Kitzsteinhorn - inspiraţie la 3000 de metri

TIPĂREȘTE

În Austria plouă. Nici nu e de mirare, cu atâtea păduri, ca norii care vin spre sud să îşi verse preaplinul în munţi şi să se golească până ajung în secetosul sud dunărean... Din fericire, un post de televiziune, din cele multe oferite de hotelul Hubertushof din Kaprun, cu asta se ocupa, cu transmiterea de imagini live de la multele camere de luat vederi care împânzesc atracţiile ţării şi cu prognoza meteo precisă pe intervalele orare ale zilei. Bună soluţie pentru uitucii, rămaşi, din cauza asta, fără acces la internet!

Profitând de o prognoză favorabilă pentru o zi întreagă, am purces, din faţa hotelului, spre vest, cale de câţiva kilometri, până când am ajuns în preajma unor uriaşe parking-uri, deja aproape pline cu maşini, deşi ora era încă matinală. Am ştiut că am ajuns unde trebuie, la poalele celebrului Kitzsteinhorn, cu gheţarul său de la 3000 de metri. De altfel, nici nu era greu să îţi dai seama, în faţa unor uriaşe panouri din care îţi zâmbeau, viu coloraţi, tineri schiori şi pe care scria, cu litere de-o şchioapă, „Bine ai venit la primul tău 3000 de metri”!

La casa de bilete am aflat că, graţie cazării în Kaprun (de altfel, fusesem dădăcit de gazda hotelului în privinţa asta, după ce mi-a pus în palmă un voucher), aveam o reducere de 2 euro de persoană la cardul de acces, ceea ce, alături de încă 1 euro ce mi-a fost returnat la întoarcere, după ce am „aruncat” cardurile în maşina special construită pentru recuperarea lor, a însemnat ceva, dacă nu, măcar, un zâmbet pe buze, gândindu-ne la preţul iniţial, de 38 de euro pentru fiecare persoană.

Urcuşul pe munte se face în trei trepte, cu două opriri succesive. Mai întâi, o telegondolă mică, oarecum paralelipipedică, apoi încă una, puţin mai mare, oarecum tronconică şi, la final, o telecabină încăpătoare, plină cu schiori de tot soiul. Mult după vizita mea acolo, am aflat, de fapt, de existenţa celui mai mare funicular alpin care, însă, a produs aşa numitul „dezastru Kaprun” de la începutul anilor 2000, soldat cu peste 150 de victime...

Dar tristeţea acestei catastrofe era departe de mine, atunci, când mă bucuram de zborul de-a lungul unui perete aproape vertical, apoi peste păşunea alpină, ce îmi aducea aminte cumva de a noastră Cotă 2000.

Atenţie, însă, ca nu cumva, în visare, să pierdeţi cardul de acces, deoarece numai cu el puteţi trece de la un mijloc de transport la altul sau vă mai puteţi întoarce!

O dată ajunşi sus, în clădirea telecabinei, aveţi de ales între a ieşi pe gheţar sau a străbate un tunel săpat direct în stâncă, preţ de câteva sute de metri. Eu am ales cea de-a doua variantă, iar surpriza avută pe partea cealaltă a tunelului a compensat din plin claustrofobia şi ideea de a face acelaşi traseu înapoi. Pentru că, acolo, pe marginea stâncii, a fost construită o platformă metalică ce iese din munte şi oferă o privelişte care te lasă fără cuvinte asupra vârfurilor dimprejur. Din loc în loc, ocheane metalice, fără lentile, erau fixate către un punct din zare, şi dacă te uitai prin ele, zăreai un munte sau altul, care era trecut pe harta fixată sub ocheanul cu pricina. Iar ziua senină însutea senzaţia de infinit care te cuprindea, acolo, în aerul rarefiat de la 3000 de metri.

Deşi miezul verii, jos, aici, sus, totul era îngheţat şi acoperit de zăpadă, iar chiotele de încântare ale nenumăraţilor amatori de alunecare pe omăt (de la schiori experimentaţi la copii cu săniuţa) răzbăteau, la vreo adiere de vânt, până aici, pe platformă. Aşa încât paşii m-au purtat înapoi, prin tunel, către un funicular cochet care te ducea până la baza gheţarului. Interesant este că, în locuri special amenajate, poţi alege schiuri, plăci sau săniuţe, pe care să le foloseşti din plin, dacă nu ai venit dotat de acasă cu cele necesare. Aşadar, loc de plictiseală nu este, aici, pe gheţar, doar timp şi voie bună să ai! Iar pentru cei care doresc să-şi coloreze tenul sub razele unui soare mai puţin filtrat de atmosferă, sunt şezlonguri din belşug, lângă tonetele de unde se pot cumpăra de-ale gurii...

Şi, ca peste tot în Austria, aceeaşi imagine pitorească a musulmanului îmbrăcat occidental, însoţit de soţia înfăşurată în negru, din cap şi până în picioare, chiar şi aici, pe acoperişul lumii.

Iar la întoarcere, am continuat drumul spre vest, alţi câţiva kilometri, până când, pe dreapta, în stâncă, se deschide un parking uriaş şi gratuit, înălţat pe 5 nivele. Fără să îmi dau seama cum vine construcţia, am lăsat maşina aproape de bază şi am purces la drum în sus, doar ca să observ cum ultimul nivel al parcării se afla chiar lângă staţia de bilete pentru noua atracţie a zonei, care nu trebuie, sub nici o formă, ocolită: celebrele baraje, La Rezervoare! Spuneam, cu altă ocazie, de mândria austriecilor de a-şi face din ţara lor o bijuterie. Imaginaţi-vă o centrală electrică şi lacurile de acumulare aferente, dar într-o zonă în care cu greu îţi dai seama că mâna omului a lucrat din greu.

De aici, după achitarea taxei, se porneşte cu un autobuz, pentru o primă parte a drumului. Eşti dat jos şi, alături de alţi 80 de turişti, eşti dus către o platformă uriaşă, de fapt, cel mai mare lift deschis din Europa, care te urcă aproape vertical şi îţi permite să observi valea, într-un peisaj feeric. Nu te dezmeticeşti bine că, după ce cobori din lift, eşti preluat de alt autobuz şi purtat pe serpentine şi prin tuneluri înguste, în care nu e loc de două vehicule, până la barajul cel mai înalt, de la 2000 de metri. Cerul şi apa au, aici, culori ce nu pot fi cuprinse în cuvinte. Pentru turiştii obosiţi au fost construite mai multe terase şi un restaurant. Altminteri, se poate merge peste baraj, către un tunel mai vechi, se poate vizita centrala electrică şi se poate urca pe o serpentină pietonală destul de abruptă pe un promontoriu de unde ochiul se delectează cu imaginea munţilor, a lacurilor, a gheţurilor şi, de ce nu, a turiştilor uimiţi, la rândul lor, de măreţia peisajului.

Întoarcerea în Kaprun, seara, se face pe aceeaşi şosea care, acum, ca un fluviu, îşi adună afluenţii, opriţi peste zi la poalele lui Kitzsteinhorn şi care se grăbesc spre locurile de odihnă împrăştiate prin întreaga vale. Doar că, deja, piscul de 3000 de metri nu se mai zăreşte, înghiţit de un nor mare şi negru.

Pentru că, în Austria, plouă.

---

VIZUALIZĂRI: 4430 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI