Peştera de Lapte şi... nu numai atât!

TIPĂREȘTE

La finalul precedentului articol spuneam că urmează seria review-urilor dedicate litoralului. Ei bine, aruncând o privire prin ”tolba” cu amintiri, mi-am dat seama că m-am înşelat şi că pentru a putea păstra ordinea cronologică, înainte de acele impresii ar mai fi de postat un ultim „episod” din capitolul dedicat drumeţiilor montane. Aşadar, aş putea spune că de data aceasta drumul către Mare a început cu... o plimbare la munte. Mai exact, este vorba despre o excursie pe un munte despre care nu am scris până acum – poate o excepţie ar fi acest articol, care are însă o cu totul altă temă. E drept că de ceva vreme nici nu am mai umblat pe cărările acestui masiv aşa că am decis că ar cam fi cazul să... o luăm din loc. Şi dacă tot AmFostAcolo, binenţeles că urmează şi povestea, care ca de obicei va cuprinde descrierea traseelor străbătute. Mai întâi însă, cred că ar fi binevenite şi câteva informaţii generale, ţinând cont că aşa cum spuneam, este primul articol despre acest munte (nu sunt sigur dar există posibilitatea de a fi şi ultimul căci mi-a trecut prin cap ideea de a renunţa la acest tip de review).

Masivul Postăvaru

-face parte alături de Piatra Mare din munţii Bârsei, cele două formaţiuni muntoase fiind despărţite de valea Timişului – în lungul căreia se defăşoară şi drumul naţional 1A (Braşov - Ploieşti). Din punct de vedere al structurii, masivul se prezintă ca o succesiune de culmi cu înălţimi nu foarte mari (rareori se depăşeşte altitudinea de 1400 de metri), brăzdate de multe văi, deasupra acestora ridicându-se, în zona centrală, muntele Postăvaru (propriu-zis) cu al său vârf ce se înalţă până la altitudinea de 1799 metri (uneori mai apare menţionată şi altitudinea de 1802 metri). Aşadar, vorbim despre un masiv ce nu excelează nici prin înălţime, nici printr-o structură deosebită. Cu toate astea, Postăvaru este destul de bine cunoscut, fiind “integrat” într-una din cele mai cunoscute şi căutate zone turistice din ţară: Braşov, Predeal şi Râşnov sunt oraşe aflate în imediata vecinătate şi care de altfel îl şi delimitează (parţial), ca să nu mai vorbim despre faptul că “faţa” nord-vestică a muntelui găzduieşte domeniul schiabil al celei mai cunoscute staţiuni montane româneşti – Poiana Braşov, de asemenea localizată în arealul masivului, la o altitudine de aproximativ 1000 – 1040 de metri.

Nici capitolul DRUMEŢII MONTANE nu este de neglijat, existând destul de multe trasee turistice marcate, foarte multe dintre acestea având ca destinaţie fie cabana Postăvaru – singura existentă în zona superioară a muntelui, fie vârful cu acelaşi nume. Din câte ştiam (presupun că lucrurile nu s-au schimbat), traseele erau destul de bine întreţinute, bine marcate. Cât despre gradul de periculozitate al acestora, cu excepţia celor trei ce fac legătura între valea Timişului (DN1) şi vârful Postăvaru, restul sunt incluse în categoria ”accesibil în orice anotimp” – între noi fie vorba, nu vă imaginaţi că asta înseamnă că în mijlocul iernii, chiar toate se pot străbate în ţinută de oraş.

Şi încă ceva, referitor tot la drumeţii: cei ce doresc doar o plimbare în zona superioară a muntelui însă fără a se solicita fizic pentru a ajunge până acolo, pot alege „calea uşoară” şi anume să urce din Poiana Braşov cu telecabina – cel puţin una dintre cele două existente funcţionează tot timpul anului. Cam atât cu generalităţile, să revenim la drumeţia noastră.

- - - - -

Punctul de plecare l-a constituit locul numit Pietrele lui Solomon, mai exact parcarea aflată la foarte mică distanţă în aval de acesta şi care deserveşte zona cunoscută ca loc de picnic dar mai ales pentru faptul că aici, an de an în Duminica Tomei, cele şapte cete ale Junilor Braşoveni se adună pentru sărbătoare. Tot din parcare se desprinde şi un alt traseu ce face legătura cu Poiana Braşov şi care constituie „Drumul vechi al Poienii”. Ghidaţi de săgeata informativă existentă la bifurcaţia de trasee, am lăsat în dreapta acel drum şi am continuat tot înainte, pe traseul marcat cu bandă galbenă (BG). Pentru a ajunge lângă Pietrele lui Solomon se poate urca fie pe drum forestier – urcuş lejer dar cu un mic ocol (o serpentină spre stânga), fie pe cărare – pe lângă izvor, cu un scurt pasaj de urcare mai accentuată. Eu recomand şi la fel ca marea majoritate prefer cea de-a doua opţiune. Ajunşi ”Între Chietre”, am părăsit firul Văii cu Apă şi am traversat drumul forestier (cei ce aleg prima variantă vor trebui să cotească la dreapta) pentru a ajunge într-o mică poiană, spaţiu „rezervat” junilor Curcani şi Braşovecheni – pentru cei care nu ştiu, fiecare ceată de juni are locul bine stabilit şi marcat corespunzător. De aici încolo se poate spune că am început într-adevăr traseul montan.

Urmând poteca bine conturată şi ghidaţi de BG, am început să urcăm prin pădure, mai accentuat până într-o culme apoi mai domol, pe versantul drept al Văii Oabănului. După aproximativ 20 de minute ne-am intersectat cu un drum forestier desprins din cel pe care îl părăsiserăm la Pietrele lui Solomon. Am cotit la dreapta şi după o coborâre uşoară pe o distanţă de aproximativ 100 de metri, am ajuns în locul unde marcajul părăseşte din nou drumul, de această dată spre stânga, pe o vâlcea dominată de lăstăriş. Mai întâi am urcat – la un moment dat părăsind firul văii şi orientându-ne uşor către dreapta, după care a urmat un pasaj în care scurtele coborâri au alternat cu mersul pe curbă de nivel. Astfel, după o jumătate de oră de când îl părăsiserăm, am revenit pe drumul forestier de pe Valea Oabănului urmând să traversăm Poiana Nisipului şi să lăsăm în urmă o ramificaţie a unui traseu marcat cu cruce roşie (CR), ce face legătura cu Poiana Braşov.

Am părăsit apoi din nou drumul, pentru a traversa în urcuş uşor Poiana lui Brâncă, loc ce arăta ca după război, urmare a defrişărilor din zonă. Poate e bine de amintit că de altfel, şi o mare parte din ceea ce erau cândva doar nişte poteci acum au devenit căi de acces pentru exploatările forestiere din zonă. Mai departe, în scurt timp ne-am intersectat cu un alt traseu (cartierul Răcădău – Poiana Braşov; marcaj: triunghi albastru) ce avea să se suprapună cu al nostru timp de vreun sfert de oră, până într-un punct unde ghidaţi doar de BG am cotit la stânga şi am început un urcuş din ce în ce mai solicitant, pe un drum forestier secundar, mai întâi de-a lungul unei văi apoi pieptiş pe versantul stâng al acesteia, la capătul acestui pasaj aşteptându-ne un binemeritat popas în Poiana Drester, următorul punct de reper al drumeţiei noastre. De la Pietrele lui Solomon până aici am mers aproximativ două ore.

În centrul micuţei poieni din traseul marcat cu BG se desprind în dreapta două cărări, ambele marcate cu punct albastru (PA): cea care coboară face legătura cu Poiana Braşov iar cealaltă, indicată de altfel şi de o săgeată informativă, începe să urce foarte uşor prin pădure. Pentru a ne respecta itinerariul stabilit am ales cea de-a doua variantă şi astfel, după doar un sfert de oră ne-am văzut ajunşi la principala destinaţie a drumeţiei. Despre ce este vorba? Doar o clipă... căci pentru a merge mai departe suntem nevoiţi să ne aprindem lanternele :).

Peştera de Lapte

-este un obiectiv care datorită faptului că nu a fost pus în valoare iar promovarea a fost aproape inexistentă, a rămas prea puţin cunoscut chiar şi de către localnici (mi-aduc aminte că nu demult am văzut o declaraţie în care şi primarul Braşovului recunoştea ca de abia aflase de existenţa acestei peşteri), ce să mai vorbim de însemnătatea acestuia pe harta turistică a întregii ţări. Ar exista şi tentaţia de a crede că poate a fost mai bine aşa, că astfel peştera a rămas naturală. Ei bine…, totul ar fi adevărat însă doar dacă în această naturaleţe s-ar include cantităţile de gonoaie pe care voluntarii le scot la lumină cu ocazia acţiunilor de igienizare (sau salubrizare – în nici un caz ”ecologizare”) a zonei sau hieroglifele ce ştirbesc aspectul pereţilor de piatră – binenţeles că scrijeliturile nu ilustrează scene de viaţă din timpuri străvechi ci se rezumă la diverse “autografe” sau “mărturii de dragoste” din categoria Vasâle+Măria=Love. Şi uite aşa ajungi să te gândeşti dacă nu cumva e mai bine să păstrezi aspectul cât mai natural al unui astfel de loc tocmai prin… artificializarea lui.

În altă ordine de idei, peştera nu este una de dimensiuni foarte mari însă nici nu se limitează la un cotlon îngust şi greu accesibil. În spatele unei mici deschizături a muntelui avem ocazia de a descoperi o cavitate care conform informaţiilor apărute în diferite surse ar avea o lungime de 175 de metri, o lăţime cuprinsă între 14 şi 20 de metri şi o înălţime ce variază între 3 şi 6 metri. Şi dacă tot am ajuns să vorbim despre cifre “oficiale”, pe cele de mai sus nu le contest însă am constatat că există şi o neconcordanţă, în marea majoritate a surselor de informare obiectivul figurând la o altitudine de 1350 de metri, valoare diferită de cea de 1285 metri ce apare menţionată pe plăcuţa de la intrarea în peşteră.

Cea mai importantă caracteristică a acestei peşteri este constituită de prezenţa aşa-zisului “lapte de piatră”, o compoziţie de minerale – în special calcit, de culoare albă şi având consistenţă lăptoasă. Acestea fiind spuse, cu siguranţă s-a lămurit şi de unde vine denumirea acestui loc.

Pentru a se putea străbate peştera, este obligatorie existenţa unei surse de lumină. Totuşi, şi cei care ajung aici fără a fi dotaţi cu aşa ceva pot intra fără probleme, primii 10 – 15 metri fiind accesibili în siguranţă datorită luminii naturale ce pătrunde prin gura peşterii.

Nu ştiu ce aş mai putea adăuga referitor la acest loc aşa că am să închei subiectul, nu înainte însă de a menţiona că în ultima perioadă am tot auzit din ce în ce mai des că s-ar dori introducerea acestui obiectiv în circuitul turistic, ceea ce ar presupune amenajarea căii de acces (ce o fi însemnând asta căci există deja traseu amenajat) ce face legătura între Poiana Braşov şi peşteră, plus realizarea unui sistem de iluminat interior respectiv a unui traseu de vizitare şi nu în ultimul rând, promovarea acestui loc de interes. Când şi dacă se vor materializa toate astea, vom vedea! Deocamdată Peştera de Lapte rămâne … o necunoscută.

- - - - -

Am plecat mai departe la drum, următoarea noastră destinaţie fiind cabana Postăvaru. Ghidaţi în continuare de PA am reluat urcuşul uşor prin pădure şi după aproximativ 20 de minute am ajuns într-un mic luminiş, loc unde o săgeată informativă ne-a indicat faptul că din traseu se desprinde în dreapta o potecă de legătură (marcată tot cu PA), pe care am fi putut coborâ direct în Poiana Braşov. Lăsând în urmă această ramificaţie, la mică distanţă am revenit în traseul marcat cu BG, cel părăsit în Poiana Drester şi care între timp devenise comun cu un altul (Braşov – Şaua Tâmpei – Postăvaru; marcaj: bandă albastră-BA). De menţionat că odată intersectaţi cu drumul forestier am lăsat în urmă PA, de aici încolo “ghidul” fiind compus din BG, BA iar după încă vreo sută de metri, şi de cruce albastră (CA – traseu dinspre Timişul de Jos).

După aproape trei sferturi de oră trecute din momentul plecării de la peşteră, am ieşit în pârtia Sulinar, la marginea Poienii Ruia, lângă lacul artificial ce deserveşte instalaţiile de zăpadă artificială. Privind în jur ne-am amintit că ultima oară când trecuserăm pe acolo, totul era altfel: peisajul era dominat de alb, zeci de persoane roiau pe acolo, instalaţiile de transport pe cablu erau într-o continuă activitate. Acum totul era pustiu.

Din Poiana Ruia se vede cabana Postăvaru iar pentru a ajunge acolo există două posibilităţi. Deşi foarte rar se întâmplă să fac astfel de recomandări, consider că în acest caz este binevenită o abatere de la traseul marcat. Fără nici o problemă de orientare se poate ajunge la cabană în 5 maxim 10 minute urcând pe pârtie, scurtând astfel timpul de mers aproape la un sfert faţă de varianta potecii marcate.

Despre cabana Postăvaru nu o să spun decât că se afla în plin şantier. După ce anii trecuţi s-au tot făcut îmbunătăţiri la clădire, a venit şi rândul terasei să sufere modificări – se demolase cea veche şi se lucra de zor la o alta, mai spaţioasă şi mai aspectuoasă. Cu toate astea cabana era funcţională. Am mâncat, am băut, ne-am odihnit iar apoi…

Am plecat de la cabană urmând cărarea pe care în mod normal ar fi trebuit şi să urcăm – dacă din poiana Ruia nu am fi părăsit traseul marcat. Astfel, ghidaţi pentru început de patru marcaje (BG, BA, CA şi cruce roşie -CR) am intrat în pădure şi am început să coborâm în serpentine. Nu după mult timp am ajuns la o primă bifurcaţie, acolo unde poteca semnalizată cu BG şi BA coteşte la dreapta iar cea cu CR şi CA la stânga. Alegând cea de-a doua variantă, în scurt timp am lăsat în urmă şi CR (în dreapta se desprinde traseul numit Drumul Roşu ce face legătura cu Poiana Braşov) după care, în uşoară coborâre, imediat am ajuns la pârtia Lupului.

După traversarea fâşiei de păşune am intrat în pădure şi orientându-ne în coborâre uşoară pre dreapta, ne-am înscris pe vâlcelul larg al Vangăi Mici. Treptat, odată cu pierderea în altitudine, firul văii se îngustează, peisajul devine mai sălbatic iar panta mai abruptă. După aproximativ 35 de minute – socotite din momentul plecării de la cabană, am părăsit valea Vanga Mică, lăsându-ne în dreapta, într-o coborâre din ce in ce mai domoală prin pădure, pe o potecă ce nu după mare distanţă a căpătat aspectul unui drumeag. După doar un sfert de oră de mers, am ajuns să traversăm din nou (pe curbă de nivel) pârtia Lupului doar că de data aceasta în sens invers.

De aici încolo se poate spune că totul a devenit mai simplu. Datorită lucrărilor de extindere a domeniului schiabil din Poiana Braşov, traseul turistic – ce în trecut urma un drum forestier, în prezent se suprapune cu o pârtie de schi, ce trece într-un ocol spre stânga pe sub prăpastia Lupului apoi în coborâre foarte lentă duce lângă telecabina Kanzel. Chiar dacă se poate urma fără nici o problemă şi acest itinerariu (cei mai mulţi aleg această variantă, probabil uitând de marcajul care oricum în această porţiune este foarte rar), e bine de ştiut că traseul „oficial” părăseşte la un moment dat pârtia, pe un drum forestier ce se ramifică la 90 de grade în stânga. Aşadar, ghidaţi de marcaj, după o scurtă coborâre prin pădure, ajunşi în apropierea unei vile, ne-am orientat spre dreapta şi doar în câteva minute am ajuns la baza pârtiei Stadion, lângă staţia de plecare a teleschiului ce deserveşte această pârtie. În acest loc, după 20 de minute din momentul în care am traversat pârtia Lupului, practic lua sfârşit traseul montan. Ajunseserăm deja la şoseaua asfaltată ce traversează staţiunea şi astfel se încheia tura noastră prin masivul Postăvaru.

Acestea fiind spuse, mă grăbesc să închei acest articol, nu de alta dar imediat vine iarna (cu siguranţă ne vom întoarce în Postăvaru însă pentru a schia) şi eu încă nu am reuşit să povestesc despre vacanţa de vară petrecută pe litoral. Aşa că... ştiţi ce urmează.

Pe curând.

---

VIZUALIZĂRI: 8840 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI