Delta Dunării - călător în paradisul regăsit

TIPĂREȘTE

În Deltă am ajuns – pentru prima şi ultima oară până anul acesta – într-un dogoritor sfârşit de august al lui 2011. La vremea respectivă, răscolind internetul, am ales varianta care ni s-a părut cea mai convenabilă – cazare în Mahmudia (un loc unde puteam ajunge cu maşina şi de unde puteam pleca zilnic în diverse excursii în zonă, fără a depinde de costisitorul transport cu bacul), cu masa şi posibilităţile de plimbări cu barca asigurate de pensiunea la care stăteam. Am plecat de acasă cu imaginea aceea ideală, a unui paradis terestru, care mi se întipărise pe retină din nenumăratele filme şi documentare văzute până atunci. Şi pot spune că am rămas uşor dezamăgită. Nicăieri până aici n-am trăit senzaţia mai puternică şi mai copleşitoare că există o lege a compensaţiei, pentru că Dumnezeu – deşi extrem de generos cu natura Deltei, s-a dovedit nemilos cu oamenii locului. Climatul Deltei, pe cât este de propice faunei şi florei de aici – capabile să-l surprindă în permanenţă pe turistul ce rămâne mut în faţa nenumăratelor minunăţii ce se i se aştern în faţa ochilor – pe atât este de ostil oamenilor. Străbătând şoseaua către inima Deltei, aveam sentimentul ca mă aflu pe hotarul dintre două lumi: în stânga, tărâmul minunat pentru care părăsisem betoanele Bucureştiului – o lume ademenitoare, în care verdele copacilor şi albastrul apei se întrepătrundeau frumos şi îţi dădeau acea senzaţie de răcoare pe care ţi-o doreşti într-o zi caniculară; iar în dreapta – întinderi nesfârşite de pământ pârjolit de soare, cu vegetaţie săracă, loturi muncite (porumb, floarea soarelui şi viţă-de-vie în mare parte) lăsate temporar în grija Soarelui mult prea dogoritor, eoliene încremenite, kilometri întregi de-a lungul cărora întâlneşti foarte rar un petic de umbră, şi pământ – cel mai alb pământ pe care l-am vazut vreodată – tânjind după un strop de ploaie. Şi dacă aşa stăteau lucrurile în miez de vară, mă gândeam (şi mă gândesc cu groază şi acum) ce înseamnă o iarnă nemiloasă în inima Deltei, acolo unde pământul nu a simţit vreodată apăsarea pneurilor de maşină şi unde privilegiile unei vieţi civilizate sunt doar un vis îndepărtat.

Uscatul Dobrogei are, fără îndoială, frumuseţile lui – printre acestea, minunatele mănăstiri din zonă şi ruinele încărcate de istorie ale cetăţilor romane şi greceşti. Cu toate acestea, parcă nimic nu se compară cu mirajul apelor Deltei. După două excursii cu barca pe canale – excursii destul de costisitoare (80/100 de lei de persoană pentru cca. 3 ore), pe un traseu stabilit de dinainte de conducătorul bărcii şi fără a vedea mulţimea de păsări la care speram (ţin minte că am văzut doar doi pelicani, şi aceia de la foarte mare distanţă), dar bucurându-ne ochii de splendoarea miilor de nuferi albi întâlniţi în drum – mi-am spus că nu voi mai reveni în Deltă decât dacă voi avea posibilitatea de a petrece cât mai mult timp pe apă.

Propunerea AFA a venit la momentul cel mai propice cu putinţă – tocmai stabilisem perioada de concediu (care începea chiar cu o zi înainte de ziua plecării în Deltă), numai ce încasasem o tranşă îndelung aşteptată din banii pentru o traducere mai veche şi, în plus, eram în căutarea unui cadou potrivit pentru aniversarea de 40 de ani a soţului meu, care avea să aibă loc la mijlocul lui iunie. Pentru că nu cu multă vreme în urmă îl auzisem zicând că l-ar mai tenta o plecare în Deltă, mi-am spus că acesta ar fi cadoul cel mai potrivit. Aşa că m-am înscris pe listă, am plătit avansul ca să fiu sigură că nu mai am loc de ezitări, i-am spus soţului meu să nu-şi mai facă alte planuri pentru primele 4 zile de concediu şi am aşteptat cu nerăbdare ziua plecării.

Am fost de la bun început foarte plăcut surprinsă de solicitudinea viitorilor noştri companioni de excursie - nu doar a lui Cornel (care, ca organizator, a făcut tot posibilul să ne simţim bine, s-a asigurat că nu ne lipseşte nimic, că dorinţele fiecăruia dintre noi sunt satisfăcute – începând cu alegerea companiei de pe hotelul plutitor şi terminând cu respectarea preferinţelor pentru o variantă de petrecere a timpului sau alta; în ceea ce ne priveşte pe noi personal, a verificat pas cu pas dacă am ajuns cu bine la gară, atât la venire, cât şi la plecare, dacă ne-a prins ploaia, dacă am ajuns cu bine la tren etc. etc.), a Mamei Michi şi a soţului dânsei care s-au oferit să ne cumpere biletele de tren din timp, dat fiind că programul nu ne permitea să ajungem la gară în acest scop, a colegilor care, prin răspunsurile lor, m-au ajutat să-mi lămuresc diverse probleme sau să iau anumite decizii, dar şi a acelora care s-au oferit să ne asigure transportul până la Tulcea şi, ulterior, până la Bucureşti (după ce am aflat că, din cauza unor întârzieri neprevăzute, este posibil să nu mai prindem trenul Tulcea-Bucureşti). De asemenea, am apreciat implicarea lui Ovidiu, care deşi nu ne-a mai putut însoţi din cauza unor probleme personale, a fost intermediarul perfect, el ocupându-se de strângerea banilor, de partea de comunicare, dar asumându-şi şi oficiile de gazdă – la întâmpinarea oaspeţilor pe hotelul plutitor. Implicarea lui nu mă mai surprinde, pentru că au existat câteva ocazii care m-au ajutat să-mi dau seama ce fel de om e şi cât suflet pune în promovarea turismului românesc în general şi a celui din zona Dobrogei în particular – dar cei care au avut ocazia măcar o dată în viaţă să fie intermediari într-o problemă sau alta, ştiu ce postură ingrată este. Nu în ultimul rând, îi mulţumesc Torei Ingrid pentru rolul pe care înţeleg că l-a avut în concretizarea acestei miniexcursii, pentru review-ul cuprinzător, hotărâtor pentru alegerea pe care am făcut-o, şi pentru descrierea clară şi concisă a hotelului plutitor, care m-a ajutat să înţeleg că cele patru stele ale unui hotel plutitor sunt diferite de aceleaşi patru stele ale oricărui alt hotel – un amănunt pe care este foarte important să-l înţelegi în prealabil, pentru a putea să te bucuri de fiecare clipă petrecută pe un astfel de hotel. Tuturor celor amintiţi aici, întregului personal care s-a ocupat de noi în Deltă, precum şi tuturor colegilor care ne-au însoţit în această excursie, doresc să le mulţumesc pentru o vacanţă minunată şi o experienţă de neuitat!

Prima zi: Încă de la bun început am luat hotărârea să plecăm la Tulcea cu trenul. Astfel, scăpam de grija parcării – plătite sau nu, inundabile sau nu, de grija maşinii (soţul meu e foarte ataşat de maşină şi, sincer, îl văd în stare să-şi strice tot concediul făcându-şi griji pentru maşina pe care nu o are sub ochi tot timpul), de drumul obositor spre Tulcea pe care îl ştiam de data trecută, de perspectiva şi mai obositoare a drumului de întoarcere. Soţul Mamei Michi ne cumpărase din timp biletele, aşa că singura noastră grijă era să ajungem la gară la vreme. Cum singura legătură zilnică Bucureşti-Tulcea pleacă din Gara de Nord la 5.55 dimineaţa, la 5.40 intram pe poarta gării. La linia alocată rutei, era trasă o Săgeată Albastră. Destul de incomod, ne-am spus, pentru un drum de 5 ore şi jumătate. Cele patru locuri fuseseră repartizate două câte două în zone diferite ale vagonului, aşa că, pe drumul către Tulcea, singura companie atât pentru mine, cât şi pentru Mama Michi ne-au fost soţii din dotare. Cele peste cinci ore mi s-au părut nesfârşite – hotărât lucru, cu trenul sau maşina, drumul către Tulcea nu e uşor de suportat! Singurul lucru de care îmi era teamă era ca trenul să nu aibă întârziere, sosirea lui conform programului fiind şi aşa la limită. Nu-mi era că pleacă plutitoarele fără noi, dar nu se cădea să facem atâta lume să aştepte. Trenul a ajuns la timp, din fericire. Cum locul de îmbarcare stabilit iniţial se schimbase, fiind puţin mai departe de gară, am renunţat la plimbarea pe care ne-o propusesem, până la locul de acostare al hotelurilor, acceptând să mergem cu maşina pusă la dispoziţie de organizatori. Din fericire, s-ar părea că nu am fost totuşi ultimii sosiţi. Odată ajunşi, i-am cunoscut pe colegii noştri de drum (nu după nume deocamdată – prezentările aveau să se facă mai târziu, la masă), ne-am luat camerele în primire (moment în care soţul meu a constatat, spre marea lui dezamăgire, lipsa televizorului din cameră – a fost, de altfel, singura nemulţumire pe care a avut-o pe parcursul minivacanţei, el fiind obişnuit cu ştirile de noapte pe post de somnifer), am studiat hotelul care avea să ne găzduiască pe parcursul celor patru zile şi am aşteptat ridicarea ancorei. Nu după multă vreme, am pornit în aventura mult-aşteptată.

Restul zilei a trecut destul de liniştit, chiar mult mai calm decât m-aş fi aşteptat – probabil oboseala drumului până la Tulcea îşi spusese cuvântul şi, în plus, mai era şi acea uşoară stinghereală obişnuită într-un grup ai cărui membri abia se cunosc. Micile ambarcaţiuni de agrement care însoţeau hotelurile plutitoare (patru bărci cu motor, un catamaran şi o şalupă) pluteau cuminţi, aliniate în urma noastră, promiţând frumoase experienţe. Odihna de după-amiază a fost binevenită, dar scurtă, pentru că acolo jos, în cabină, nu prea se simţea pulsul punţii şi ne era teamă să nu pierdem ceva important.

Pe seară – să fi fost în jur de 6.30-7 – auzim îndemnul domnului Eugen: „Gata! La bărci toată lumea, plecăm! “ Lumea s-a organizat repede şi am pornit în prima călătorie pe canalele şi lacurile Deltei. Norocoşi, sau poate doar mai rapizi, noi am nimerit pe şalupa rapidă a domnului Eugen, unde nu ne făceam griji nici în ceea ce priveşte viteza, nici în privinţa siguranţei, fiind cea mai stabilă dintre ambarcaţiunile puse la dispoziţie. Cu scuzele de rigoare, am să vă spun că n-am reţinut numele lacurilor şi canalelor parcurse şi nici nu ştiu detalii de natură tehnică despre ele. Pentru mine, Delta Dunării e o imensitate de ape, cu canale pe care, cred eu, un necunoscător s-ar rătăci cu mare uşurinţă, şi cu minunăţii nebănuite nici măcar de cel mai avizat explorator. Pot spune însă că am văzut încă din prima seară, de la prima ieşire cu barca, mai multe păsări decât văzusem în cinci zile de vacanţă cu doi ani în urmă – pelicani, lebede, stârci, cormorani şi multe alte păsări ale căror nume nu le cunosc, din păcate. În schimb, spre regretul meu, nu am mai văzut nuferii în toată splendoarea lor – la sfârşit de iunie se zăresc ici-colo câteva flori deschise timid, pierdute în imensitatea de frunze. Pe cei galbeni, mult mai discreţi, rişti să nici nu-i prea vezi de multe ori. Nici nu se compară cu marea aceea de nuferi albi, imenşi, care îţi bucură sufletul şi ochii la sfârşit de august.

Ne-am întors la pontoane după vreo două ore, la timp pentru a admira apusul în tihnă, de pe puntea plutitorului, şi pentru a savura cina delicioasă, pregătită cu migală – ca, de altfel, fiecare masă de pe perioada minivacanţei noastre – de personalul de la bucătărie.

Ziua a doua: Dimineaţa a adus cu ea o vreme urâtă, mohorâtă, cu ceaţă şi frig. Nu era încă 7, dar pe puntea de jos a pontonului nostru era o găleată plină cu peşti, semn că promisiunile făcute de colegii pasionaţi de pescuit încă înainte de plecarea în vacanţă nu fuseseră numai vorbe goale.

Pentru ziua în curs ni s-a spus că putem alege între o excursie la Sulina, pentru plajă (deşi vremea nu părea încurajatoare în acest sens), sau o nouă plimbare pe canale. Noi am ales prima variantă, nedorind să ratăm ocazia de a vizita pentru prima oară vestitul Europolis. Pe la 7,30, înainte să ne dezmeticim prea bine, pe vremea aceea deloc prietenoasă, am plecat împreună cu o parte din colegi către Sulina, îmbarcaţi pe remorcherul care, în mod normal, trăgea hotelurile plutitoare. Prevăzători, membrii echipajului făcuseră aprovizionarea cu sucuri/apă pentru drum, o decizie mai mult decât binevenită, în condiţiile în care câţiva dintre noi ne-am grăbit să ne îmbarcăm, uitând de acest mic amănunt. Drumul până la Sulina a durat vreo 2 ore-2 ore şi jumătate, prilej numai bun pentru noi de a studia din mers viaţa oamenilor Deltei şi pensiunile întâlnite în drum, pe unele dintre ele recunoscându-le în urma review-urilor citite pe AFA. Am ajuns la destinaţie pe un soare arzător şi o vreme numai bună pentru plajă. Despre scurta noastră plimbare prin Sulina puteţi citi mai multe aici

După câteva ore bune, când remorcherul ne-a adus înapoi, la locul de acostare al hotelurilor plutitoare, era trecut bine de orele prânzului, iar ceilalţi colegi, sosiţi mai devreme din plimbarea lor, ne aşteptau să întregim rândurile pentru a merge la masă.

Pe seară, am ieşit la o nouă plimbare pe canale – de această dată testând catamaranul. Acesta era deosebit de confortabil şi comod, fiind un fel de „canapea plutitoare” cum l-a botezat soţul meu. Dezavantajul era că nu putea prinde o viteză prea mare. Ne-am bucurat din nou de peisajele inegalabile ale Deltei, am admirat păsările întâlnite în drumul nostru şi am făcut câteva zeci de fotografii. Ceea ce am apreciat, comparativ cu experienţele din vacanţa anterioară, a fost faptul că, în plimbările noastre pe canale, bărcile n-au urmat neapărat un traseu fix, stabilit în prealabil – lucru care era un permanent motiv de stres pentru Oliver, băiatul ce conducea catamaranul, acesta neputând ţine pasul cu celelalte ambarcaţiuni, dat fiind că bărcuţa lui avea o viteză maximă semnificativ mai mică decât viteza celorlalte bărci. Traseul ambarcaţiunilor, aşadar, se modifica pe parcurs, pentru că Dl. Eugen ştia foarte bine ce doreşte să vadă turistul ajuns ocazional în Deltă – păsăret cât cuprinde! Aşa se face că bărcile noastre străbăteau canalele şi lacurile, în căutarea minunăţiilor Deltei, cu o perseverenţă care l-ar fi impresionat şi pe cel mai cârcotaş turist.

La un moment dat, am observat nori grei strânşi deasupra noastră. Soarele îşi adunase ultimele puteri înainte de asfinţit şi, încercând din răsputeri să alunge norii, îmbrăca văzduhul într-o lumină aproape ireală. Domnul Eugen ne-a avertizat în privinţa furtunii iminente, propunând întoarcerea la pontoane. Numai că nimeni nu voia cu adevărat să se întoarcă, nici măcar noi, deşi, mai prudenţi (sau poate mai fricoşi din fire), înţelesesem din îngrijorarea celor ce conduceau bărcile că perspectiva unei furtuni în condiţiile date era destul de alarmantă. S-au propus schimburi între persoanele din componenţa bărcilor, s-au căutat diverse soluţii, s-a încercat luarea unei decizii – până când, în cele din urmă, momentul a fost depăşit şi am continuat aventura în echipă completă. Din fericire, şi norii se mai împrăştiaseră, aşa că nimic nu ne mai stătea în cale.

Ne-am întors la locul de acostare după vreo două ore, relaxaţi, încântaţi de o nouă experienţă frumoasă, pregătiţi să încheiem o nouă zi de vacanţă.

Ziua a treia: Soţul meu, mai matinal din fire, m-a trezit la 6,30, revenind în cameră pentru a căuta aparatul foto pentru că, pe punte fiind, zărise un pelican destul de aproape de pontonul nostru. Cu siguranţă, nu-i o privelişte de care să te poţi bucura prea des!

O bună parte din zi, hotelurile plutitoare au navigat pe canale, pornind pe drumul de întoarcere spre Tulcea. Am petrecut câteva ore pe puntea din faţă a pontonului nostru, admirând peisajele generoase ale Deltei şi minunându-ne ca nişte copii de tot felul de lucruri. Voi ştiaţi, de pildă, că vacile înoată? Nu le-am văzut cu ochii noştri, dar pentru că am zărit o cireadă păscând pe o insulă, ne-am gândit, logic, că au ajuns cumva acolo. Măcar de zburat ştim sigur că nu zboară! :)

În jurul orei 16, hotelurile plutitoare au ajuns la ultimul loc de acostare din vacanţa noastră. Am ieşit într-o ultimă plimbare pe canale, prilej pentru cei mai curajoşi dintre colegi să se bucure de câteva clipe de înot, dar şi pentru băieţii care conduceau bărcile să facă adevărate demonstraţii de sărituri în apă.

Am văzut nuferi (parcă o idee mai mulţi de data asta), păsări de tot felul, am navigat pe canalele înguste, străjuite de sălcii şi stuf, am întâlnit nelipsiţii pescari de profesie, care fac parte din pitorescul locului, dar şi pescari de ocazie, bucuroşi că aveau mână bună. Colegii mei de pe catamaran şi-o vor aminti cu siguranţă pe fata aceea care prindea peştele la doar câteva secunde după ce arunca undiţa în apă. Şi nu a fost unul, ci vreo doi-trei! Suficient cât să-l facă invidios şi pe cel mai priceput pescar. Am plecat mai departe, nu înainte de a o aplauda la scenă deschisă.

Ultima seară, ultimul apus în Deltă. O minunăţie! Nu cred că am văzut vreodată un apus mai frumos.

Ziua a patra: M-am trezit dimineaţă, în jur de 6, din cauza unor strigăte nervoase. Aveam o senzaţie acută de frig, care mi s-a părut ciudată, dat fiind că în fiecare noapte dormisem dezvelită, cu fereastra deschisă, fără să am vreo problemă, deşi patul meu era chiar sub fereastră. Când am deschis ochii, senzaţia a fost şi mai stranie: hotelul era în mers, perdeaua flutura uşor şi mica noastră cabină era luminată natural (până în acel moment, pe toată durata vacanţei, cele două pontoane fuseseră legate în paralel, iar ferestrele cabinelor de pe partea noastră dădeau spre celălalt hotel, de care ne despărţeau doar câteva zeci de centimetri; motiv pentru care nu am avut lumină naturală, iar în cabină era foarte cald, de regulă). Iniţial, nu am înţeles ce se întâmplă – am avut senzaţia că hotelul nostru pornise pe apă de unul singur. Mi-am dat seama rapid că acest lucru nu putea fi posibil, viteza pontonului plutitor fiind prea mare pentru o ambarcaţiune fără motor propriu. Dar cumva strigătele pe care le auzeam de afară spuneau clar că ceva nu e în regulă. Ieşind pe punte, am înţeles ce se întâmplase: spre dimineaţă, cele două pontoane fuseseră dezlegate şi apoi legate din nou, unul în spatele altuia, pentru a permite deplasarea pe nişte canale mai înguste. Ambarcaţiunile anexe fuseseră şi ele reamplasate, în acelaşi scop. Catamaranul, fiind legat în extremă, se prinsese de nişte sălcii şi se răsturnase. Au trecut mai bine de două ore până când ambarcaţiunea avariată a fost readusă în poziţie normală. Angajaţii hotelurilor, profesionişti până la capăt, au făcut tot posibilul să-şi păstreze calmul faţă de noi, în ciuda situaţiei delicate, şi au refuzat în repetate rânduri oferta noastră de a-i ajuta cumva – „Voi sunteţi turişti, nu se poate aşa ceva! ” ni s-a spus de mai multe ori.

Timpul trecea, reducând serios şansele noastre de a ajunge la timp la Tulcea pentru a prinde trenul de întoarcere spre Bucureşti. La un moment dat, domnul Eugen ne-a dat de înţeles, cu o oarecare stânjeneală, faptul că nu se va putea respecta programul stabilit iniţial. Au fost mai mulţi colegi care s-au oferit să ne primească în maşina lor, drept pentru care ne-am mai liniştit puţin.

După repunerea catamaranului pe picioare – destul de ciufulit, după incidentul suferit – convoiul şi-a reluat drumul spre Tulcea. Norii se adunaseră din nou peste Deltă, mai hotârâţi şi insistenţi de această dată, iar temperatura scăzuse sensibil. Erau primele semne ale potopului ce avea să se dezlănţuie peste zona Deltei, nu peste mult timp.

Ca traseu, drumul înapoi către Tulcea mi s-a părut deosebit de frumos – canale înguste, cu multe meandre, vegetaţie deosebită faţă de ceea ce văzusem până atunci (cred că am zărit la un moment dat şi viţă-de-vie sălbatică, crescută în apă). Pe o bună bucată de drum am văzut un fel de libelule, cu nişte aripi de un albastru intens, foarte frumos (iniţial am crezut că sunt fluturi, dar nu erau), care adăugau o minunată pată de culoare vegetaţiei sălbatice a canalelor. Conform itinerarului comunicat oficial, traseul de întoarcere era următorul: Lacul Nebunu, Lacul Meşter, Lacul Alb, Canalul Sireasa. N-am idee dacă s-a respectat întocmai (am amintit mai devreme de problema mea în legătură cu apele Deltei), ştiu doar că am întâlnit, într-adevăr, la un moment dat, nişte panouri care semnalau Lacul Nebunu.

Personalul hotelurilor a făcut tot posibilul să nu fim afectaţi de incidentul apărut mai mult decât fusesem deja. Dat fiind că urma să se întârzie destul de mult peste ora anunţată de sosire la Tulcea, a fost inclusă în program şi masa de prânz, deşi aceasta nu fusese prevăzută iniţial.

Pentru că între timp Cornel făcuse toate aranjamentele necesare pentru ca noi şi Mama Michi cu soţul să fim duşi la Tulcea cu o barcă rapidă, pentru a putea prinde trenul, imediat după masă am fost chemaţi la îmbarcare. Ne-am grăbit să coborâm în cabină, după bagaje, după care am avut un răgaz de câteva secunde să ne luăm rămas-bun de la colegii de călătorie. Dacă îmi pare rău de ceva după această excursie, îmi pare sincer rău pentru plecarea noastră precipitată şi pentru faptul că n-am reuşit să ne luăm la revedere aşa cum se cuvine, de la toată lumea.

Cele 45 de minute pe care le-am parcurs cu barca de la locul de unde am fost preluaţi de pe hotelul plutitor şi până la Tulcea au fost, aşa cum spunea şi mama Michi, o adevărată aventură – barca tăia valurile cu viteză, mărind cu fiecare clipă distanţa faţă de vacanţa minunată pe care o lăsam în urmă. La un moment dat, la întâlnirea cu o barcă apărută parcă de nicăieri, valurile create erau cât pe ce să ne răstoarne, dar Ionuţ, foarte priceput în mânuirea bărcii, a reuşit rapid să remedieze situaţia, asigurându-ne că are multă experienţă în condusul bărcilor cu motor şi că nu ni se va întâmpla nimic atâta timp cât suntem în grija lui.

Mai greu a fost la debarcare – Ionuţ a vrut să ne lase cât mai aproape de gară, astfel încât să nu mai fim nevoiţi să mergem mult pe jos sau să luăm alt mijloc de transport. După mai multe încercări, a trebuit să se dea bătut: în dreptul locurilor sigure de debarcare erau acostate alte ambarcaţiuni, iar în rest, malurile betonate şi parâmele întinse din loc în loc făceau imposibilă coborârea în condiţii sigure. În cele din urmă, am reuşit să ajungem pe mal, deşi la o oarecare distanţă faţă de gară. Dat fiind timpul scurt şi ploaia iminentă, am fost nevoiţi să luăm un taxi până la gară.

În clipa în care am păşit pe peron, au căzut primii stropi de ploaie. După câteva ore, la toate jurnalele de ştiri se vorbea despre Tulcea, devenită, între timp, o mică Veneţie.

Drumul înapoi spre Bucureşti a fost mult mai plăcut şi mai uşor de suportat, pentru că, de această dată, cele patru locuri din tren au fost corect grupate, ceea ce ne-a permis să ne bucurăm de compania extrem de plăcută a Mamei Michi şi a soţului dânsei, de la care am aflat o sumedenie de lucruri interesante. Din adăpostul sigur al compartimentului priveam uimiţi la ploaia care şiroia pe ferestrele vagonului, uşor îngrijoraţi de soarta colegilor noştri, aflaţi încă pe canalele Deltei. Din fericire, din câte am aflat ulterior, minivacanţa s-a încheiat cu bine şi pentru ei, deşi cu ceva mai multe peripeţii.

Concluzii: Ştiu că mă repet, dar vă spun cu mâna pe inimă: a fost, într-adevăr, o vacanţă minunată! Judecând lucrurile şi prin prisma financiară, pot spune că preţul, care iniţial ni s-a părut puţin cam mare, a meritat pe deplin. Cazarea, masa, plimbările şi, în general, condiţiile oferite, puse cap la cap, nu cred că pot ieşi la un preţ mai bun. În ceea ce mă priveşte, dacă ar fi să fac din nou o alegere, în cunoştinţă de cauză, cu toate datele pe masă, aş alege negreşit această variantă de vacanţă în Deltă!

---

VIZUALIZĂRI: 2790 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI