Nordkapp - Lumina de la miezul nopţii

TIPĂREȘTE

Când am ajuns în Russenes, la hotelul Olderfjord (vezi impresii), ploua. O ploaie măruntă şi rece care amintea de ultimele zile de toamnă de la noi. Afară nu erau mai mult de 7˚ C, iar starea mea sufletească era departe de entuziasmul exploratorului care se apropie de punctul culminant al călătoriei sale. La ploaia mohorâtă se mai adăuga şi faptul că am rămas aici, la Russenes, într-un camping şi nu în Honningsvåg - cea mai importantă localitate din zonă - aşa cum speram şi cum ne aşteptam conform informaţiilor primite la plecarea din ţară.

Era ora 16.00 când am primit, resemnată, cheia camerei. Îmi şi imaginam ce frig voi trage pe timpul nopţii într-un hotel... de lemn. Au urmat trei ore de acomodare şi relaxare, după care la ora 19.00 ne-am regrupat la autocar urmând să parcurgem ultimii 142 km care ne mai despărţeau de Nordkapp. Între timp telefonasem în ţară, iar soţul meu (optimist ca întotdeauna, dar şi veşnic conectat la internet), m-a îmbărbătat spunându-mi: "Du-te, du-te, la Nordkapp nu plouă! "

Cum pentru orice vizitator al Norvegiei obiectivul călătoriei în nordul extrem este Nordkapp, eu nefiind o excepţie, aş fi plecat într-acolo indiferent de obstacole. Vremea nu mai constituia un impediment atâta timp cât eram pregătită vestimentar pentru oricare din capriciile ei.

De la Skaidi până la Olderfjorden unde am fost cazaţi, coborând spre mare, drumul E6 care se îndreaptă spre nord-est ne obişnuise deja cu zona pustie şi sălbatică a nordului extrem. Mai multe tuneluri cioplite în stâncă (nu atât de finisate ca alte renumite tuneluri europene), crestele golaşe ale munţilor, cu roci erodate a căror stratificare amintea de prăjiturile cu foi, şerpuirea drumului îngust cu margini marcate de stâlpi înalţi, coloraţi în roşu şi alb (un ajutor preţios în operaţiunile de deszăpezire din perioadele de iarnă grea), renii care ne tăiau calea uneori, toate acestea au făcut deliciul deplasării pe drumurile din îndepărtata Norvegie. N-aş putea spune dacă malurile presărate cu mici insuliţe, aşezările izolate ale pescarilor sau stâncile feliate, nemaivăzute, m-au fascinat. Cred că ele trebuie privite ca un tot, pentru că toate concură la crearea peisajelor care dau unicitate Norvegiei.

E69, continuarea drumului E6, urmăreşte îndeaproape linia de coastă a fiordului Porsangen şi sfârşeşte în localitatea Kåfjord. De aici, pentru a ajunge la Nordkapp, nu există altă cale decât traversarea cu ferryboat-ul sau trecerea prin tunelul subacvatic până pe insula Magerøya, la Honningsvåg. Nouă ne-a fost rezervată a doua variantă, adică Nordkapptunnelen, impresionantul tunel lung de 6875 m, săpat pe sub adâncul mării. Calea rutieră coboară treptat, înaintează şerpuit, apoi urcă. Ghida avea un altimetru şi ne bombarda mereu cu cifre pe care nimeni nu se mai ostenea să le reţină. Bineînţeles, Nordkapptunnelen - construit după 1999 - este modern, luminat şi bine ventilat. Din loc în loc - pentru situaţii de urgenţă sau numai pentru informare - pe nişte panouri, sunt indicate distanţele până la ambele ieşiri.

Ultimii 35 km până la Nordkapp ne-au delectat prin peisajul cu adevărat arctic oferit privirilor noastre. Chiar dacă este sterp, fără copaci, ţinutul are o frumuseţe neobişnuită şi induce o linişte surprinzătare. Nu mai ploua de mult, dar ceaţa joasă încă persista pe alocuri. Nu aveam mari speranţe în privinţa spectacolului naturii şi soarelui de la miezul nopţii. Trebuie să fii cu adevărat norocos să prinzi la Nordkapp o zi (mai bine zis o noapte) senină, cu cer curat şi vizibilitate bună.

Când am debarcat din autocar era ora 22.00, era frig, iar adierea vântului arctic ne biciuia obrajii. Ne-am refugiat în grabă în Nordkapphallen, noul complex în care sunt primiţi vizitatorii. Un mare magazin cu suveniruri specifice, o cofetărie, un oficiu poştal pentru cei care vor să trimită în lume salutări ştamplilate la Nordkapp, un mare restaurant circular, toate sunt atracţii, dar şi adăposturi temporare pentru cei înfriguraţi. Ne aşteptam ca preţurile să fie mari, aşa încât nimeni n-a mai fost surprins. Poate că ar trebui să menţionez aici că magazinul de cadouri şi suveniruri face parte din "Norway Tax-Free Shopping", ceea ce permite - la ieşirea din ţară - rambursarea TVA-ului aferent cumpărăturilor.

O galerie subterană duce spre o altă clădire ce se înalţă deasupra Oceanului Arctic, pe o platformă care oferă privelişti spectaculoase asupra întinderilor de ape. Întregul tunel este capitonat cu tablouri care marchează, pe ani, principalele evenimente istorice de la Nordkapp, precum şi - din loc în loc - cu vitrine care, tridimensional, în decoruri naturale şi cu personaje înveşmântate în costume de epocă, reproduc scene din aceste evenimente.

St. Johannes Kapell, capela ecumenică situată în cel mai nordic punct al lumii, mică, dar atrăgătoare pentru mulţi, a fost consacrată în anul 1990 şi poate oferi credincioşilor câteva clipe de reculegere.

Încotoşmănaţi cum eram, încălziţi, am suportat destul de greu trecerea prin această galerie din ce în ce mai aglomerată pe măsură ce ne apropiam de capătul ei, ieşirea spre platforma de belvedere cu globul emblematic.

Interesantă este aici Grota Luminilor, care oferă un spectacol de sunet şi lumină, precum şi informaţii privind istoria locului. Din panourile fotografiate, precum şi din pliantele pe care le-am adunat de la faţa locului, succint, redau câteva informaţii.

Un englez, căpitanul Richard Chancellor, este cel care a dat numele de Nordkapp acestui impunător promontoriu. În 1553, în calitate de comandant al navei "Edward Bonaventure", căutând o nouă rută înspre China, acesta a înconjurat pentru prima oară Nordkapp, cel mai nordic şi - se pare - cel mai spectaculos punct al Europei continentale. Abia după 300 de ani, în sec. XIX, Nordkapp a început să atragă vizitatori. În 1845, pasagerii de pe "Prinds Gustav" au fost duşi cu barca pe ţărm după care au urcat 307 metri până pe platou. După vizita din 1873 a cutezătorului rege Oskar al II-lea, în 1875 Thomas Cook a organizat o expediţie pentru 24 de temerari englezi. Către 1880 deja apăruse o cărare cu parapet improvizat care lega golful Horn de platforma de sus. Rămăşiţele acesteia pot fi văzute şi în zilele noastre, dar numai de către cei care se încumetă să facă o lungă plimbare pe platou (aprox. 11 km). Vapoarele de coastă au dat un mare impuls dezvoltării turismului în zonă şi, în jurul anului 1920, grandoarea sălbatică a promontoriului a fost nevoită pentru prima oară să accepte apariţia unei clădiri. Drumul deschis în 1956 de la Honningsvåg spre promontoriul de la Nordkapp, precum şi înlocuirea în 1989 a vechii clădiri cu impunătorul Nordkapphallen, a dat un nou impuls turismului în zonă. Statisticile spun că anual Nordkapp atrage peste 200.000 de turişti.

Globul Pământesc, acest monument înălţat în anul 1977 pe stânca abruptă, la 307 metri deasupra Oceanului Arctic, marcând punctul extrem al continentului european, este simbolul Nordkapp. Toţi vizitatorii se fotografiază aici. Şi tot aici, fără să le pese de vântul care le pişca feţele, cu un sentiment aparte, bucuroşi şi parcă înălţaţi sufleteşte, cei 24 de membri ai grupului nostru au servit şampanie, s-au pozat lângă monument, dar mai ales au pozat întinderea oceanului şi cerul care se descreţea tot mai mult arătând o fărâmă din splendoarea luminii de la miezul nopţii.

Children of the World sau "Copiii pământului", un alt simbol al nordului îndepărtat, este un monument înălţat în 1989 şi se datorează efortului creator a şapte copii din tot atâtea colţuri ale lumii (Brazilia, Italia, Japonia, Rusia, Tanzania, Thailanda şi SUA). Sunt şapte sculpturi circulare plate, realizate de copii, pentru copii, ca simbol al speranţei, bucuriei şi prieteniei fără de frontiere. Impresionantă mi s-a părut şi lucrarea în bronz, operă a artistei Eva Rybakken, reprezentând o mamă cu un copil de mână, un grup statuar astfel orientat încât să pară că priveşte spre cele şapte sculpturi circulare realizate de copiii lumii.

La plecare, aproape de miezul nopţii, în plină lumină, am numărat 28 de autocare în parcare. Altele soseau abia atunci. Turişti străini, în special asiatici, coborau valuri-valuri şi se îndreptau plini de entuziasm şi nerăbdare spre platforma de belvedere.

În încheiere menţionez că deplasarea la Nordkapp a fost opţională şi a costat 45 euro incluzând şi certificatul care atestă că am vizitat cel mai nordic punct al Europei continentale, "Pământul Soarelui de la Miezul Nopţii". Vizita a fost rezervată, anunţată nominal, iar certificatele ne-au aşteptat cu numele noastre gata completate.

Pot afirma că dintre toate locurile prin care paşii m-au purtat în călătorii turistice, Nordkapp - cu tot ceea ce reprezintă el - va rămâne de neegalat în amintirile mele.

---

VIZUALIZĂRI: 6087 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI