Două zile - două noi trasee

TIPĂREȘTE

Aşa cum spuneam cu ceva vreme în urmă, aveam de gând să renunţ la acest tip de articol însă datorită unor voci care mi-au recomandat să continui cu poveştile aventurilor montane - în special descrierea traseelor turistice, am decis să îmi păstrez în continuare titulatura ce mi-a fost oferită cu vreo doi ani în urmă de câţiva dintre colegii de aici de pe AFA. Astfel, „omul cu muntele” revine :) :) :) iar dacă aveţi de gând să luaţi la pas potecile montane, sper în continuare ca descrierile mele să vă fie de folos.

De această dată vreau să vă povestesc despre două trasee din Ciucaş şi trebuie să recunosc că străbaterea acestora a constituit şi pentru noi o premieră. Erau două dintre foarte puţinele pe care încă nu le ştiam şi despre care aş putea remarca faptul că sunt printre cele mai neumblate din acest masiv – exceptând cele câteva poteci din zona estică a munţilor Ciucaş.

Din punct de vedere al caracteristicilor, aş putea spune că ambele sunt foarte asemănătoare, ca aspect fiecare având o porţiune constituită din drum forestier şi cealaltă din poteci prin pădure şi gol alpin, gradul de periculozitate fiind destul de scăzut iar timpii de parcurs şi lungimile încadrându-se în categoria „mediu”, acest ultim aspect fiind de altfel şi motivul pentru care drumeţia noastră a durat două zile. Ca să fiu sincer, practic putem vorbi chiar de... patru zile pentru că acest articol se bazează defapt pe două drumeţii. Deşi la prima tură plecaserăm de acasă cu gândul de a urma cele două trasee, nu am reuşit să străbatem decât unul dintre ele, condiţiile meteo foarte defavorabile (a se citi furtunile) din cea de-a doua zi obligându-ne să renunţăm (fiind traseu nou pentru noi, nu ştiam ce ne aşteaptă şi nu am vrut să riscăm) şi să revenim în foarte scurt timp pentru a continua ceea ce începuserăm. Ei bine, a doua oară a fost cu noroc şi astfel sunt acum în măsură să vă prezint itinerariul complet, aşa cum era iniţial stabilit.

Punctul de plecare l-a constituit DN 1A Braşov – Ploieşti, mai exact zona Babarunca, loc în care din şoseaua naţională (pe direcţia de mers înspre Cheia) se desprinde în stânga un drum forestier ce se înscrie de-a lungul văii ce poartă acelaşi nume cu zona respectivă. De menţionat că săgeata ce marchează începutul traseului se află la mică distanţă de această intersecţie însă datorită vegetaţiei este mai greu de observat din drum şi că marcajul ce trebuie urmat este triunghiul roşu (TR).

Urmând drumul forestier respectiv marcajul TR, după câteva sute de metri am ajuns la o bifurcaţie, unde am lăsat în stânga o potecă de legătură marcată cu bandă roşie (BR). După ce o porţiune de aproximativ 2-2,5 kilometri am mers paralel cu pârâul Babarunca din loc în loc traversându-l, la un moment dat ne-am depărtat de firul apei şi am început să urcăm puţin mai accentuat câteva serpentine de pe versantul drept al văii. După acest pasaj, urcuşul se domoleşte, drumul revine în apropierea apei iar noi, ajunşi în dreptul unei stânci şi auzind vuietul unei căderi de apă, ne-am dat seama că am ajuns în Cheile Babaruncăi. Trecuse puţin peste o oră din momentul plecării de la drumul naţional.

Sectorul de chei este foarte scurt, aproape că nici nu îţi dai seama că ai de-a face cu aşa ceva, asta dacă nu arunci o privire în vale, pentru a vedea pereţii de stâncă în care apa a săpat de-a lungul timpului formând o spectaculoasă cădere de apă. Din păcate, de la nivelul drumului nu veţi putea vedea prea bine despre ce este vorba aşa că vă recomand să coborâţi până lângă apă, la baza stâncilor – se coboară fără nici o problemă iar distanţa este foarte scurtă (cum s-a tot coborât pe acolo deja este conturată şi o potecă).

După ce ne-am delectat privirea cu această cascadă, urmând drumul ce continuă paralel cu firul apei, după o oră şi jumătate de mers (timp socotit de la intrarea în traseu) am ajuns într-un luminiş, la confluenţa a două văi, loc unde drumul forestier ia sfârşit. Conform indicatoarelor, până aici am fi străbătut cinci kilometri. Aceleaşi săgeţi indicatoare amplasate în acest loc vă vor informa că urmând în continuare TR, până în Şaua Tigăilor mai aveţi de urcat încă... patru ore. Ei bine, din punctul meu de vedere ceva este greşit, ori durata dar mai degrabă, din câte mi-am dat seama, este vorba despre necorelarea marcajului cu traseul înscris pe săgeata informativă. Şi încă ceva: nu uitaţi ca în acest loc să vă refaceţi rezervele de apă (există un izvor amenajat) deoarece de aici încolo nu se mai găsesc surse de apă.

Ghidaţi în continuare de TR, din capătul drumul forestier ne-am orientat spre dreapta şi am reintrat în pădure, urmând mai departe firul văii Babarunca. Pentru început am traversat un scurt pasaj mai mlăştinos apoi odată cu accentuarea urcuşului şi creşterea altitudinii, valea devine seacă. După aproximativ o jumătate de oră de la reluarea drumului ne-am intersectat cu un traseu de legătură, marcat cu punct roşu. Am continuat să urcăm paralel cu firul văii, traversându-l de câteva ori de pe un versant pe altul. Odată cu creşterea altitudinii, pădurea devine mai rară, se traversează şi mici luminişuri iar din loc în loc printre copaci se observă şi culmea unde trebuie să ajungem, cu diversele ei forme de piatră.

Apropiindu-ne de golul alpin, urcuşul devine din ce în ce mai solicitant. Treptat pădurea ia sfârşit, în locul acesteia apărând vegetaţia specifică altitudinii. În această zonă marcajele sunt extrem de rare însă poteca este bine conturată şi delimitată de arbuşti. Într-un final am găsit un prim stâlp metalic cu marcaj, loc de unde poteca se lăţeşte iar marcajele sunt mai dese fiind aplicate pe pietre. După un ultim urcuş destul de abrupt, care ne-a testat din plin condiţia fizică, a venit şi momentul popasului odată ce ne-am văzut ajunşi în Şaua Tigăilor. Din momentul în care părăsiserăm drumul forestier şi până în şaua aflată la altitudinea de 1745 de metri (loc în care traseul marcat cu TG a luat sfârşit) urcaserăm timp de două ore şi un sfert.

După o binemeritată pauză, am plecat din nou la drum, îndreptându-ne către cabană. Despre poteca ce am urmat-o v-am mai povestit şi în acest articol. Este vorba despre un traseu marcat cu cruce roşie (CR), ce se înscrie pe faţa sudică a vârfului Ciucaş respectiv a Tigăilor Mari. După o succesiune de urcuşuri şi coborâşuri prin care poteca treversează mai multe văi (cea a Tigăilor plus alte fire secundare colectate de aceasta în aval), un ultim urcuş susţinut apoi o scurtă porţiune de păşune, în trei sferturi de oră am ajuns în şaua de la poalele Tigăilor, de unde traseul devine comun cu cel marcat cu BR, care face legătura între cabană şi vârful Ciucaş. Astfel, ghidaţi mai departe de cele două marcaje, după alte 15 minute de coborâre pe păşune, am ajuns la cabana Vârful Ciucaş (vezi impresii). De această dată însă nu ne-am mai cazat la cabană ci am ales să ne petrecem noaptea în natură, la cort. Ce a urmat a doua zi... ştiţi deja, aşa că povestea continuă cu cea de-a doua tură.

După o noapte liniştitoare în care somnul ne-a fost tulburat doar de dorinţa noastră de a admira în miez de noapte cerul înstelat, a venit momentul să ne facem bagajele şi să plecăm din nou la drum. Aveam în plan să coborâm pe partea nordică a muntelui Ciucaş însă pentru asta trebuia să ajungem mai întâi pe cel mai înalt vârf al masivului.

Pentru început am făcut cale întoarsă şi ghidaţi de CR şi BR am urcat către intersecţia de la poalele Tigăilor. Lăsând de această dată în stânga poteca marcată cu CR, am început să urcăm susţinut către Cetatea Tigăilor. După un urcuş continuu, mai întâi pe păşune apoi pe un “jgheab” de piatră foarte abrupt şi brăzdat de numeroase praguri, printre uriaşe blocuri de piatră şi din nou pe păşune, a urmat asaltul final şi astfel, după aproximativ o oră şi 15 minute de mers, ajunseserăm la altitudinea de 1954 de metri, adică pe vârful Ciucaş, loc ce ne-a oferit o frumoasă panoramă.

După o scurtă pauză a plecat la drum şi ghidaţi mai departe de CR am început o coborâre abruptă pe faţa nordică a muntelui. În prima parte marcajele sunt aproape inexistente şi nu există o potecă (hai să zicem) unică, bine conturată. Oricum, chiar dacă fiecare îşi alege cărarea, orientarea nu este dificilă (exceptând condiţiile de vizibilitate redusă) deoarece în vale se văd primii stâlpi de marcaj. Înainte de a ajunge însă acolo, cum toată zona este dominată de afiniş, nu puteam să nu profităm aşa că am făcut mai multe pauze pentru a ne sătura cu o bună porţie de afine.

După coborârea accentuată despre care spuneam, panta s-a mai domolit, poteca a devenit foarte clară şi au început să apară şi marcajele. După aproximativ trei sferturi de oră de mers (nu am socotit şi pauzele de masă) am ajuns la stâncile ce le văsuserăm din vârf. Ştiam că undeva prin acea zonă ar fi trebuit să fie şi una dintre cele mai cunoscute formaţiuni stâncoase ale acestui masiv şi speram că se poate vedea în totalitate, fără a ne abate de la traseu. Şi aşa a şi fost, fără a părăsi poteca, am avut ocazia de a vedea pentru prima dată „mâna cu cinci degete” care poartă denumirea de Mâna Dracului.

Mai departe, traseul părăseşte zona alpină şi capătă un alt aspect, urmând o coborâre destul de lungă prin pădure. Pentru început poteca se strecoară pe la baza unor blocuri de piatră, prin zone înguste, destul de abrupte şi mai sălbatice însă treptat panta se domoleşte iar coborîrea devine uşoară, traseul înscriindu-se pe culmea Plaiului Domnesc.

După o oră şi 45 de minute socotite de la Mâna Dracului, respectiv două ore şi jumătate de la vârful Ciucaş, am ieşit din pădure şi am ajuns lângă un canton, la un drumeag ce după doar aproximativ 100 de metri avea să se intersecteze cu drumul forestier de pe valea Dălghiului (în acel loc există şi o vilă ce aparţine Ocolului Silvic), ce urma să-l străbatem pentru a ajunge în Vama Buzăului. Speram să avem noroc să găsim vreo maşină care să ne ducă până în comună însă... nu, nu am avut astfel că drumeţia noastră s-a terminat la fel cum a început, cu un (şi mai) lung drum forestier – aproximativ 10 kilometri.

Pentru început valea este mai îngustă însă treptat aceasta se lăţeşte, apar multe poieni, una dintre cele mai întinse şi mai cunoscute fiind Poiana Dălghiului, de unde ne putem bucura de o frumoasă panoramă a abruptului nordic al muntelui, cu mulţimea de ţancuri ce se ridică spre cer. Aproape extenuaţi după aproximativ două ore de mers numai prin soare, am ajuns într-un final la primele case ale comunei, de unde după încă un sfert de oră am ajuns în staţia de unde urma să luăm autobuzul către casă. Şi astfel se termina încă o aventură montană.

Nu am să mai lungesc povestea şi voi pune punct acestui articol, cu siguranţă ultimul din acest an, motiv pentru care profit de ocazie şi vă urez tuturor să aveţi parte de un an mai bun şi să ne regăsim cu bine în 2014. LA MULŢI ANI!

---

VIZUALIZĂRI: 2490 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI