No, ce oameni sunt in Maramures!

TIPĂREȘTE

Dupa o vacanta foarte reusita in Bulgaria, am trecut pe la parinti sa lasam copilul (vacanta ce avea sa urmeze nu l-ar fi interesat, data fiind varsta:)) si am plecat la colindat prin tara, tintind Maramuresul! Sunt ani buni de cand am planuit un astfel de maraton, dar…nu a fost sa fie pana acum.

Pornim la drum cu noaptea in cap si poposim pentru cateva zeci de minute in Sighisoara. Frumoasa cum o stiti…numai ca la aceasta data este in mare renovare asa ca …ne-am strecurat printre mormane de materiale de constructie pentru a reexplora frumusetile locului…frumos, dar cu ajutorul celor in drept ar putea fi superb acest loc de poveste!!!

Mergem mai departe, trecem in revista Targu Mures – curat, cu oameni zambitori si relaxati – traversam Bistrita si incercam sa oprim pentru a manca…nu a fost cea mai buna alegere: intram, vine o dra si ne intreaba ce dorim…spunem politicos buna ziua, nu ni se raspunde…cerem meniul…oferta diversa, dar cand incepem sa intrebam de ciorbe…lista se reducea drastic, asa ca…de acum fiind in Ardeal si intampinati fiind de servicii ca la Bucuresti…o zbughim la fuga in masina.

Mergem mai departe, tragand cu ochiul in stanga si in dreapta la o cazare…si uita-ne ajunsi la Sighetul Marmatiei fara sa gasim nimic. Imi aduc aminte ca citisem despre o pensiune aici pe site asa ca ne indreptam catre acolo: suntem intampinati cu zambetul pe buze de fiica proprietarlor pensiunii Ileana Theodora Teleptean. Zic eu o pensiune care ii poate satisface si pe cei pretentiosi. Am stat aici 3 nopti, fiecare zi avand un traseu bine pus la punct cu ajutorul gazdei.

IN PRIMA ZI am mers la Muzeul Satului Maramuresean din Vadul Izei: frumos, mai ales ca dispune un relief adecvat, apoi Muzeul Memorial din Sighetu Marmatiei: IMPRESIONANT, am plecat cu greu dupa 3 ore. ”Muzeul Memorial nu este doar un muzeu in sensul comun al cuvantului, in care se pun diferite obiecte pentru a fi vazute, ci este el insusi o scoala, creata cu scopul de a reda generatiilor viitoare adevarurile traite de generatiile anterioare, de tatii si bunicii elevilor participanti” dupa cu spunea Ana Blandiana in 2005. Am trecut si pe la Casa Memoriala Elie Wiesel: interesant, mai ales ca treceam pragul unui detinator al Premiului Nobel pentru Pace in anul 1986.

Cu ochii holbati la ceas pe al carui cadran “limbile” se alegau fara mila, ne indreptam spre Manastirea Peri: nu s-au inventat cuvintele care sa descrie aceasta frumusete ale carei baze s-au pus in anii 1400…ramai fara grai: inalta de 78 de metri, mai inalta decat Statuia Libertatii din New York. Dam fuga la Sapanta, radam in hohote printre morminte:) …stiu, suna grotesc, dar asta face toata lumea odata ajunsa aici:). Si pentru ca mai aveam ceva timp la dispozitie pornim spre Tara Oasului. Prima destinatie: Certeze: nu am avut ce vedea (case noi, dar sa-mi fie cu iertare, gasesc mii la doar cativa km de Bucuresti in orice directie o apuc) si mergem spre Muzeul Satului Osenesc: ups: este 17.15, iar portarul ne zambeste si ne spune ca programul s-a terminat, sa revenim zilnic intre 9-17. Suuuuuper, ne pricepem sa facem turism!!! In plin sezon, intr-o zona care nu ofera f multe, ti se inchide usa in nas la ora 17 sau poate chiar mai devreme, poate la 17 deja tb sa iesi. Ma rog, ne intoarcem si in drum spre gazda noastra ne oprim la un mic pescuit pe malul Tisei. Luam lanseta din portbagaj (cum ar putea lipsi din masina unui pescar inrait?), socializam repede cu doi pescari, primim trei viermusi si gata momeala aruncata. Nu asteptam mai mult de 5 minute si gata prada: un mic pestisor deja cazuse in capcana noastra. Terminam cu pescuitul si cu fotografiatul ucrainienilor de pe maulul celalalt, ne salutam noii prieteni si plecam spre Vadul Izei.

A DOUA ZI traseul avea sa fie de vis: Cascada Cailor (cu telescaunul din Borsa Statiune): natura nu ne-a dezamagit cu aceasta minune. Nu pot trece mai departe fara sa va impartasesc “caldura” cu (virgula) care am fost intampinati: ne dam jos besmetici din masina, incercand sa ne dumirim de unde luam telescaunul…o dna striga (la propriu la noi) : “vreti sa urcati??? ” Noi daaa!! in cor, ca la scoala. “Pai atunci grabiti-va, altfel se opreste telescaunul si trebuie sa asteptati sa se stranga 20 persoane si aveti grija ca functioneaza pana la 16”…ajungem sus, iar la intoarcere mai luam o tura si de la colegu’: “haideti mai repede!!! ” Iar??? Ma uit in spate sa vad cati turisti asteapta…pe o raza care am putut eu sa o acopr dintr-o privire…nimic, dar ne grabim docili si dusi la vale am fost!

Mergem mai departe, avand ca destinatie Monumentul Martirilor de la Moisei: mare dezamagire cum este parasit…tot o lectie de turism marca inregistrata sa fie si asta? Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cum grecii ne iau banii pentru orice bucata de piatra care are peste 10 ani. Ajungem la Sacel, la Fabrica de Ceramica (este un atelier de familie) : ascunsa fff bine printre stradutele satului, dar noi am fost incantati sa gasim un tanar care ne-a explicat pe indelete cum sta treaba cu olaritul si ne-a aratat bijuteria lui: un cuptor de peste 500 de ani.

Ne aruncam in masina si plecam mai departe: Manastirea Dragomiresti: frumoasa, a meritat micul urcus, si apoi mergem la Muzeul Tarancii Romance. Cand colo, ce sa vezi?: poarta inchisa. Nu se poate, mi-am zis, asa ca vad un satean si dau fuga sa il intreb cum putem face sa trecem si noi pragul muzeului. Sunt indrumata spre casa muzeografei sau gazdoaiei (ca se ma exprim ca la fata locului): pe straduta din dreapta muzeului, a doua casa pe partea dreapta. Aici aveam sa traim cea mai frumoasa experienta a excursiei: o doamna trecuta de 50 de ani care ne-a prezentat si cel mai mic cotlon al casei intr-un superb grai maramuresan. Pe langa spumoasa prezentare ne explica cum se intelege cu strainii in toate limbile pamantului…dar gandul imi zboara repede ca numai noi romanii putem sa ne bucuram de farmecul povestii…translatorul nu face decat sa strice toata vraja…Doamne, ore la dispozitie sa fi avut pentru cate avea de povestit tanti Maria.

Mai departe: Ieud: Biserica din deal din secolul al XVII: foarte frumoasa, cu pictura pe lemn si panza si Muzeul Etnografic Ieud: frumos, dar ce farmec sa mai aiba dupa experienta anterioara?!?

Si incet, incet, iata-ne ajunsi la Botiza, mergem la Manastirea Botiza: gasim o maicuta care se ruga si ne alaturam si noi pentru cateva clipe de linistire sufleteasca. Hoinarind pe ulite, ne vine ideea de a pleca si noi cu un souvenir specific zonei: lasam geamul si punem intrebarea: gasim si noi ceva horinca? Omul incantat ne spune ca am intalnim maramureseanul potrivit si il urmam acasa. Cum as putea oare sa va transmit caldura acestei gazdoaie? Scoate repede o sticla pentru degustare si umple paharele…degeaba ripostram, ca nu bem, ca ne grabim…nu a fost sa fie pana unii dintre noi nu am dat pe gat cate un paharel…si cat ne-am uitam prin curte, gata paharelele pline…de acum suntem deja depasiti de situatie, asa ca refuzam politicos, iar gazda noastra se minuneaza instant: “NOO, ce oameni! Nu vreti sa beti…” Il convingem sa ne dea si o bucata de slana din rezerva proprie si dam sa ne urcam in masina…Dar aventura continua: ne invita sa vizitam Baile Sulfuroase, in imediata apropiere a casei. Dezolant: alta mina de aur absolut abandonata, ufff…

Stand la povesti, au mai venit cativa sateni sa ne mai povesteasca de’ale locului…Vad doi batranei venind de la munca cu caruta: scot repede aparatul foto. Badia cand ma vede, isi i-a repede femeia de dupa umeri si spune: “FOTO, FOTO”, ii zambesc si ii multumesc. Cand ma aude zambeste si imi spune: “am crezut ca sunt niscavai straini”. Acesta este taranul roman: dupa o zi de cosit sau intors de fan, batut de arsita, iti poate zambi stregareste!! Si acum regret ca vacanta noastra nu a inclus cateva zile in Botiza, dar sunt sigura ca nu va trece mult si ma voi intoarce pentru a asculta povestile acelor oameni minunati.

Cat de repede au trecut orele, asa ca ne indreptam grabiti spre Manastirea Barsana: reinfiintata in anul 1993, este un loc fermecator, ne-ar fi trebui vreo doua ore…

Dupa aceste doua zile de trecut pragul diverselor obiective turistice, nu pot sa nu va intreb: unde in lume ati mai intalnit muzee a caror intrare sa coste pe alocuri mai putin de 50 de centi (2 lei), sau maxim 1,5 euro (6 lei)??? No comment!

A TREIA ZI am plecat in aventura numita Mocanita: inedita calatoria cu locomotiva cu aburi in inima padurii. Nu au contat nici banchetele din lemn si nici frigul care l-am indurat dimineata, peisajul care ti-l ofera aceasta calatorie merita! Noua ne-a placut foarte mult, dar au fost si calatori care au tot socotit si numarat minutele…la popasul de o ora de la destinatie au pus o super intrebare: ce facem aici o ora in pustietatea asta…eu as zice sa le faca un mall acolo sa nu se plictiseasca astfel de turisti!! Daca mai pui ca pe tot traseul toate hartiile care nu le-au trebuit le-au facut sa zboare prin padure…aveti tabloul complet. M-am uitat in gara sa le vad masina pentru a afla de unde erau, replica sotului a venit imediat: de unde altundeva crezi ca puteau fi fitele astea? Yap, ne erau consateni “de bucuresti”.

Pentru a ne incarca bateriile mergem in Borsa la Restaurant Perla Maramuresului unde aveam “indicatii pretioase” ca o sa mancam cele mai bune ciuperci din zona si asa fuse: hribi cu pui sau hribi su smantana. Ca sa diversificam, degustam si mamaliguta cu branza si jumari. Totul o nebunie!!!

A PATRA ZI parasim Maramuresul indreptandu-ne spre Bicaz, cu gbndul de a mai sta doua zile. Mergem din pensiune in pensiune (full totul) dar norocul ne-a suras la Pensiunea Lostrita: superb, sincer nu am crezut nicio clipa ca o sa ne permitem sa stam acolo, dar supriza: super pret (mic), super servicii. Dar aveau sa ne ofere decat o singura noapte deoarece pentru a doua zi totul era rezervat.

Bun si asa…ne reorientam si pornim in A CINCEA ZI spre judetul Buzau. Traversam Cheile Bicazului: la fel de spectaculoase ori de cate ori le vezi, facem un mic popas la Lacul Rosu, mult prea aglomerat pentru gusturile noastre, apoi trecem prin Harghita, Covasna, iar pana sa ajungem la Intorsura Buzaului, in comuna Dobarlau, vad un indicator spre Muzeu: zic: muzeu!! Audienta istovita riposteaza, dar spiritual meu de aventura ii convinge in timp util. Intoarcem si iata-ne in fata muzeului: Muzeul Maria. Deja de acum pot spune “bineinteles inchis”, dar devenind expert in “deschis porti” merg si caut muzeograful. Cu parere de rau mi se spune ca este plecat la fan, dar fiul acestuia se ofera sa ne deschida poarta, fara pretentii de ghid. Ce sa vezi?? Un muzeu particular in care proprietarul a cules tot ce creat omul pe pamant de sute de ani incoace. De la cuie pana la o Dacie 1300 sau de la animale impaiate pana la micutul balansoar din lemn in care fusese leganat insasi proprietarul cand era mic. Nu pot decat sa intuiesc ca povestirea lui nea’ Gheorghe Luca ar fi fost la fel de placuta ca si cea a lui tanti Maria. La tot pasul ti se atrage atentia ca “in acest muzeu nu se plateste intrarea”, dar daca ajungeti in zona, vedeti ca la intrarea in cladirea principala este o cutiuta pe care proprietarul a scris cu mult haz “aici sunt banii dumneavoastra”, asa ca ne-am conformat cu draga inima. Plecam foarte incantati de escala facuta si ne grabim sa mai prindem lumina pentru cateva fotografii la Barajul Siriului: un impresionant baraj din pamant, un loc minunat atat pentru o partida de pescuit cat si pentru drumetii. Ne continuam drumul pana in comuna Catina, unde aveam sa inoptam.

Si uite-ne, incet incet, la finalul micii noastre aventuri de 2000 de km. A meritat fiecare minut! Merita vizitat Maramuresul cat inca mai gasiti case si porti maramurese (muuuult mai putine decat ma asteptam) si merita vizitat cat oamenii aceia mai pastreaza traditiile. Sper din tot sufletul ca si copiii nostri sa aiba parte de astfel de experiente.

PS: cand voi avea timp, incerc sa revin cu detalii despre cele doua pensiuni.

---

VIZUALIZĂRI: 3428 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI