Cu volanul pe dreapta, în 'Merrie Olde England'

TIPĂREȘTE

Motto: Condu cu mintea, nu cu instinctul!

Un sfat mic, dar important, pe care mi l-am dat în clipa în care am pus la cale, cu harta în față, expediția de anul acesta. Pentru că, după aproape un sfert de veac și o sută de mii de mile de șofat ca tot omul, de aici, de pe plaiurile mioritice, până hăt, departe, în Lumea Nouă, după ce toate reflexele s-au clădit (ce clădit, zic, cimentat!) pentru partea dreaptă a drumului, fie el potecă sau autostradă, iată-mă pus, brusc, în situația de a uita tot – dar tot! – ceea ce am învățat și, până la urmă, ceea ce sinele meu profund califica drept bun simț...

Chiar cu speranța ridicolă că, poate printr-un miracol divin, poate pentru că s-a întâmplat nașterea dinastică mult așteptată, supușii reginei și-au schimbat, peste noapte, obiceiurie. Nici vorbă, cele zece minute în care avionul s-a rotit deasupra nord-estului capitalei insulare (pentru că ajunsese prea devreme și Heathrow nu e Otopeni, pe care să aterizezi și să decolezi fără riscul de a crea un carambol internațional) au fost suficiente ca să mă edifice asupra cruntei realități: ăștia chiar circulă pe stânga! Încolonate, pe străzi sau sau autostrăzi, mașinile păreau de jucărie, de la înălțime, dar, totuși, circulau pe partea greșită a drumului... Bine, dacă e să discutăm la rece și bazat pe dovezi istorice irefutabile, noi, ceilalți, circulăm pe partea greșită a drumului. Că Napoleon a impus acest fapt în țările cucerite, este bine cunoscut, dar că, în majoritatea statelor europene s-a circulat pe stânga până spre jumătatea secolului trecut, m-a lăsat fără replică. Că omul este construit, prin felul în care este distribuită vederea periferică și, culmea! , chiar reflexele, să circule pe stânga drumului, iar m-a uimit. Așadar, explicația cunoscută a mersului pe stânga, anume că, în vremuri de demult, cavalerii aveau nevoie de libertatea mâinii și a părții drepte, pentru o eventuală confruntare este poate, deși adevărată, doar fațeta romantică a unei realități mult mai complexe.

De aceea, alegerea mașinii este esențială, mai ales la primul contact cu șofatul pe partea cealaltă... Gândindu-mă că este destul de greu să mă concentrez simultan asupra condusului și asupra schimbatului vitezelor cu mâna stângă (chiar dacă pozițiile manetei sunt aceleași ca și la mașina cu volanul pe stânga), am ales o mașină cu o cutie automată. De altfel, pe toate site-urile, mai ales americane, această alegere este un must, chiar dacă englezii, ca și majoritatea europenilor, preferă încă mașinile care au cutia de viteze manuală.

Rezervarea am făcut-o pe internet, prin iarnă, cu plata unui avans. Recomand opțiunea full Casco, pentru că, deși încarcă puțin nota de plată, îți oferă liniștea la volan, în cazul unui incident nedorit (zgârieturi, tablă înfundată, chestiuni minore, care nu sunt neapărat în controlul tău). Bineînțeles că, în vară, din cauza stresului de la serviciu, am uitat complet de plata mașinii, dar noroc cu cei de la firmă, care m-au sunat din Anglia să mă întrebe ce intenții am cu rezervarea...

Acum, după aterizarea la Heathrow, am avut o primă ocazie să înțeleg ce înseamnă profesionalismul. Pentru că parcările uriașe, pline cu mașini de închiriat, pe care le vazusem la aterizare se găsesc la câțiva kilometri de aeroport, ți se oferă un așa numit courtesy bus, un microbuz, în cele din urmă, pus la dispoziție de fiecare firmă. Chiar pe voucher-ul primit ți se indică peronul la care trebuie să aștepți și, în cel mult zece minute, apare și microbuzul tău. O dată ajuns la biroul de închirieri, iei un număr de ordine de la o mașinărie și, după câteva minute, ești chemat la unul dintre ghișee. Norocul meu, dacă pot spune așa, a constat, poate, din secolele de evoluție socială de care a avut parte populația insulară, secole de care aceia chiar au ținut seamă... Adică, în cazul de față, importanța unui concediu acordat la timp, ceea ce, sincer, mulți dintre angajatorii mioritici, fie ei de stat sau privați, uită adesea. Pentru că funcționarul la care am nimerit, după o tipică discuție despre vreme, mai ales că o caniculă este ceva atipic pentru londonezi, mi-a spus, vesel, că tocmai se întorsese din Grecia și, că dacă ar fi știut de căldura din Londra nici nu ar mai fi plecat. Bine, a fost o glumă englezească, dar, pentru că atmosfera s-a destins, i-am precizat că și eu sunt încântat de firma lui, de la care mai închirasem o mașină... A, dar nu vreau eu să completez un chestionar de satisfacție? Cum să nu! Și a stat foarte atent să vadă cum bifez ”foarte satisfăcut”, răsuflând ușurat, ca un elev care a scăpat de ascultare, atunci când am făcut-o. Dar nu vreau eu un upgrade la mașină? Am devenit circumspect... La același preț... Doar că... Da, eram sigur că există un doar că. Trebuia să mai plătesc ceva în plus la asigurare... Adică 26 de lire pe zi, pentru orice fel de accident, inclusiv daună totală, pentru bagaje și nevastă. Cam mult. Dar fără bagaje și nevastă? Doar 16... Dar merită, zău! Păi? Mașina este un Audi A5 full option... E o mașină de lux, să știți. Și are navigație incorporată. Asta m-a convins. Acum pot spune că regret că nu am făcut alegerea asta încă de la început, de când am închiriat mașina pe internet, deoarece aș fi economisit destul de mult. De aceea o recomand, mai ales pentru cineva care conduce pentru prima dată pe drumuri britanice. Bine, dintr-un sentiment ridicol de rușine i-am zis omului că știu cum pornește, nu-i nici o problemă, ceea ce m-a făcut să mai pierd o oră până m-am lămurit cum funcționează. Iar reflexul meu, de șofer pe mașină cu o cutie manuală, mi-a trimis consoarta de câteva ori spre parbriz (noroc cu centura de siguranță), deoarece, cu viteza luminii, piciorul stâng căuta pedala ambreiajului și dădea de cea de frână. Iar forța cu care piciorul stâng împinge în pedală este uriașă!

Dar asta nu e nimic, comparativ cu prima ieșire pe drumul public. Noroc, din nou, că uriașul parking se află departe de lumea dezlănțuită, pentru că prima tendință este să mergi foarte pe stânga drumului, ceea ce m-a făcut ca, în prima zi, să urc de cîteva ori pe bordură, atunci când treceam pe lângă mașini ce veneau de pe sensul opus, să sperii, din cauza asta, un pieton și un biciclist și să iau cu oglinda un tufiș (dar am observat că acest lucru este la ordinea zilei, de la șoferii amatori, până la cei de pe celebrele double deckers).

Iar primul șoc peste care a trebuit să trec, cu dinții și ochii strânși, a fost primul sens giratoriu, faimosul roundabout, pe care comentariile din site-urile americane îl ridică la rang de divinitate și pentru care am găsit pe net animații interactive despre cum să îl străbați, în funcție de direcția pe care o alegi. Evident, sensul giratoriu se parcurge în sens orar, cu cedarea priorității din partea dreaptă. Aici avem câteva atuuri.

Mai întâi ții cont de faptul că volanul este pe dreapta și mulțumești Cerului că nu ai venit cu mașina ta europeană, pentru că îți lipești capul de geam și te holbezi spre dreapta. Greu, greu, pentru germanii pe care îi vezi pe drum, cu șoferul pe partea stângă, cu pasagerul din dreapta care își sucește gâtul ca să îi spună ce se întâmplă pe partea lui a șoselei...

Apoi GPS-ul cu hărțile la zi, incorporat în bordul mașinii și care îți spune exact ce ai de făcut, pe unde să intri în sensul giratoriu, pe unde să ieși, totul, cu o voce calmă și liniștitoare.

Nu în ultimul rând, ingeniozitatea celor care au inscripționat, cu litere de o șchioapă, pe fiecare bandă, direcția pe care vei ieși din sensul giratoriu.

Dar, sincer, adevăratul test al șofatului în Anglia îl constituie îngustimea drumurilor regionale sau a celor care traversează orașele și satele. Adică înguste rău, chiar sub lățimea unei mașini. Bineînțeles, în situații în care, din față, mă trezeam cu un TIR sau cu un double decker opream, pur și simplu, mașina, închideam ochii și mă bazam pe instinctele celuilalt și pe faptul că, în Anglia, nimeni nu se enervează în asemenea cazuri și, mai ales, nimeni nu te depășește, deși majoritatea șoselelor au bandă discontinuă la separarea sensurilor de mers. Iar cireașa de pe tort a fost modul inconștient în care localnicii parchează pe astfel de drumuri înguste. Și cred că acest tip de parcare este permis prin lege, pentru că, altminteri, am văzut cum indivizi vigilenți aplică amenzi draconice pentru orice abatere de la regulile de parcare (nu mai spun de parcarea pe locurile rezervate persoanelor cu handicap). Adică se parchează pe banda de circulație, în condițiile în care nu există decât o singură bandă îngustă. Ba chiar sunt locuri în care vezi mașini parcate pe ambele sensuri de mers. Bine, am văzut și destule mașini cu oglinzile laterale smulse, ceea ce nu mă miră.

Din fericire, pe centurile majorităţii oraşelor, special amenajate pentru turişti, sunt aşa numitele Park&Ride, parcări uriaşe şi ieftine, în care îţi laşi maşina toată ziua, pentru a lua un autobuz special până în centrul oraşului respectiv. Acest lucru te scuteşte, pe de o parte, de grija găsirii unei parcări rezonabile în oraş, dar şi de stresul permanent cauzat de îngustimea drumurilor.

Acum, despre limitările de viteză, despre care se spune că sunt valorile maxime recomandate, dar că este bine să nu fie atinse... Atenţie, toate indicaţiile sunt în mile, ceea ce înseamnă că, dacă doriţi o transformare, trebuie să le înmulţiţi cu 1,6 sau, grosier, dar mai rapid, să le împărţiţi la doi şi să le înmulţiţi cu trei.

Astfel, în localităţi, limita maximă este de 30 mile/oră (cam 48 km/h), deşi majoritatea circulă cu 20 de mile pe oră, ceea ce nu m-a deranjat, ţinând cont de acea îngustime a drumului despre care am amintit. Pe şoselele de centură, viteza creşte la 40 de mile pe oră (64 km/h), pe drumurile cu o singură bandă (aşa numitele single carriageway), la 60 de mile pe oră (96 km/h), iar pe cele cu două benzi pe sens (double carriageway) sau pe autostrăzi (clasificate cu litera M), la 70 de mile pe oră (112 km/h). Restricţiile de viteză sunt anunţate din timp (de regulă, exceptând primele două tipuri de drumuri, acesta sunt de 50 de mile pe oră, adică 80 km/h).

Acum, mai ales pe autostradă, sunt şoferi care tind să meargă cu 75 sau chiar 80 de mile pe oră, chiar dacă tot traficul este filmat, mai abitir ca la Big Brother. Dar ce mi s-a părut interesant, atât pe double carriageway, cât şi pe autostradă, a fost că foarte rar se foloseşte banda suplimentară. Adică, se depăşeşte pe ea, apoi se revine pe prima bandă. În cazul autostrăzilor, situaţia este şi mai ciudată. Acolo sunt 4 benzi pe sens. De regulă, banda întâi este pentru camioane şi şoferi foarte lenţi (sau pentru încadrarea de schimbare a şoselei). Pe banda a doua se depăşesc între ele camioanele şi circulă majoritatea şoferilor, cu viteze de până la 65 de mile pe oră. Banda a treia este, din nou, pentru depăşiri şi şofat cu viteza maximă legală. Banda a patra este, de cele mai multe ori, pustie (rar, este folosită de poliţie sau de ambulanţă). Chiar vitezomanii stau pe banda a treia, în spatele tău, nu-ţi dau flash-uri, nu se enervează şi extrem de rar te depăşesc pe banda a patra. Dimpotrivă, aşteaptă până treci tu pe banda a doua, ca să treacă înaintea ta. În general, şoferii sunt foarte politicoşi (şi pentru că amenzile sunt ridicol de mari). Excepţie fac, din ceea ce am observat, de-a lungul celor 2000 de kilometri pe care i-am parcurs, şoferii de pe camionete, de care este bine să te fereşti...

Acum, încă o ciudăţenie, generatoare de ambuteiaje aiurea. Destul de des, după un sens giratoriu, şoseaua double carriageway se transformă în single carriageway (bine, evenimentul este clar şi din timp anunţat). Acest fapt duce la o sugrumare inevitabilă a traficului, dincolo de sensul giratoriu şi la formarea unor coloane care pot depăşi 2 kilometri, după caz. Nimeni nu se enervează, chiar dacă am asistat din interiorul ei la o astfel de coloană de peste 10 kilometri, pe M25, când toate cele patru benzi erau pline ochi şi se înainta cu 5 km/h. Dar nu am văzut vreo isterie naţională, televiziuni care să facă din asta ştirea anului sau blamarea premierului pentru incompetenţă. Doar eu m-am stresat, deoarece am pierdut vizita la castelul Windsor din cauza asta...

E adevărat, la o astfel de sugrumare a drumului, chiar la ieşirea din sensul giratoriu, am fost martorul unui accident, când şoferul de pe prima bandă l-a zgâriat pe cel de pe banda a doua, pentru că niciunul nu a vrut să îl lase pe celălalt să iasă primul din sensul giratoriu. Dar pun accidentul pe seama neatenţiei şi nu a intenţionalităţii.

În ceea ce mă priveşte, singurele greşeli de care nu m-am putut dezbăra, până la sfârşit, au fost intrările în benzinării sau parcări, pe care le făceam, inevitabil, pe la ieşire...

Una peste alta, condusul pe partea cealaltă a drumului este fascinant, nu îţi dă răgaz să te plictiseşti, îţi menţine mintea în formă şi, chiar dacă în primele două zile am făcut, la propriu, febră musculară la mâna dreaptă, deoarece muşchii se mişcau involuntar pe căile ştiute, iar eu îi sileam să învârtă volanul altfel decât vroiau ei, totul a revenit la normal, încât, la un moment dat, ai impresia că de o viaţă conduci pe partea stângă a drumului.

Chiar până acolo încât, revenit în ţară, trebuie să îţi impui să conduci cu instinctul, nu cu mintea, mai ales că şoferii autohtoni nu sunt atât de răbdători...

---

VIZUALIZĂRI: 2259 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI