Cork: la pușcărie

TIPĂREȘTE

Există poate o modă a convertirii închisorilor istorice în muzee: de exemplu în Germania lagărele naziste sunt acum deschise publicului pe ideea de a vedea și de a nu mai repeta (vreodată) acțiunile străbunicilor. În Cork închisoarea din epoca britanică a fost transformată în muzeu de către o companie privată, accentul fiind pus mai degrabă pe condițiile deplorabile de detenție din secolul 19. Partea comună cu lagărele naziste pare să fie deci victimizarea celor care au trebuit să locuiască acolo (împotriva voinței lor), chiar dacă în Cork a fost vorba doar de infractori de drept comun judecați și condamnați într-un mod cât se poate de legal.

Închisoarea istorică (Cork City Gaol) se află pe un deal în partea de vest a orașului, cam la 2km de centru și departe de rutele autobuzelor urbane; autobuzul turistic etajat oprește însă in fața porții, la fel și autocarele cu turiști de pe vasele de croazieră. Eu, nefiind totuși un turist din punctul de vedere al orașului, am preferat să urc dealul cu propriile picioare, experiență după care se pare că am supraviețuit - ceea ce nu se poate spune despre toți cei care au ajuns acolo de-a lungul timpului.

Mă gândesc că e greu de înțeles acum contextul în care a apărut această închisoare sau cruzimea pedepselor: la începutul secolului 19 criminalitatea era o problemă gravă pe toată întinderea imperiului britanic, în special din cauza condițiilor extrem de proaste de trai. Răspunsul autorităților de atunci s-a dorit a fi unul de descurajare a criminalității prin creșterea durității pedepselor, mergând până la execuții publice pentru fapte care în zilele noastre garantează cel mult o apariție în spațiul știrilor de la ora 5. Acest mediu a "ridicat" o clădire simetrică, rece, înconjurată de ziduri: o clădire din care unii oameni nu au mai plecat niciodată sau din care au plecat poate pe vapor spre Australia.

Muzeul-închisoare înseamnă doar o parte din clădire, cea mai mare parte nefiind deocamdată accesibilă publicului. Aspectul este cel clasic de închisoare (cam ca la Doftana unde eram duși cu clasa pe vremea cealaltă), cu un hol mare pe 2 niveluri plus parter și cu celule pe ambele părți. Sunt deschise doar câteva celule de la parter și de la etajul 1, interioarele fiind mai mult sau mai puțin identice cu cele de acum 150 de ani. Locul deținuților e luat de manechine de ceară tip Madame Tussauds, pozițiile înfățișând activități precum spovedania (la preot), masa sau somnul. Pe holuri sunt manechine de gardieni iar spre ieșire apare și medicul închisorii.

Am avut șansa de a beneficia de un tur cu ghid; astfel am aflat povestea fiecărui "deținut" oferit în prezent de către muzeu ca model - un ghinionist care a stat 2 luni la pușcărie pentru furtul unei cărți, o femeie care a făcut "carieră" în pușcărie pentru tot felul de infracțiuni de-a lungul timpului dar și un copil de 9 ani închis pentru furt din piață și biciuit pe ideea de descurajare a unui astfel de comportament antisocial. E foarte probabil ca în anii respectivi viața umană să fi avut o cu totul altă valoare decât în prezent.

Condițiile de detenție mi s-au părut oricum inumane: se dormea pe jos (podeaua era din piatră), celulele nu beneficiau de niciun fel de încălzire iar "baia" însemna doar o găleată. De fapt nici gardienii nu o duceau mai bine; din motive de siguranță nici ei nu puteau părăsi închisoarea și erau nevoiți să mănânce aceeași mâncare ca deținuții. Familiile lor locuiau împreună cu ei în închisoare; ceva îmi spune că la un moment dat mediul se transformase într-un mic oraș în spatele zidurilor și izolat de lumea din exterior.

Ultimii deținuți găzduiți aici au fost prizonierii republicani din timpul războiului civil: la 1923 au trecut probabil prin momente de disperare extremă. Unii dintre ei și-au lăsat semnăturile pe pereți, crezând probabil că nu vor mai ieși vreodată de acolo dar aparent au rămas doar cu sperietura, fiind eliberați relativ repede, odată cu finalul războiului. În zilele noastre, în ciuda afișelor cu "nu scrieți pe pereți", o sumedenie de turiști le-au urmat exemplul și din păcate nu e chiar așa de ușor de luat decizia de a da cu bidineaua.

Ultima cameră care se vizitează este biroul guvernatorului, dar nu înainte ca ghidul să spună povestea tunelului: unul dintre guvernatori a aranjat construcția unui tunel între închisoare și locuința lui (stătea în vecinătate), pe ideea de a ajunge rapid și în siguranță la locul de muncă. Intrarea în tunel este încă vizibilă; tunelul a fost blocat încă din acei ani după ce a fost descoperit de către "inspectorii" de la Londra. Biroul în sine este frumos amenajat, cu un manechin de ceară pe scaun privind atent niște registre și cu fotografia reginei Victoria pe perete.

În clădire mai există un muzeu (muzeul radio); după închiderea definitivă a închisorii o parte din clădire a fost folosită mai întâi pentru experimente cu unde radio iar apoi ca studio de emisie pentru postul local. În câteva camere sunt aparate istorice de radio dar și microfonul utilizat de JF Kennedy cu ocazia vizitei în Cork în iunie 1963, doar cu câteva luni înainte de a fi asasinat. Experiența nu e atât de interesantă însă e totuși partea ieftină a vizitei.

Cam atât despre Cork City Gaol: ne mai revedem doar cu mașina, când voi avea copii mai mari.

---

VIZUALIZĂRI: 2852 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI