umple cu ciment o găleată să repare un zid... nu cred ca pot să-l uit vreodată.

Incerc să captez ultimele unghiuri, dar nu mai pot să absorb preaplinul, ... gata... cobor în grădina Reginei.

La Sintra, regele Ferdinand a transformat ziua ce a visat noaptea, o folie... palatul a fost pentru mine super pe exterior, ca o stare de suflet.

LA TAIFAS CU COTOFANA DE SERVICIU DIN PALACIO NACIONAL

Situat chiar în centrul istoric vechi, în Largo Rainha D. Amelia, Palacio Nacional de Sintra este o călătorie prin opt secole de istorie, fiind cel mai bine conservat palat medieval din Portugalia.

El a fost locuit pănă in 1910 şi ulterior a fost declarat monument naţional. Palatul are o structura eteroclită, datorita lucrărilor de restaurare, şi extindere, in epoci diferite. Dom Dinis a fost primul monarh, care s-a ocupat de restaurarea palatului in 1281. In secolul 15, Sub regele Joao I, are loc extinderea sa, şi in secolul 16, regele Manuel I, adaugă aripa orientală, cu ferestre manueline.

Pe afară, palatul nu mi s-a părut impresionant, doar două coşuri de 33 metri, ce ieşeau din fosta bucătărie regală, arătau ca două sticle, una lăngă alta, fiind considerate simbolurile oraşului-e musai să intru, că arată tare mucalite.

Şi intru cu mare pompă, în papuci sport, lipsită fiind de politeţe regală, să mă ierte regele Manuel I, şi hai hopa sus, pe scările tare înalte, gata să mă teleportez în palatul de secol 14.

In interior, surpriză, parcă deschid un dicţionar de stiluri, e tare eterogen-maur, gotic, manuelin... trec cu alaiul de turişti printre secole şi stiluri, mirare, surpriză, e un loc încărcat cu frumuseţi ceramice, o delicatesă spirituală, ce poate fi descoperita in sufragerie, in capela si in Sala Sirenelor. Palatul e renumit de altfel pentru colectia unica de azulejos, realizata in secolele 15 -17.

Nu mă trezesc din reverie decăt atunci cănd păsările din plafon încep să-mi cănte în cap... lebede, coţofene, porumbei... incerc să le interpretez simbolurile, unde să le încadrez... poate la somnoroase păsărele, prin tavane se adună...

Stiam că palatul e împăiat cu păsări şi alte chestii, dar sunt luată la palme de frumuseţea lor neobisnuită, stau cu nasul pe sus şi cu ochii în plafoane.

Mi-au plăcut desigur coţofenele din SALLE DAS PEGAS, ce mă trag de mănecă, uită-te lady la noi, nu trece prin palat ca găsca prin apă, hai să stăm puţin la taifas cu cotofana de serviciu, care ne spune legenda regelui Joao, ce a fost surprins de o doamnă de la curte, atunci cănd săruta o miss, fiind săracul descoperit.

Tavanul nu a uitat povestea, sunt 136 de coţofene acolo ce au în cioc fraza ,,por bem’’, ele sunt tare vorbăreţe, iar regele, răzbunător, a vrut ca bărfitoarele să fie pictate simbolic pe tavan. Ele au în cioc un trandafir, simbol al casei de Lancaster, căreia îi aparţinea regina Fillipa.

Dar nu am scăpat de păsări, dragi cititori, din registrul vocilor gureşe şi clevetitoare, trec la alt test, în sala Lebedelor, unde am cascat ochii, anterior, la cea mai mare sală din palat, aici tabloul e mai gingaş, cu surate elegante, ieşite şi ele la pensie. E sala de audienţe ce îmi da lovitura de graţie estetică, fiind în concurenţa cu păsăretul hoţ.

Număr pe cuvănt pe casetele din plafon, 27 de lebede graţioase cu guler auriu, pictate la cererea regelui Joao, pentru a marca 27 de ani ai printesei Isabella. Ele susţin coroana regală in 27 de pozitii diferite. Sala e imbracată in azulejos verde si alb si contine mobilier portughez si olandez de secol 17 si 18.

Ma declar multumită de concertul sonor, tacit, şi ajung in fine la punctul forte al palatului, SALLA DOS BRASOES, Sala Blazoanelor, unde dau de o comoară naţională de azulejos –fac o plecăciune evlavioasă, la atata încărcătură ceramică pe albastru. Este cunoscută sub numele de Sala Cerbilor, datorită scenelor de vănătoare reprezentate pe panourile cu azulejos, din secolul 17, care acoperă pereţii, e o sală de răsfăţ estetic, unde cerbii, stau la păndă să-şi delimiteze teritoriul nobiliar... fără cuvinte.

Sala Blazoanelor e picătura care umple paharul sufletului... ca într-un puzzle, plăcile descriu scene de bătălie si 72 de capete de cerb, aşteaptă să fie fotografiate, e sala heraldică cea mai importantă din lume...

Alte săli remarcabile, sunt Sala Galerelor, Capela in stil mudejar ce are pereţii impodobiţi cu porumbei, Sala Sirenelor şi sala Arabă...

Toată vizita prin palat e un periplu original, mi-a plăcut aici, mai mult interiorul, decăt exteriorul.

Concluzie... Sintra vă asteaptă... dacă sunteţi curioşi, şi afirm incă odată, e vinovată ca e frumoasă... si bogată, pur şi simplu.

---

VIZUALIZĂRI: 3116 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI