Evadare de o zi (pentru... capitaliști)

TIPĂREȘTE

aDe la începutul anului, parcă trăiesc într-un roman de Kafka. Bine, de fapt, trăiesc în România...

Cert e că, departe de a spera la vreo escapadă romantică, toate weekend-urile mi-au fost anoste. Chiar și acesta nu părea a se deosebi de restul, până când, vineri, jumătatea-mi, plictisită, probabil, de varietatea multiliniară a sfârșiturilor de săptămână, mi-a trimis un SMS. SMS, deoarece la telefon nu pot răspunde oricând vrea ea, adică mereu. Iar SMS-ul a conținut (culmea!) o idee genială. Cu tot sentimentul uriaș de vinovăție, am fost de acord să trag chiulul, măcar pentru o zi. Mai ales că era cea mai călduroasă zi din această lună, ploioasă, până acum, precum în cântecul lui Alifantis.

Pentru că sugestia era o vizită la Castel. La Castelul pe care eu îl mai văzusem – obligație de serviciu – dar ea, nu. Castelul, despre care îi povestisem că e mai frumos decât acel chateau par excellence, Neuschwanstein, care a fost cireașa de pe tortul expediției din vara lui 2011. Și vorbesc aici, de fapt, despre Castelul de pe versanții reședinței regale, cu nume biblic, Sinaia.

Îmi scăpase acest detaliu, că Peleș înseamnă Cingătoare.

Și că, în Salonul Arab, cinci orificii – secate azi – făceau ca apa cristalină să se prelingă, discret și să răcorească atmosfera, căci – nu-i așa? - Șeherezada în felul acesta și-a răcorit nopțile acolo, într-alt Castel...

Dar până acolo, până la Castel, adică, realitatea ne trezește. Iar această realitate se numește România. Am plecat din fața casei pe la opt dimineața, cu ideea de a ajunge la Castel cât mai devreme, ca să ne bucurăm de liniște, soare și munte. Din vechime, însă, locuitorii înțelepți ai acestor teritorii (da, iată, se pare că au existat și aceștia, deși, convins sunt, într-o minoritate absolută), ne-au îmbogățit moștenirea cu zicala: Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă.

Pentru că...

Cineva – nu din sferele înalte, cu siguranță – m-a pus să testez relativ noua autostradă A3, pe tronsonul ei care leagă Capitala de Orașul Câmpurilor Petrolifere. Știam, de la prieteni, că această autostradă este un fel de Diagon Alley, din celebrul Harry Potter, dar, puternic ancorat în cotidian, îmi spuneam că acestea sunt doar cârcote, din partea unor răsfățați ai sorții. Pentru necunoscători, Diagon Alley este o stradă invizibilă muritorilor de rând, fără vreun indicator, pe care intră numai cei aleși...

Pentru că, o dată ajuns pe breteaua care te scoate, pe sub podul de la Otopeni, pe centura Capitalei, în lipsa oricărei semnalizări rutiere (hello, autoritate a drumurilor, e vorba de o autostradă, chiar dacă doar un ciot), am făcut-o la stânga, adică spre vest, știind că, la câțiva kilometri, dincolo de pădurea unde se ascunde Academia Națională de Informații, se rotunjește un sens giratoriu, cu ieșiri spre București și spre nordul geografic. Adică, gândeam eu, naiv, spre autostradă. Bun, la rondul cu pricina, am urmărit cu atenție semnalizarea rutieră: la stânga (spre sud), orașul, la dreapta (spre nord), DN1, spre Ploiești și înainte, cu semn de autostradă, Timișoara. Ura! Iată ce ambiție, mi-am zis, să indici traseul către autostrada secolului XXII... E adevărat, cu un ochi la sensul giratoriu și cu celălalt la potențialii mitocani (specific mioritici - șoferi ai unor mașini care, în Occident, ar fi doar apanajul high class) care ar încălca regulile simple ale priorității într-o astfel de situație (și bine am făcut, deoarece un tractor negru, cu însemnele Fabricii de Automobile Bavaria și cu număr care începea cu W – deși nu am înțeles niciodată de ce mitocanii preferă această literă, pe care am asociat-o mereu cu wimp, adică pămpălău – tocmai luase decizia să îmi taie fața), nu am percutat la realitatea înconjurătoare, adică un teren împânzit cu deșeuri și pet-uri... Asta și pentru că șoseaua avea două benzi pe sens, separate la mijloc printr-un perete de metal verde. Uite ce mizerie de autostradă, am comentat, frânând brusc, după un pod, în fața unui accident care bloca una dintre benzi. Cu tot cu echipajul de poliție din dotare. Partea stranie a fost cu sugrumarea celor două benzi pe sens într-una singură, ceea ce mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Așa că am oprit în prima benzinărie, unde am întrebat o echipă de drumari unde este A3. Ori li s-a făcut milă de fața mea, ce probabil le sugera ceva aproape de idiotul absolut, ori au crezut că sunt un șmecher care face mișto de ei, cert este că mi-au răspuns politicos, ba chiar l-au lăsat pe șeful lor – fapt pentru care le sunt recunoscător – să îmi explice că autostrada era la vreo 15 kilometri înapoi și că, mai bine, o luam pe DN1, pentru că, măcar, ajungeam la Ploiești. Iar șeful s-a ținut după mine, cu o privire compătimitoare, până când s-a convins că m-am întors. Măcar așa își putea petrece weekend-ul fără să aibă mustrări de conștiință, că a lăsat un ageamiu să ajungă la Timișoara fără rost.

E adevărat, pe centura Ploieștiului am observat unde este incidentă autostrada și, la întoarcere, mi-am făcut damblaua să merg pe ea, doar ca să vă recomand, acum, tuturor, să nu faceți această greșeală. Pentru că autostrada sucombă brusc, lângă un cartier de vile/blocuri, fără nici un indicator, pe ceea ce este centura Bucureștiului. Bine, asta bănuiești, pentru că nu scrie nicăieri. Un singur indicator arată că, la stânga, poți ajunge la Urziceni. Drept care am luat-o la dreapta și, după câțiva kilometri, am ajuns la podul de la Otopeni. Asta, ca să îmi dau seama că, dimineață, dacă vroiam să ajung la autostradă, trebuia să o fac la dreapta, înapoi, spre oraș, nu la stânga...

Deci, cine vrea să ajungă la munte, dinspre București, să folosească cu încredere DN1. Asta, cel puțin, pentru următorul secol, când, fie se va renunța la mersul pe șosea, în favoarea zborului, fie se va construi și în această țară o autostradă...

În rest, drumul este în regulă, cu veșnica excepție care se numește Comarnic. Sincer, dacă aș fi primarul acestei localități, aș interzice traficul, pentru că ce vină au bieții oameni, dacă vor să treacă de pe o parte pe cealaltă a străzii, pentru a-și strânge mâna? Iar autovehiculele? Mare brânză, să ocolească prin altă parte. Ce dacă singurul drum turistic ce străbate munții trece pe aici? Până la urmă, chiar și Aurel Vlaicu a murit câțiva kilometri mai încolo, în aceeași încercare inutilă de a traversa Carpații.

Ca să nu mai vorbesc despre faptul că toată poliția României a fost dizlocată pe DN1, suficient cât să nu observe, în singura porțiune de drum blocată cu semafoare, căruța cu lemne (furate?) care ținea, mândră, coloana de mașini (acolo, pe un Drum European, pe unde are voie să circule, nu?)

De ce nu vin turiștii străini în România?

Sinaia...

O faci la stânga, ca să intri în oraș și te lovești de utilajele care lucrează la modernizare. Te bucuri, pentru că, în mod sigur, nepoții nepoților tăi se vor bucura de finalizarea lucrărilor. O faci la stânga, spre Furnica, și acolo te rătăcești. Un grup de turiști binevoitori te îndrumă spre Castel. Cobori, din nou, în DN1 și, după Policlinică, apare un sens giratoriu și un indicator. Abia o faci la stânga, când omul de la bariera care te blochează îți spune că trebuie să dai 10 lei ca să parchezi la „Cuțitul de Argint” și să mergi mai departe spre Castel, pe jos. La Neuschwanstein, parcarea costa 3 euro pe zi. Doar că acolo erau hectare, bine organizate. Aici, cu puțină atenție să nu îți distrugi sistemul de amortizare, puteai parca. Deși nu pe gustul meu, recomand gurmanzilor „Cuțitul de argint”, după ce i-am vizitat interiorul și am stat de vorbă cu personalul. Arată superb, un interior rustic și este un autohton All You Can Eat, cu produse din carne de porc. Poate părea cam scump, 49 de lei de persoană, pentru cei care au mai făcut cunoștință cu acest concept aiurea, spre Vest, dar, vă asigur, calitatea este 1000% peste ce am văzut eu (și chiar am văzut!)

Aleea pietruită urcă blând spre Castel, cu o priveliște peste râul Peleș (Cingătoarea, vă amintiți?), spre o altă alee plină cu tarabele artizanilor (pe care am parcurs-o la întoarcere). Și imaginea Castelului, pe povârniș, este impresionantă. Cu o arhitectură terestră, departe de romanticul Neuschwanstein, punctează prin felul în care se integrează în decor. Nici nu e de mirare, după felul în care a fost conceput. Din păcate, etajul al doilea este închis sine die (nu sine deo!), de aceea nu se pot vedea camerele dedicate celor două genii, Enescu și Alecsandri (tot timpul mi-am pus întrebarea – de ce camerele astea au fost construite la etajul servitorilor?).

Turul complet costă, din cauza asta, 50 de lei (față de 70 de lei, cu tot cu etajul doi). Fotografiatul în interior costă 32 de lei...

La Neuschwanstein se plăteau, în 2011, doar 11 euro...

Dar Peleșul este mult mai frumos și asta, fără falsă modestie. Nu voi da detalii arhitecturale, pentru că nu este domeniul meu de expertiză și pentru că ar fi plictisitor. Pot, doar, să amintesc, despre decorațiunile superbe din lemn, care, încă din holul principal, îți taie răsuflarea și despre împărțirea de-a dreptul științifică a interioarelor, cu sălile de muzică, biblioteca, budoarul reginei, dormitoarele oaspeților, saloanele persane, arabe sau turcești, camerele primului ministru sau ale doamnelor de onoare ce alcătuiau suita oaspeților. Toate, într-un sobru, dar impunător stil bavarez. Să nu uităm că Hohenzollern-ii își au reședința nu departe de castelele Regelui Lebădă...

Asta ca să nu mai pomenesc nimic despre inovațiile tehnico-științifice ale Castelului, adică încălzirea centrală, curentul electric și băile cu canalizare.

Monarhie germană într-un stat în curs de dezvoltare, nu?

Apropo, Carol I – un modest prinț de 20 de ani – cunoștea vreo 7 limbi străine (româna a învățat-o într-un an)...

Nu uitați să vizitați Cafeneaua de la intrare, la Economat... Chiar merită!

Iar prânzul l-am luat – după vreo 40 de minute de căutare, pentru că uitasem unde e – la Irish House. Recomand locația cu mare plăcere, atât pentru decor, cât și pentru atmosferă. Curtea interioară, unde fuseseră scoase mesele, datorită vremii calde și însorite, era plină, așa că am stat înăuntru. Fumătorii sunt puși la colț, separat, ceea ce este un plus infinit pentru un restaurant românesc... Interiorul este cochet, cu mult lemn și false șemineuri. Muzică bună, în surdină, spre deosebire de multe alte localuri cu specific românesc, unde țipeuza (pardon, dizeuza) îți taie pofta de mâncare (și suflarea) cu muzica săltăreață și la un nivel de decibeli pentru care și Concorde-ul ar fi invidios. Iar prețurile versus calitate sunt de necombătut. Un mare of! Am nimerit St. Patrick’s Weekend (ținând cont că, anul ăsta, sfântul e sărbătorit pe 17 martie). Doar că, fără a lua măcar un Guinness, am ratat uriașa pălărie promoțională...

Una peste alta, cu plusuri și minusuri, este o binemeritată evadare de-o zi din București. Pentru cei care nu au timp...

---

VIZUALIZĂRI: 1965 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI