De ce merită Belgradul măcar o dată-n viaţă

TIPĂREȘTE

Atenţie! Review exagerat de lung, nerecomandat grăbiţilor. Ceilalţi, asiguraţi-vă că aveţi la-ndemână lichide şi crănţănele!

Preambul...

Ideea acestei excursii s-a născut într-o seară de început de august şi a avut ca punct de plecare un review al colegei @sunflower despre Nis – orăşelul cetate vezi impresii. Dar, văzând că e Serbia, era gata-gata să mă las păgubaşă. Norocul a venit din partea colegului @creivean care a avut amabilitatea de a-mi răspunde prin ecouri la respectivul review despre condiţiile de călătorie în Serbia adică: nu viză, nu paşaport pentru adulţi şi m-a învăţat unde trebuie să mă uit în cartea verde a maşinii pentru a vedea dacă e valabilă asigurarea pe teritoriul acestei ţări. Mi-aduc aminte că eram la laptop, l-am pus urgent lângă mine, am sărit de pe canapea şi m-am dus ţintă la borseta soţului pentru a verifica actele maşinii. “Ce mai cauţi, nebuno? Ce alte idei ţi-au mai venit? ” –“Vreau să văd dacă suntem ok pentru o tură prin Serbia, adică vreau să văd asigurarea maşinii. ” –“Eşti cu capu’? N-avem paşaport şi nici n-am chef să ne facem acum. Plus că n-am cerut când am încheiat asigurarea să fie extinsă pentru Serbia şi Muntenegru. ” – “Da’ poate e. Uite, nu e tăiată căsuţa de Serbia. Asta înseamnă că suntem ok. Mergem în Serbia! Nu ne trebuie paşaport pentru noi, iar ale copiilor sunt încă valabile. ” –“Mă, tu le ai pe toate acasă? De unde ştii că nu ne trebuie? De unde ştii că e asigurarea ok? Stai să studiem problema, stai să intrăm pe site-ul MAE, stai să vedem exact ce şi cum…” –“Hihihihihi, nu-i nevoie, mi-a zis @creivean... ” Pasul următor a fost consultarea review-urilor pe Belgrad, că pe Nis oricum nu era decât al lui @sunflower, şi printarea celor purtând marca înregistrată @Costi. Aşa că... mulţumim @sunflower, mulţumim @creivean, mulţumim @Costi, şi, nu în ultimul rând, mulţumim @Chloe pentru pont-ul cu Lorenzo & Kakalamba. Într-un cuvânt, mulţumim AFA!

Serbia la prima vedere

“Uite, pişcot, aici suntem în România, în stânga se vede Dunărea iar pe malul celălalt este Serbia, în care o să mergem peste câteva zile! ”, i-am spus puştoaicei noastre când am ajuns aproape de Orşova. “Aaaaaaa, am înţeles unde suntem. Am ajuns acolo unde Dunărea desparte România de Serbia ca să nu se amestece între ele... ”, ne răspunse progenitura cu o voce plină de importanţă.

Peste câteva zile treceam podul peste Dunăre pe la Porţile de Fier I. La vamă am prezentat actele şi am fost întrebaţi unde anume mergem în Serbia. I-am răspuns vameşului că mergem în Belgrad şi apoi la Nis. S-a uitat la noi cu o privire tâmpă şi a ridicat degetul în aer trasând imaginar drumul de la graniţă la Belgrad apoi la Nis. Ceva îi dădea cu virgulă, clar, judecând după moaca lui. “De ce? ”, ne-a întrebat în română. A fost rândul nostru să-l privim tâmp. “Ca să vizităm. ”, i-am răspuns. Şi-a coborât colţurile gurii cu o faţă de “Doamne, mare ţi-e grădina! ” şi ne-a înapoiat actele. “Aveţi grijă! ”, ne-a mai spus înainte să plecăm. N-am lăsat imaginea lui să ne strice bucuria aventurii aşa că am intrat în Serbia nerăbdători să vedem Cazanele Dunării de pe malul sârbesc şi mai ales Cetatea Golubac. He, he, ce veseli eram… Au început bipăielile telefoanelor: “Bine aţi venit în Serbia! Tarife roaming…bla-bla”, moamă, nu răspundem la telefon la banii ăştia, neam! Apoi: “Alertă MAE de călătorie în Serbia! ”, eh, când am văzut asta am simţit o nevoie imperioasă să fac stânga-mprejur. M-am liniştit însă când am văzut că nu era decât un SMS cu numerele de telefon ale Ambasadei. Asta e procedura în cazul călătoriei într-o ţară non-UE.

Poliţiştii sârbi la prima vedere... şi la a doua...

Eheeeeee, tare frumoasă ţară avem văzută de pe malul sârbesc, dar tare frumoase sunt şi drumurile lor. Au săpat în stâncă tuneluri care alternează cu peisaje de vis, cu imaginea Dunării la Cazane, spre deliciul piticaniilor amatoare de astfel de treceri prin stâncă. Am văzut Chipul lui Decebal care parcă spune: “Aici suntem noi, dacii, şi aici vom fi întotdeauna! ”. Am văzut Mânăstirea Mraconia care pare a se ridica eterică din Dunăre, apoi am intrat iar în tuneluri, apoi iar am ieşit având de fiecare dată altceva în faţa ochilor. Eram pur şi simplu captivaţi de tot ce ne înconjura, totuşi aveam mare grijă la viteză deoarece ştiam că poliţiştii lor sunt foarte drastici, sancţionează imediat şi, mai ales, nu iau şpagă.

Şi uite aşa mergem noi frumuşel uitându-ne stânga-dreapta până când am intrat în localitatea Donji Milanovac Acolo, după o curbă era un echipaj de poliţie. Noi eram liniştiţi căci viteza era cea legală, aveam centuri, deci... pentru ce să ne tragă pe dreapta? Eh, dar iată că unul dintre cei doi poliţişti iese în stradă şi ne face semn să oprim. No, clar e un control aiurea, la acte, la asigurare, doar n-am greşit cu nimic... Am oprit şi stăteam în maşină. “Bună ziua! ”, am auzit în română lângă geamul şoferului. “Actele maşinii, permis, şofer…”. A scos maestrul toate cele, iar nea sârbu’ a început a le studia atent fără a scoate o vorbă. Apoi deodată cu voce răstită: “Adrian, ieşi afară!!! ”. Moamă, am simţit că leşin. Parcă mi-l şi vedeam pe Romeo trântit cu mâinile la spate pe capota maşinii şi încătuşat ca ultimul infractor. Şi toate astea sub ochii copiilor… Nu ştiu ce era în capul lui dar eu mă uitam cu părere de rău la… tricoul alb pe care-l purta şi care urma să se facă muci la contactul cu capota plină de gâze storcite… :))

Şi mi ţi-i face domnu’ poliţist un semn din deget să-l urmeze până în faţa maşinii. “Ia uite, Adrian, ce-i asta? ”, îl întrebă sârbul arătându-i botul maşinii. Măi, şi-l văd pe maestru cum se apleacă şi începe a şterge cu sârg plăcuţa de înmatriculare pe care, pesemne, erau sute şi mii de gângănii-martir. Dar nu, gaboru’ nu părea defel satisfăcut. “Nu, Adrian, lumina. Unde vezi tu ceaţă, Adrian? ” (îi repeta obsesiv numele…) Aaaaaaaa, şi atunci îmi pică fisa, şi cred că şi maestrului… La ieşirea din ultimul tunel uitase aprinse proiectoarele… Şi el ştergea de zor plăcuţa de înmatriculare… :)))) “5000 dinari amendă, Adrian. 60 euro! ”, continuă poliţistul. “Nu e ceaţă, nu e voie cu lumina de ceaţă. Amendă! 60 euro. Vino cu mine! ”. Şi au plecat împreună la maşina de poliţie unde colegul domnului gabor stătea cu o agendă în mână. Îi vedeam că vorbesc, îi vedeam gesticulând şi la un moment dat îl văd pe domnul meu cum vine în grabă cu talonul maşinii în mână. “Auzi, ariciule, mi-au cerut şpagă! ”, zise el în timp ce răscolea geanta mea în căutarea portofelului. – “Ce mă?!?!?! Frate, nu ştiu, toată lumea zice că ăştia nu iau şpagă. Poate te leagă dracu’! ” –“Sora mea, fii atentă. Au zis că îmi dau amendă, dar că n-au chitanţă. Aşa că trebuie să mă duc la bancă s-o plătesc, iar azi e duminică şi banca e închisă duminica, că cică azi e nedele, mama lor de nedele. Nedele cred că înseamnă duminică sau sărbătoare la ei. Şi mi-au repetat de nedele cred că de vreo 4-5 ori. Apoi mi-au dat talonul şi mi-au zis să pun cât vreau acolo că azi e nedele şi ei sunt buni. Ce vrei mai clar de atât? ... Unde dracu’ e hârtia aia de douăj’ de euro că doar n-o să le dau 100? ”. A găsit într-un final hârtia, a pus-o în talon s-a dus la poliţişti şi după două minute s-a întors cu toate actele. “Gata, am scăpat! ‘tu-i Serbia mă-sii cu gaborii şi cu nedelele ei cu tot! Auzi mă, şi ăsta mi-a zis să avem grijă ca şi vameşul. Unde dracu’ am nimerit? ”. Am stins proiectoarele şi am pornit la drum.

Cine zice că poliţiştii sârbi nu iau şpagă şi sunt corecţi, mare greşeală face. Noi am păţit-o pe pielea noastră. Nu vă mai spun că erau exact ca ai noştri. Exact acelaşi tip de faţă, exact acelaşi mod de exprimare, exact aceeaşi privire jucăuş-amuzată când prind nişte fraieri de muşterii.

Mi-a fost dat să mai văd un echipaj de poliţie în Belgrad a doua zi, care însă cred că era în pauză. Parcaseră maşina pe trotuar în faţa Ambasadei Franţei, într-o parte, cu botul aproape lipit de zidul ambasadei de trebuia să ocoleşti prin stradă ca să poţi trece. Stăteau trei în maşină, vorbeau tare, râdeau zgomotos şi mâncau merdenele. Erau plini de firimituri de la bărbii până la genunchi şi se hăhăiau nevoie mare. Credeţi-mă, am avut timp să-i studiez căci am ocolit maşina de jur împrejur cu doi copii de mână ca să pot trece. În timp ce ne oprisem pentru nişte poze, au dat repede în spate şi au demarat în trombă. Pot să pun pariu că nu au avut timp să-şi şteargă firimiturile de pe ei... Aşa că ai noştri? Ai lor? Care e diferenţa?

Cetatea Golubac am văzut-o în trecere. Am oprit puţin să facem nişte poze însă n-am intrat. Eram mult prea întorşi pe dos după toate întâmplările de până atunci.

De la graniţă până în Belgrad am făcut cam 250 km în vreo patru ore cu o porţiune de drum de vreo 70 de km de autostradă între Mala Krsna şi Belgrad. În momentul în care am intrat pe autostradă după Mala Krsna, am trecut pe la o staţie de taxare de unde am luat un bilet. La intrarea în Belgrad am predat acel bilet şi am plătit 2 euro pentru că nu am avut 180 de dinari la noi. Ţeapa mi s-a părut pe faţă deoarece 180 de dinari nu fac 2 euro nici într-o mie de ani. La casele de schimb noi am cumparat 113 - 114 dinari cu un euro.

Belgrad - un oraş cu de toate

Ajunşi în Belgrad am traversat rapid oraşul şi ne-am îndreptat spre partea periferică de nord a sa, regiunea Palilula unde aveam cazare pentru două nopţi la Hotel Elegance. La recepţie domnişoara ne-a înmânat harta oraşului, ne-a însemnat unde se află centrul vechi cu obiectivele turistice concentrate, plus încă vreo patru sau cinci locaţii unde noi ne-am manifestat dorinţa expresă de a ajunge. Ne-a luat în schimb toate actele (cărţile noastre de identitate şi paşapoartele copiilor) pentru a completa formalităţile de cazare. După amabilitatea manifestată în momentul explicaţiilor, ni s-a părut puţin cam deplasată reţinerea actelor, dar... eram pe teritoriul lor, ca să zic aşa. Atunci când am protestat spunând că avem nevoie măcar de un act pentru a schimba bani, ni s-a răspuns că nu e nevoie de acte la schimb valutar, că nimeni nu ne cere niciun document. Într-adevăr a avut dreptate, dar... cu actele tot nu eram foarte împăcaţi.

Fiind duminică după-amiaza ni s-a spus că e ok să plecăm cu maşina în centru că se poate parca gratuit, pentru a doua zi însă, am fost sfătuiţi să luăm taxiul. O cursă din Palilula şi până în centrul vechi face în mod normal cam 8 euro.

În ceea ce priveşte taxiurile, ţeapa pe care ţi-o poţi lua în Bucureşti este valabilă şi în Belgrad. De la hotel ni s-a recomandat ca în cazul în care vrem să ne întoarcem cu taxiul să ne oprim să bem o cafea şi apoi să rugăm de la cafenea să ne facă o comandă pentru un taxi, iar dacă voiam să luăm de pe stradă să căutăm compania Pink Taxi şi să întrebăm înainte cam cât face cursa din punctul respectiv până la hotel. Un preţ corect nu trebuia să depăşească 8-10 euro. Oricum, problema se punea abia a doua zi.

Voi face o altă paranteză acum pentru a explica puţin sistemul de parcare în Belgrad. Chiar şi recepţionera în momentul în care am întrebat-o a recunoscut că este "very stupid". Practic, turiştii străini nu pot plăti parcarea decât dacă au norocul să parcheze în zona unde există cineva care încasează. Din păcate aceste zone sunt aproape inexistente. Sârbii parchează şi apoi plătesc printr-un sms. Pentru străini nu există această posibilitate. Ceea ce nu înseamnă că ei sunt scutiţi de plata amezilor. Numărul maşinii se înregistrează într-o bază de date şi durează cam 24-48 de ore până când se actualizează la nivel naţional. Stând de vorbă cu cei de la hotel şi explicându-le că urma să stăm vreo patru zile prin Serbia, am fost sfătuiţi prieteneşte să nu cumva să parcăm maşina în centru decât duminica, altfel s-ar fi putut să ne trezim cu probleme serioase la ieşirea din ţară. Le-am urmat sfatul iar, pentru ultima zi în Belgrad, am cerut indicaţii clare unde putem lăsa maşina.

Dar... mai era până luni... După luarea în primire a camerei, verificarea şi fotografierea ei, ne-am schimbat şi ne-am urcat în maşină pentru prima ţintă în Belgrad: obiectivul turistic - Restaurantul Lorenzo & Kakalamba... :))). Am găsit loc de parcare chiar pe strada unde este intrarea. În mod normal, loc cu plată dar fiind duminică, a fost gratis.

Lorenzo & Kakalamba - muuult mai mult decât un loc de luat masa

Restaurantul se află situat pe strada Cvijiceva cu intrare din strada Vladetina şi este deţinut de un sârb din Pirot (în apropierea Belgradului) şi un italian din Florenţa. Întregul meniu este o luptă între bucătăria din Pirot şi cea florentină.

Hmmmm, îmi plouă în gură când îmi aduc aminte. Ştiu că stăteam cu meniul în faţă şi nu ştiam ce să alegem. Am luat într-un final, ca să împăcăm şi italianul şi sârbul, eu o porţie de lasagna (deh, slăbiciunea mea pentru macaronari...) şi domnul meu una de cevapcici (sper că aşa se scrie), urmând la jumate să facem schimb dacă ne place. Pentru piticanii nu am vrut să riscăm aşa că le-am luat câte o porţie (pentru copii) de spaghete. Fiecare a devorat-o efectiv pe a sa. Am mai comandat vreo trei limonade cu mentă şi două fresh-uri de portocale.

După finalizarea comenzii stătem şi ne gândeam dacă am luat totuşi suficient. Adică la ce foame ne era... Da' lasă, ne-am gândit, dacă e mai comandăm ceva după, să nu mai lăsăm ca la bulgari porţii întregi în farfurie. Şi bine am făcut...

La cinci minute după ce ne-au luat comanda au venit băuturile împreună cu... Lorenzo (am văzut că el era după pliantul de prezentare) care ne-a servit cu focaccia, un soi de pâine neagră cu nuci şi mentă şi o cremă de brânză absolut delicioase. Ne-am revenit greu din uimire aşa că am ratat momentul unei fotografii cu simpaticul italian. Mai târziu puţin au venit şi mâncărurile. Nu voi insista asupra gusturilor şi aromelor că mi se face iar foame. Vă spun doar că totul a fost la superlativ, iar porţiile nu că au fost îndestulătoare, dar a mai şi rămas câte ceva pe ici pe colo. Despre altceva vreau să vă vorbesc...

Cineva mai scorţos care ar intra acolo ar spune: "Ce kitch ordinar!!! ". La o privire mai atentă însă, întregul local transmite un singur mesaj: "Don't forget to... SMILE! ". Într-adevăr, oriunde te-ai uita este imposibil să nu vezi ceva care să-ţi smulgă măcar un zâmbet. Încă de la intrare ne-a întâmpinat o statuie a lui Humphrey Bogart. Am fost conduşi în salonul pentru nefumători unde am avut senzaţia ciudată că o să cădem dedesubt pentru că în podea există "o fereastră" cu geam gros de unde te poţi uita direct în... bucătărie şi noi am înlemnit când am călcat în viteză pe ea. Apoi, pe fiecare masă există scrumiere cu... Fumatul Interzis! Deasupra barului sunt nişte oi cu picioarele în sus lipite de o oglindă, ceea ce dă o senzaţie destul de dubioasă şi haioasă când priveşti în acea direcţie...

La toaletă... ha, aici trebuie povestit bătrâneşte. Prima dată fiică-mea cere la toaletă. O iau frumuşel de mână şi cobor urmând indicatoarele. Când ajung în dreptul toaletei de femei observ într-un mare cub de sticlă o... centură de castitate-tortură pentru femei. Bun, trec repede mai departe fără să zăbovesc cu studiul de teamă să nu-mi aud varii întrebări. Mă opresc în dreptul celor trei cabine şi îi spun fiică-mi să intre într-una din ele. Intră în prima. -"Mamiiii, vino să mă ţii deasupra că e murdar! ". O scot afară de acolo şi mă uit. Într-adevăr, pe colac se vedea o picătură gălbuie-transparentă. -"Du-te şi tu în alta! ". Ascultătoare, se duce în următoarea... "Mamiiiiii, şi aici e murdar!!! ". Intru să verific şi văd pe colac o picătură maro. "Băi, câtă nesimţire! ", gândesc pentru o fracţiune de secundă. Apoi îmi pică fisa. Intru în prima cabină, iau o bucată maaare de hârtie igienică şi încep să şterg de zor picătura gălbuie. Neam dacă se luă! Era din acelaşi material ca şi colacul numai că în relief. Plină de ciudă intru şi în a doua cabină la picătura maro şi încep să şterg de zor. Judecaţi că nici gând să se ia ceva că şi asta era tot "de design" ca să zic aşa. M-a umflat râsul de ţeapa pe care mi-am luat-o şi mi-am liniştit copilul că nu e murdărie adevărată că e tot o glumă, aşa cum văzusem şi alte chestii acolo în restaurant. După rezolvarea problemelor am urcat înapoi în restaurant. După vreo 15 minute, ce credeţi. Fiică-mea: "Vreau la toaletă, da' vreau să mă duc cu tati acum că eu sunt copil şi pot să mă duc cu el! ". Clar o rodea curiozitatea, aşa cum mă rodea şi pe mine. "Pişcot, tu vrei la toaletă sau vrei să vezi cum e şi la bărbaţi? ". "Tati, vreau la toaletă cu tine ca să văd ce glume sunt şi acolo, da' să nu te superi pe mine, da? ". Râzând, ta-su a luat-o de mână şi a dus-o să viziteze şi toaleta bărbaţilor. Doamne, ce invidioasă am fost! "Mamiiiiiii, la tata la toaletă e Moş Crăciun care stă pe wc cu pantalonii în vine şi citeşte! ", m-a anunţat hohotind când s-a întors. Bineînţeles că l-am tras pe domnul meu de limbă şi am aflat că şi la toaleta bărbaţilor exista o centură de castitate-tortură, dar pentru masculi, bineînţeles... Wow, cred că n-am scris atâta despre nişte toalete în viaţa mea!

În rest ce să vă mai spun? Mese cu blat din sticlă sub care se puteau vedea mere şi viori, scaune cu forme de părţi dorsale, tablouri şi lampadare haioase... Tot, dar absolut tot acolo te face să zâmbeşti. Sunt sigură că am uitat multe să descriu, dar cel mai bine e să-i faceţi o vizită dacă sunteţi prin Belgrad. Oricum, din câte am observat detaliile decorului se schimbă periodic, aşa că cine ştie ce surprize puteţi găsi la o eventuală vizită...

Ca să concluzionez, nota de plată a fost de 3680 de dinari, ceea ce înseamnă cam 32-34 de euro. Mult prea puţin faţă de tot ce am avut parte. Trebuie să mai spun că am plătit cu cardul deoarece, fiind duminică, nu am găsit nicio casă de schimb valutar deschisă (nici nu ne-am chinuit prea mult însă să căutăm)... Pagina de net a restaurantului este aici. Poftă bună şi distracţie plăcută!

Centrul istoric pe seară

Fiind obosiţi după o zi plină de peripeţii, pe seară am optat pentru o plimbare lejeră. Aşa că am parcat undeva în lateralul Parcului Tasmajdan şi am mers să vedem Biserica Sf. Marc. Fiind însă o oră destul de înaintată nu am putut-o admira decât pe exterior. Păcat! Eram curioşi să vedem şi noi interiorul neterminat şi icoanele despre care citisem că adună mulţi credincioşi deoarece se spune că sunt făcătoare de minuni. Pe dinafară lăcaşul de cult este impresionant, construit în întregime din cărămidă roşie. Neputând intra, nu am zăbovit prea mult timp aici ci am luat-o la pas spre Piaţa Republike admirând clădirea Parlametului iluminată feeric la ceas de seară. După câteva fotografii de noapte, ne-am grăbit la maşină deoarece eram cu toţii foarte obosiţi iar pentru ziua următoare aveam planuri mari.

Tot în acest capitol aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre Catedrala Sf. Sava. Chiar dacă nu urmează firul cronologic al excursiei şi chiar dacă nu este chiar în centrul istoric al Belgradului, consider că aici îşi are locul cel mai bine.

Acest lăcaş de cult am fost să-l vedem a doua zi, după ce am terminat cu tot ce însemna Kalemegdan. Cu această ocazie am străbătut şi strada pietonală Kneza Mihaila care este un fel de Vaci Utca din Budapesta, unde ne-am oprit pentru a achiziţiona mici jucărele pentru copii cu gândul de le mai închide guriţele având în vedere că mai aveam ceva de mers, şi tot aici am intrat şi într-un magazin Pandora pentru a-mi completa brăţara cu talismanul corespunzător călătoriei. De pe această arteră pietonală am intrat pe bulevard şi am mers uşor pe jos până în Piaţa Slavija de unde pornea străduţa în capătul căreia se află Catedrala Sf. Sava. Poate nu am fi făcut acest efort deosebit ca s-o vedem, dar citisem că este considerată a fi cea mai mare biserică ortodoxă din lume. În plus, este atât de impunătoare încât cupola sa cred că întrezăreşte din aproape orice colţ al Belgradului. Noi cu siguranţă am văzut-o mereu. Poate şi aceasta a fost cauza pentru care ne-am încumetat să facem pe jos drumul Kalemegdan - Catedrală, deoarece o aveam în permanenţă în faţa ochilor. Din acest motiv ni s-a părut a fi foarte aproape. Că am mers de ne-a luat puia gaia, asta e o altă discuţie. Că până am ajuns noi la ea, deja se închisese, iar nu mai spun că mă apucă toate cele. Cert este că am ajuns cu chiu cu vai acolo, cu copiii în braţe, şi n-am putut decât s-o admirăm pe dinafară. Este cu adevărat "o biserică gigantică", vorba pişcotului însărcinat cu evaluările hazlii.

Parcul Kalemegdan

Urmând sfatul celor de la hotel, a doua zi am chemat un taxi pentru a ajunge în centru. I-am spus taximetristului că dorim să ne ducă până la intrarea în Parcul Kalemegdan, cea dinspre strada Kneza Mihaila. Exact până acolo, cu tot traficul de rigoare, totalul de plată a fost 780 de dinari. Ajunşi în parc ne uitam haotici în jur pentru că nu ştiam ce să facem şi unde să mergem mai întâi. Maestrul voia la punctul de belvedere, acolo unde Dunărea se uneşte cu Sava, copiii voiau la Grădina Zoologică, iar eu voiam la tancurile pe care le văzusem în poze pe AFA. Fiind secţiune în aer liber se puteau vizita chiar dacă era luni iar Muzeul Militar era închis. Drept pentru care... ne-am urcat cu toţii în titicar pentru că aşa ni s-a părut că cel mai ok pentru un tur de recunoaştere şi identificare a traseului astfel încât toţi membrii familiei să fie fericiţi. Grădina Zoologică ţine tot de Kalemegdan iar intrarea este în partea de nord-est a parcului. Pe aceea o localizasem încă din taxi. Nu ne era foarte clar însă pe unde se ajunge mai ok în partea de nord-vest, acolo unde se aflau tancurile şi de unde se putea vedea confluenţa Dunării cu Sava. Drumul cu titicarul ne-a răspuns însă tuturor întrebărilor. Preţul unui tur este de 100 dinari/ persoană iar copiii plătesc bilet întreg. Pentru cine ajunge acolo prima dată, recomand din suflet acest tur. În urma lui se aşează mult mai bine pe hartă toate punctele de interes turistic, iar preţul, zic eu, este mai mult decât rezonabil. 100 de dinari nu înseamnă nici măcar 1 euro...

Despre împărţirea parcului şi istoria lui cel mai bine a scris @Costi aici, aşa că nu are sens să repet. Nouă acest review ne-a fost "de căpătâi", cum se spune.

După turul de recunoaştere, am pornit spre Grădina Zoologică. Taxa de intrare aici a fost parcă 400 de dinari/adult şi 150 pentru copilul de 6 ani. Cel de 3 ani nu a plătit. Acuma, nici nu ştiu ce să spun, adică dacă e ok sau nu această locaţie. Copiilor le-a plăcut, dar ce ştiu ei... Eu ştiu că îmi doream să plec de acolo cât mai repede. Am mai fost acum trei ani la Zoo în Viena şi parcă n-am avut acelaşi sentiment. Nu, acum gândindu-mă mai bine, în mod sigur nu. Aici mi s-a părut extraordinar de deprimant. Cuştile, majoritatea erau mici şi murdare. Parcă prea mici şi prea murdare... Animalele păreau triste şi neîngrijite. Am văzut tigrul alb care mi-a părut a fi statuie în primul moment. Puiul de elefant era impresionant de prietenos, iar dacă îi întindeai mâna întindea imediat trompa să te atingă... Am văzut fazani şi găini circulând liber pe aleile grădinii, dar totuşi... Am rămas cu un gust amar şi cu o senzaţie de tristeţe. Nici nu am putut termina turul. Lupii mi s-au părut cei mai chinuiţi. Patrulau nervoşi în cuşti de 3X3, câte doi în fiecare cuşcă. Câţiva aveau goluri în blană şi în zona lor predomina un miros greu de suportat. Am trecut la un moment dat pe lângă cuşca hienelor şi fetiţa noastră, care o luase puţin înainte începu să strige aproape plângând: "Mami, tati, veniţi repede! Animalul ăsta a mâncat o pasăre! Ce ne facem? ". Am ajuns acolo şi am încremenit. Greu ne-am convins puştoaica că ce văzuse ea pe jos era o jucărie a animalului şi nicidecum un cap însângerat de raţă aşa cum i se păruse ei. Şi am plecat urgent din zonă. Sper că nu mai e nevoie să vă spun adevărul, nu?

Mi s-a rupt sufletul şi de crocodilul expus privirilor căruia îi lipsea o lăbuţă, mi s-a pus un nod în gât şi la vederea focilor care înotau într-un bazin murdar şi când am trecut pe lângă urşii slabi care păreau că nici nu aveau putere să se ridice de jos, am simţit că mi se ridică părul pe ceafă. Ce să mai... pentru mine a fost un chin. Am răsuflat uşurată când s-a luat decizia de a ieşi din acest loc. Încă o dată mi-am adus aminte de ce evit să vizitez grădini zoologice. După experienţa Viena aproape că uitasem...

În timpul "plimbării" ne-am oprit la un moment dat la o terasă unde am băut o cafea, iar copiii au vrut câte un hot-dog. Nota de plată pentru două cafele şi doi "căţei fierbinţi" a fost de 460 de dinari, adică în jur de 5 euro.

Cu copiii satisfăcuţi de vizita la Zoo, am luat-o uşor spre intrarea în Fortăreaţa Belgradului. În drum ne-am oprit pentru a admira câteva clipe Monumentul Recunoştinţei. Acesta mai este cunoscut şi ca Monumentul Recunoştinţei pentru Franţa şi a fost ridicat după primul război mondial în semn de apreciere pentru sprijinul reciproc pe care cele două ţări, Serbia şi Franţa, şi l-au acordat în timpul conflictului armat.

Imedit după acest monument se află intrarea în cetatea propriu-zisă. Când treci podul de acces se pot observa în stânga şi în dreapta tancuri şi tunuri expuse în ceea ce odată a fost şanţul de apărare a fortăreţei. Acestă parte este de fapt secţiunea cu acces gratuit a Muzeului Militar. Înainte de a trece podul, poţi coborî pentru a admira îndeaproape aceste blindate. Bineînţeles că această parte a constituit deliciul puştiului nostru care nu se mai dădea dus de acolo. Ce am observat a fost că nu toate exponatele aveau plăcuţe bilingve. Cele din dreapta podului erau numai în sârbă. Oricum, copiii s-au distrat maxim. Singura modalitate de a-i face să plece de acolo a fost să le spunem la un moment dat, în timp ce se jucau pe lângă o bombă, să n-o mai ciocănească atât că s-ar putea să explodeze. "Aoleu, eu am dat de multe ori în ea. Haideţi să plecăm repede de aici ca să nu cumva să explodeze şi să ne dea afară oamenii de aici că am stricat-o!! ", ne-a comunicat pe un ton îngrijorat piticania mare. Şi a rupt-o la fugă. Atunci mi-am dat seama cât sunt de copii de fapt şi că habar n-au ce reprezintă acele "jucării distractive". Cred însă că este mult prea devreme pentru explicaţii...

Tot în şanţurile de apărare am văzut amenajate terenuri de tenis şi de basket. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea şi m-am gândit cât poate fi de plăcut să ieşi la o partidă de tenis într-un asemenea ambient.

În Kalemegdan am fost şi am mai văzut blocul de marmură albă care consemnează victoria apărătorilor Belgradului conduşi de Iancu de Hunedoara asupra turcilor în anul 1456. Inscripţia este în sârbă şi maghiară. Trebuie să recunosc că dacă nu am fi citit de existenţa acestuia, şi nu l-am fi căutat, am fi trecut probabil fără să-l observăm. Nicăieri nu este menţionată vreo referire la originea conducătorului. Poate că nu este atât de importantă...

Apoi, trecând de acest monument şi lăsându-l în dreapta noastră, ne-am îndreptat spre marginea nordică a fortăreţei. Pur şi simplu ceea ce se vede de acolo te lasă fără cuvinte. Zidul coboară abrupt şi este punctul de unde se poate admira cel mai bine locul unde râul Sava îşi varsă apele în fluviul Dunărea. Nu degeaba zona este înţesată de turişti.

Altă statuie care ne-a atras atenţia a fost cea a lui Pobednik. Aceasta a fost ridicată în cinstea victoriei pe care sârbii au obţinut-o împotriva Imperiului Austro-Ungar. Statuia înfăţişează un bărbat care ţine într-o mână un porumbel şi în cealaltă o sabie. Am zărit-o prima dată din titicar şi ne-am întors aici cu scopul principal de a admira panorama care se deschide în faţa ochilor de pe platoul unde este înălţată statuia. Am făcut şi noi câteva poze şi am plecat apoi în grabă deoarece timpul trecuse repede şi mai aveam o ţintă de atins pentru ziua respectivă: Catedrala Sf. Sava.

Muzeul Nikola Tesla

"Ţii tu neapărat să ne dăm cu tesla-n c... ? ", m-a întrebat domnul meu atunci când s-a pus problema să renunţăm la vizitarea acestui muzeu din motive de... parcare bineînţeles. Nici nu voiam să aud să ştiu că sunt în Belgrad şi să nu ajung aici. Într-un final s-a lăsat convins cu menţiunea că, "dacă nu rezolvăm cu parcarea, dacă nu e cineva acolo să putem plăti, plecăm şi asta e... ".

Muzeul este situat pe strada Krunska la nr. 51. Programul de vizitare este între orele 10.00 şi 18.00 de marţi până vineri, sâmbăta şi duminica până la ora 15.00, iar lunea... desigur că e-nchis! Cei care doresc să viziteze acest muzeu trebuie să ştie că este un muzeu interactiv şi la fiecare oră fixă începe programul demonstrativ. Taxa de intrare este de 500 de dinari, iar copiii nu plătesc.

Am ajuns la acest muzeu într-o marţi dimineaţă pe la ora 11.00 cred. Normal că locuri de parcare fără plată - ioc, iar în zonă nu se vedea nimeni să putem plăti. "Gata, plecăm! ", decise maestrul. Cu mare dificultate l-am convins să stea în maşină şi să mă aştepte două minute să intru puţin până în muzeu. M-am repezit într-un suflet înăuntru şi la casa de bilete am început să expun problema, cum că suntem turişti străini, doi adulţi şi doi copii, vrem să vizităm muzeul dar nu avem unde să parcăm. Ştiind situaţia turiştilor străini probabil, doamna de la casierie s-a consultat câteva secunde cu domnul de la pază apoi a ieşit cu mine afară şi mi-a indicat un loc de parcare. De fapt era un loc marcat cu roşu care era al muzeului şi pe care nu putea parca nimeni deoarece se afla în faţa garajului subteran. M-a asigurat că putem parca liniştiţi acolo deoarece în următoarea oră nu intra şi nu ieşea nimeni, iar dacă ar fi vrut să iasă, aveau să ne roage să mergem să mutăm puţin maşina. Şi aşa am rezolvat-o cu parcarea...

Din păcate însă, cât ne-am trambalat noi cu parcarea şi cu biletele, am pierdut începutul turului, adică vizionarea filmuleţului despre viaţa şi descoperirile lui Nikola Tesla. Am ajuns tocmai când începuse partea practică. Astfel, cei mai curajoşi din grup au putut participa la demonstraţii de fizică pură, de curent electric şi câmp electromagnetic. Îmi pare rău că am fost mult prea ocupată cu juniorul, care nu prea înţelegea ce se întâmpla acolo şi de ce trebuia să stea cuminte, iar, colac peste pupăză, s-a mai şi speriat în timpul unor experimente soldate cu ceva decibeli peste limita de suportabilitate a dânsului. Pitica a fost însă foarte mândră că, fiind cea mai mică din grupul participant-activ a fost "scoasă la înaintare" în cadrul demonstraţiilor şi chiar a exclamat la un moment dat: "Mami, tati, este o magie! " atunci când i s-a aprins în mână un neon verde care arăta precum săbiile din Star Wars.

A treia parte a turului a constat în câteva explicaţii date de ghid privind atitudinea oamenilor de la acea vreme, detalii despre cum era privit Nikola Tesla de către ceilalţi, precum şi organizarea funeraliilor marelui om de ştiinţă. Mi-a părut foarte rău că în liceu am fost cam certată cu fizica altfel, cu siguranţă aş fi înţeles mult mai multe. Aşa, cu toate eforturile mele de a-mi aduce aminte câte ceva despre curentul alternativ şi inducţia electromagnetică, nu am reuşit să înţeleg mare lucru. Regretele sunt însă tardive.

Mai trebuie spus că muzeul adăposteşte o parte din lucrurile care i-au aparţinut lui Tesla, precum şi urna cu cenuşa inventatorului.

Pentru cei pasionaţi de fizică şi nu numai, o vizită la Muzeul Nikola Tesla va fi cu siguranţă de neuitat. Chiar şi nouă, aşa profani ai ştiinţelor exacte cum suntem, ne-a făcut o reală plăcere să ne aflăm acolo şi să vedem aplicarea în practică a teoriilor enunţate de marele fizician.

Casa Florilor - Mausoleul lui Tito

În Dedinje, selectul cartier al Belgradului plin de vile şi ambasadori, pe strada Boticeva se află Casa Florilor care cuprinde mausoleul dictatorului Josip Broz Tito. Încă de la intrarea în grădină te cuprinde o stare de linişte şi pace. Multitudinea de arbori, statui şi plante exotice îţi ia ochii. Nimic nu este însă opulent. Mai degrabă simplu, aerisit, aşa s-ar putea caracteriza cel mai bine Kuca Cveca - Casa Florilor. Acesta era refugiul lui Tito şi aici îşi doarme somnul de veci, aşa cum şi-a manifestat dorinţa încă din timpul vieţii.

Din păcate, fiind cam pe fugă, nu am vizitat întreg complexul Muzeului de Istorie a Iugoslaviei, din care face parte Casa Florilor. Ne-am axat strict pe mausoleul controversatului om politic. Pe lângă acesta, în incintă, se mai pot vizita biroul lui Tito şi o încăpere în care sunt expuse publicului cadourile primite de lider pe parcursul vieţii.

Mausoleul este o construcţie mare, albă, simplă, în centrul căreia se poate observa încojurată de plante exotice, piatra funerară a mormântului. O placă simplă de marmură albă pe care scrie cu auriu atât: Josip Broz Tito, 1892-1980.

Cum intri, în partea dreaptă pe tot peretele se află o mare fotografie de grup cu lideri mondiali printre care şi Tito, iar în partea stângă se află expusă o impresionantă colecţie de ştafete omagiale. Simplitatea este nota dominantă peste tot. Tavanul este din geam astfel că iluminarea naturală face ca totul să pară mai mult o seră de plante exotice. Dacă nu ştii pentru ce ai venit acolo, este foarte probabil să ratezi mormântul celui care a rămas în memoria multora ca şi "Tito, comunistul". Nu ştiu câţi cunosc măcar numele complet al acestui controversat dictator.

Noi am vrut să-l vizităm deoarece, într-un fel, simţim că istoria noastră recentă are multe în comun cu istoria lor, a sârbilor, din aceeaşi perioadă. Recunosc, am încercat chiar un fel de nostalgie în momentul în care am ajuns în faţa artezienei care străjuieşte intrarea în mausoleu. Nu pot nici acum să-mi explic de ce şi cum...

Mi-aduc aminte, în Kalemegdan fiind, mă plimbam printre tarabele cu magneţei şi suveniruri. La un moment dat atenţia mi-a fost atrasă de câteva insigne care se vindeau la set de câte trei. Vânzătorul a venit imediat la mine şi a început să-mi explice că una dintre ele era cea purtată de soldaţi, alta cea purtată de oamenii din garda lui Tito şi tot aşa. Apoi a început să-mi povestească de Tito şi de comunism. L-am oprit şi i-am spus doar atât: "I'm from Romania... ". Mi-a răspuns imediat: "Ooooo, that mean you had enough of this! ". Totuşi, deşi ştiam şi avusesem suficient, nu m-am putut abţine să nu-mi cumpăr, cu 100 de dinari, un set cu trei insigne. Astea şi magnetul cu Belgrad a fost tot ce am cumpărat ca amintire din capitala Serbiei. Pandora nu se pune... :))

Pentru cine doreşte să viziteze Casa Florilor, parcarea este liberă exact la intrare, iar taxa de vizitare este de 200 dinari/adult, 100 dinari/student/copil peste şapte ani, iar pentru cei mai mici este gratuită.

Concluzii

Zbuciumată istorie a avut acest oraş şi totuşi... Sârbii par a-şi fi păstrat optimismul şi buna dispoziţie în ciuda a tot ce li s-a întâmplat. Am văzut pe stradă grupuri mergând în pas vioi, râzând şi discutând. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut ciudat. Mă aşteptam să văd oameni cu chipuri înnegurate, oameni apăsaţi de griji, trişti şi răutăcioşi, dar nimic mai fals.

Deşi nu are strălucirea Pragăi, Vienei sau măcar a Budapestei, Belgradul este un oraş care merită vizitat măcar o dată în viaţă. Eu l-aş situa undeva după Budapesta şi înainte de Bucureşti, şi, cum consider că a noastră capitală merită vizitată, atunci şi Belgradul merită...

Am observat multe asemănări cu Bucureştiul în ceea ce priveşte traficul. Şi belgrădenii claxonează, şi ei înjură, şi ei se bagă aiurea, nici ei nu acordă prioritate. Poate sunt puţin mai răbdători în caz de blocaj, dar atât. M-am simţit în multe situaţii ca acasă, şi nu în sensul pozitiv. Singura diferenţă a fost că nu puteam spune nimic. La câta pălugile sunt, fix de o zmetie de la ei nu aveam nevoie...

Femeile sunt cochete şi îngrijite, bărbaţii sunt înalţi de juri că joacă toţi în echipa naţională de basket sau volei. La un moment dat Mermelică al nostru, în timp ce alerga haotic într-un parc, l-a forţat pe unul dintre ei să depărteze puţin picioarele pentru a evita o coliziune iminentă cu micul meteorit. Astfel piticul a trecut aproape fără să sesizeze printre picioarele sârbului. Şi credeţi-mă, aproape toţi sunt aşa. Mă întreb ce mănâncă la micul dejun...

Vizita în Belgrad o pot trece pe lista călătoriilor reuşite. Dacă m-aş întoarce? Probabil nu. Nu pentru că nu m-am simţit bine sau pentru că m-a deranjat ceva. Nu, pur si simplu consider că am văzut tot ce mi-am dorit, iar oraşul în sine nu are acel je ne sais quoi care să te facă să revii precum alte metropole europene. Per ansamblu, dacă nu aţi fost până acum în Belgrad, merită să-i faceţi o scurtă vizită. Măcar pentru Kalemegdan şi... Lorenzo & Kakalamba :)

---

VIZUALIZĂRI: 16039 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI