Ne-ghid Paris

TIPĂREȘTE

Am stat mult în cumpănă dacă să scriu sau nu acest review. Înclinam spre nu, din motive clare: prea mult timp de atunci, nu foloseşte nimănui, nu mai ştiu preţurile exacte, nu mai aia, nu mai cealaltă. Lasă, mai bine nu mai scriu! Până azi, când am citit câteva păreri mai degrabă negative, aş spune, şi mi s-a părut că într-un fel trebuie să fac ceva să sar în apărarea oraşului meu de suflet. Aşa a luat naştere această compunere care încearcă să aducă în atenţia eventualilor cititori farmecul de care Parisul este capabil.

Nici nu ştiu cu ce să încep. Prima oară am vizitat Parisul în 2007 cu o cursă low cost ieşită între timp de pe piaţa românească, My Air, îi zice. Apoi m-am întors în 2011 cu avionul mov, apoi în 2012 cu cel bleu. Anul ăsta am să trec doar pe lângă el şi deja am o strângere de inimă şi caut motive să petrec măcar o noapte acolo, dar va fi imposibil. Timpul e scurt şi avem altele în plan.

N-o să scriu ca până acum, punctual, cu obiective turistice clar localizate, cu preţuri şi alte detalii de acest gen. Va fi o descriere “de corason” pentru că aşa îmi întipăresc cel mai bine amintirile, scriindu-le. Aşa că... să începem...

În 2007 când am pus piciorul prima dată pe pământ străin îmi sunau încă în ureche urările căpitanului italian de pe zborul care ne dusese la Paris “Benvenuto a Parigi! ” iar mie îmi tremurau picioarele de emoţie când am atins ultima treaptă a scării avionului. De atunci de câte ori aterizăm în fiecare vacanţă îi spun soţului “Benvenuto a Parigi”, chiar dacă suntem în cu totul alt oraş.

Primul contact cu Parisul l-am avut pe la ora 21.00 când am ieşit din metrou aproape de cartierul Montmartre la staţia Simplon. Noapte afară, noapte pe lângă noi. A venit un negru şi ne-a cerut o ţigară. M-am speriat în prima clipă neştiind ce vrea de la noi. I-am dat, cred că tot de frică şi am reperat urgent hotelul unde am intrat cu ideea “unde am ajuns? ”. Ulterior, în zilele următoare, am văzut că negrii din zonă erau foarte paşnici şi n-am avut nicio problemă.

În 2011 am stat într-un hotel lângă Pantheon… selectă zonă, dar parcă nu atât de fermecătoare ca Montmartre.

În 2012 am stat în zona Nation, drăguţ şi atât.

De ce mă duc în Paris… iar şi iar…

Pentru că mă cheamă, ar fi răspunsul care îmi vine pentru prima dată în minte când mă întreabă cineva. Îmi dau seama însă că sună dubios şi mă rezum la a inventa fel de fel de pretexte: vreau să mai văd şi aia, n-am văzut ailaltă, etc.

Ce îmi place în Paris? Păi cum să vă spun... cam... TOTUL.

Îmi plac terasele la stradă unde oamenii stau şi câteva ore în faţa unei cafele să-şi citească ziarul. Îmi plac artiştii stradali, îmi plac luminile oraşului noaptea, buchiniştii de pe malul Senei, clădirile încărcate de istorie, podurile care traversează râul. Îmi place să recunosc locurile văzute în filme şi videoclipuri. Îmi place: ”Uite, aici erau în Before Sunset, uite pe aici se plimba în From Paris, with love. Uite, din clipul lui Savage Garden, uite... uite... ”. Îmi place că “uite” e la tot pasul.

Pantheonul – încep cu el pentru că ăsta e locul principal din Paris unde eu una mă încarc cu energie. Aş putea sta ore în şir pe jos pe marmură privind Pendulul lui Foucault. Mă uit la el şi parcă simt cum mă mişc în jurul lui odată cu pământul. Acolo mi se pare că timpul se opreşte în loc. Şi în jur e numai tăcere. Jos în criptă se odihnesc Voltaire, Victor Hugo, Emile Zola, Marie Curie şi mulţi alţii. E un sacrilegiu să vorbeşti tare şi să le deranjezi somnul. Bucură-te de privilegiul de a sta atât de aproape de ei, priveşte minunea care este Pendulul şi gândeşte-te cine eşti tu, ce cauţi cu adevărat acolo şi care este scopul tău pe acest pământ.

Dom des Invalides – îl asociez cu mormântul lui Napolen deşi este mult mai mult de atât. Figura impunătoare a micului mare conducător şi-a pus însă amprenta cel mai puternic asupra locului. Sicriul lui mare tronează în mijlocul domului şi poate fi văzut de jur împrejur. Cu ochii minţii străpungi sicriul şi reuşeşti să vezi înăuntrul lui. Rămăşiţele pământeşti ale lui Napoleon depun mărturie că nu a fost decât un om, un om mic, dar atât de mare! Pare incredibil! Ce ar fi fost istoria fără Napoleon? Cum ar fi fost ea? Ce ar fi fost şi ce n-ar fi fost astăzi? Întrebări la care nu vom afla niciodată răspunsul, pentru că Napoleon a existat iar trupul lui îşi doarme somnul de veci sub cupola aurită a Domului Invalizilor.

Notre Dame – cred că cea mai impunătoare figură a Parisului este imposibil de ratat. Mulţi mă vor contrazice şi vor spune că figura dominantă a Parisului este Tour Eiffel. Poate că aşa este pentru majoritatea. Notre Dame, este pentru mine. Am privit-o în toate momentele zilei şi din toate unghiurile şi încă nu m-am săturat. Când merg în Paris cel mai mult îmi place să stau pe malul de vizavi al Senei, în spatele catedralei la circa 500 de metri, să savurez o baghetă cu pui luată de la colţ şi să admir construcţia în toată splendorea sa. Cred că acela este unghiul perfect. Departe de hoardele de turişti care iau cu asalt catedrala în orice perioadă a anului. Parisul nu este o destinaţie de sezon. Acolo este sezon oricând.

Place du Tertre – lângă bazilica Sacre Coeur se află acest loc unde poţi admira în voie artiştii la treabă. Portrete sau caricaturi, mai mari sau mai mici, în creion, acuarelă sau creioane colorate, oricum ar fi se strâng pentru a completa farmecul acestui loc unde timpul parcă şi-a oprit curgerea. Doar mobilele şi aparatele foto de ultimă generaţie îţi aduc aminte că te afli în zilele noastre. Puţin mai încolo, în faţa bazilicii, pe treptele acesteia, poţi lua o pauză, poţi da de mâncare porumbeilor şi îţi poţi desfăta auzul şi sufletul cu acordurile harpiştilor care în fiecare zi încearcă să câştige un bănuţ cântând pentru cei care ajung în zonă.

Croaziera pe Sena – este imperios necesară ca o concluzie a Parisului. Nu este nevoie de ceva special, croazieră house, dance, pop, rock, cu masă, băutură, all inclusive sau ultra all inclusive. E suficientă o croazieră simplă de zi sau de seară. Ba chiar cred că o croazieră “pe nebăute” este mai indicată deoarece în acest fel, nefiind distras de nimic, te poţi bucura cu adevărat de frumuseţea acestui oraş fără egal, după părerea mea.

Montmartre – o plimbare prin acest cartier plin de peruci la propriu este întotdeauna un must al unei escapade în Paris. Urcând străduţele înguste văd stânga-dreapta magazine de peruci. La ce-or folosi atâtea, de ce sunt atât de multe, e o enigmă pentru mine. Dar uit repede de peruci. Mă aştept din moment în moment să o vad pe tânăra Edith Piaf la un colţ de stradă şi să-i aud vocea inconfundabilă. Merg înainte şi îmi dau seama că paşii mei calcă poate exacat în acelaşi loc în care au călcat ai ei cândva. Şi iar mă cutremur. Sunt prea impresionabilă, clar!

Cimitirul Montparnasse – sunt mulţi, sunt prea mulţi acolo. Am să mă opresc doar la Brâncuşi al nostru. Îşi doarme somnul de veci pe meleaguri străine, este apreciat şi onorat aşa cum în România nu va fi niciodată. Lucrările lui sunt mai cunoscute în Paris decât în propria ţară. Francezii se mândresc cu el de parcă ar fi al lor. Mă doare asta. Ai noştri nici măcar într-un ghid turistic nu l-au cuprins. Citeam deunăzi că se discută repatrierea osemintelor marelui sculptor şi am fost revoltată. De ce? Ale cui interese le-ar servi asta? Noi nu merităm aşa ceva. Până şi casa în care a trăit este în paragină. Să-l lăsăm aşadar francezilor. Îl merită mai mult decât noi.

Louvre – mai are nevoie de vreo prezentare? Am fost, am văzut punctual ce mă interesa, dar nu despre asta am să vorbesc. Vă aduc aminte că această compunere este un ne-ghid. Aşa că am să vă vorbesc despre piramida de sticlă, acea oribiliate, cum este considerată de majoritatea francezilor. Iată cum, mergând pe urmele lui Dan Brown, pe linia Rozei, am reuşit să-i văd frumuseţea şi să mă bucur de ea regăsindu-mi astfel sufletul înfometat de poveşti mai mult sau mai puţin fantastice. Vă spun doar că am ajuns în dreptul ei şi am vrut să cobor acolo unde piramida întoarsă îşi uneşte vârful cu piramida dreaptă şi iar am străpuns cu ochii minţii până jos în adâncuri unde romanul fantastic localizează artefactul în faţa căruia îngenunchează de secole cavalerii templieri. Nu săriţi pe mine, ştiu că e o poveste, dar şi eu sunt un copil acolo unde e loc... Mă întreb cum am să mă simt când voi ajunge la Roslyn Chapel... Asta sper că va fi o altă poveste.

Saint Sulpice – tot pe urmele lui poveştilor am ajuns şi acolo. Şi am găsit-o pustie aproape. Şi am urmărit linia, până în locul descris în carte. Şi acolo era obeliscul şi... un afiş mare, care explica adevărul istoric şi nega poveştile scornite de imaginaţia unora. Şi ce dacă? Am citit, am înregistrat informaţia şi apoi am comutat iar butonul din căpşorul meu pe poziţia “fantastic” ca să mă pot bucura de locul unde ajunsesem şi din acest punct de vedere.

Sainte Chapelle – eterica Saint Chapelle cu ale sale vitralii nemaivăzute. Păcat de poziţionare. Fiind practic în interiorul Palatului de Justiţie este imposibil s-o cuprinzi pe de-a-ntregul cu privirea. Doar frânturi – frânturi pe rând. Apoi, din bucăţele, poţi încerca să alcătuieşti o imagine de ansamblu. Şi când reuşeşti poţi fi sigur că ai în faţa ochilor capodopera artei gotice. Este pur şi simplu superbă. Am intrat şi am urcat la etaj. Cred că am petrecut mai bine de 20 de minute stând pe scaun şi privind vitraliile acelea ireale parcă.

Champs Elysee şi Arcul de Triumf – Nimic nu este mai romantic decât o plimbare pe Champs Elysee până la Arcul de Triumf, veţi auzi peste tot, în toate filmele şi în toate reclamele. Ei bine, nu-i aşa. Există chestii mult mai romantice în Paris decât o plimbare pe cel mai aglomerat bulevard din Paris. Dacă vorbim de „şoping”, atunci se schimbă datele problemei. Toate halurile de magazine le găseşti aici iar preţurile sunt pe măsura faimei locaţiei. Depăşim urgent momentul: P

Buchiniştii – întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb pe la aceste tarabe aşezate pe malul celălalt al Senei faţă de Luvru. Discuri vechi de vinil, cărţi poştale, fotografii, cărţi şi afişe vechi îţi încântă privirea. Nu se supără nimeni dacă te uiţi şi nu cumperi. Buchiniştii par a fi acolo de când lumea. Vorbesc între ei, citesc, te lasă să le admiri în voie exponatele. Uneori te îmbie cu una cu alta fără a deveni însă agasanţi. Oricum, majoritatea preţurilor sunt negociable. Vorb’aia, mai bine o carte poştală de la buchinişti cu Parisul de altădată decât cinci brelocuri cu Tour Eiffel de la negrişori.

Eh, şi-am ajuns şi la Tour Eiffel... Mi-aduc aminte că în 2007 când l-am văzut prima oară avea o minge enormă de rugby legată la înălţime între fiarele sale. Era luminată verde noaptea, nu prea semăna cu iluminarea clasică din filme pe care o ştiam eu. În 2007 am stat la coadă ca să urcăm. Când am ajuns la casa de bilete, m-am hotărât brusc să luăm doar până la etajul 2 că mi-era prea frică să urc până în vârf. Patru ani am regretat că n-am avut tupeu. În 2011 ajungem iar acolo şi iar stăm la coadă. Când ajungem la casa de bilete acelaşi film s-a derulat: “Iau doar până la 2 că mi-e frică”. “S-o crezi tu! Iar să te smiorcăi patru ani??? De data asta mergem până sus! ”, mi-a spus-o domnul meu sec. Şi aşa am făcut. În 2012, iar am ajuns acolo, de data asta cu mândra noastră. Iar am stat la coadă, numai că la una mai mică de urcat pe scări. Şi am urcat… până la etajul 1. Aşa că trei vizite în Paris, trei urcări în Tour Eiffel, trei etaje diferite. Cred că la a patra vizită nu voi mai urca deloc…

Nu vă duceţi în Paris dacă...

... vreţi linişte – total neindicat persoanelor care nu suportă aglomeraţia. Nu cred că există vreo perioadă a anului când să nu fie furnicar la obiectivele turistice şi în parcuri.

…vreţi curăţenie – Parisul este un oraş murdar cu mucuri de ţigări de pe jos, cu duhoare şi jeg la metrou. Dacă nu puteţi privi dincolo de acestea, nu vă duceţi. Va fi o excursie ratată şi veţi considera că aţi dat banii de pomană.

…nu suportaţi naţionaliştii – francezii, aşa cum bine se ştie, sunt naţionalişti. Acelaşi francez care vă dă toate indicaţiile de care aveţi nevoie cu zâmbetul pe buze dacă este întrebat în limba lui Voltaire (chiar şi stâlcită), e în stare să vă lase cu ochii-n soare, sau în ploaie – după caz – dacă îndrăzniţi să vă adresaţi în limba lui Shakespeare.

…nu înghiţiţi cerşetorii noştri – aproape la fiecare obiectiv turistic veţi întâlni cerşetori, ai noştri, nu ai lor. Stând pe o bancă în Champ de Mars a venit la noi o cerşetoare. Avea în mână un bilet scris în engleză cum că e refugiată de nu ştiu unde şi are nu ştiu câţi copii şi are nevoie de ajutor. “E asta refugiată, cum suntem noi terorişti”, am comentat cu voce tare între noi. Instantaneu a bufnit-o râsul şi a plecat urgent. Pe alta am întâlnit-o în alt an la Notre Dame. Stătea exact la intrare. Ne-a auzit vorbind româneşte şi ne-a abordat imedit: “Dă şi mie, maică, un ban, trăi-ţi-ar copiii tăi, că-s româncă de-a ta şi noi, românii, ne ajutăm”. Inutil să vă spun că mi-a venit s-o iau la bătaie…

…vă place vremea sigură şi stabilă – am prins martie cu 24 de grade şi martie cu 8 grade. Am prins septembrie cu 9 grade şi am auzit de iulie cu ploaie şi 15 grade. Aşa că… Gândiţi-vă de două ori şi fiţi siguri că sunteţi pregătiţi pentru orice fel de surprize vă poate rezerva vremea.

Acestea fiind spuse, poate veţi încerca să acordaţi o şansă Parisului şi să-l priviţi aşa cum îl privesc eu. Dincolo de murdărie, de cerşetori, de aglomeraţie este un loc minunat care pentru mine va rămâne întotdeauna ceva special.

Vacanţe minunate tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 3210 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI