Un canto a Galicia (2)

TIPĂREȘTE

După cum am promis, iată continuarea călătoriei prin nordul Spaniei.

Acolo, la A Coruna, capitala degradată, poate pentru nefasta oprire a Invincibilei Armada în portul său, poate pentru personalitatea separatistă a locuitorilor ei, personalitate pe care o vezi scrisă pe toate zidurile, până la Pontevedra și Vigo, în sud, am ajuns pe o ploaie mocănească, la temperaturi de toamnă târzie, într-o zi când restul țării și al continentului se coceau la peste 35 de grade.

Căutarea unui loc de parcare m-a purtat prin tot orașul, până când, exasperat, m-am oprit la poalele fortăreței. Ca și orașul... Poate pentru că vremea tomnatică îndepărtase turiștii, intrarea a fost gratis. De acolo, de pe zidurile vechi, am admirat coasta atlantică (de fapt, un golf prelungit din Ocean), apoi, ca într-o panoramă, țărmul. Și, printr-o ambrazură, am țintit, de-a lungul țevii unui tun (ce ciudat, în orice citadelă, unde e o ambrazură, găsești o țeavă de tun!), iahturile cochete amarate în micul port, la adăpost de norii cenușii care umbreau orizontul.

Ca, mai apoi, la indicațiile persoanei de la casa de bilete (care, dacă tot nu rupea bilete, măcar să își justifice salariul), am pornit, în sus, pe deal, către Turnul lui Hercule, această Columnă traiană pe maluri hispanice (de altfel, ținutul de baștină al Împăratului). Nu întâmplător, un mit spune că denumirea orașului, Coruna, vine de la acest turn de veghe, Columna... Intrarea în turn, devenit la mijlocul mileniului trecut far pentru navigatorii cuceritori de lumi, nu este scumpă, dar șirul de turiști americani și ploaia care devenea supărătoare m-au făcut să îi dau ocol, să privesc roza vânturilor, dăltuită pe mal și cargobotul care își făcea greu rost printre valurile prelungi și să pornesc spre etapa finală a zilei, micul sat cu nume fabulos, Cruceiro de Roo.

Acolo, între Noya și Muros, în munții care străjuiesc oceanul, aveam să îmi stabilesc cartierul general, pentru asaltul vechii Galicii. De altfel, țărmul însuși, cunoscut sub numele de Rias Baixas, spre deosebire de Rias Altas, dinspre A Coruna, este o copie fidelă, franjurată, a fiordurilor norvegiene, de unde și același dor de ducă, peste mări, al băștinașilor (să nu uităm, navigatorii lui Columb se mândresc cu originea lor galiciană). Ce dacă prietenul meu, Geograful, mi-a explicat diferența dintre forțele care au dat naștere acelor rias și a fiordurilor, ce mai contează știința, în fața măreției naturii?

Iar prima expediție, Traseul horreo, a cuprins un circuit în istorie, printr-un relief vălurit, pe șosele și frânturi de autostrăzi (căci în Spania se contruiește și nici GPS-ul, nici hărțile nu țin pasul cu ritmul kilometrilor asfaltați, așa că doar Soarele, care indică punctele cardinale, bunul simț și, uneori, indicatoarele rutiere te scot la liman). Căci horreo este unul dintre simbolurile Galiciei profunde, acest hambar din piatră, ridicat pe piloni înalți, pentru a proteja grânele de foamea rozătoarelor, cu cruci cioplite pe acoperișul ca de casă, pentru cealaltă protecție, divină. Iar tărâmul este plin de astfel de construcții; aproape că nu le mai deosebești de casele satelor. Cu o unică excepție, aici, la capăt de Europa.

Distincția aparte a celor doi palmieri care răsar, din loc în loc, în curtea unei vile mai așezate, dar fără să epateze distonant cu bunul simț. Pentru că ei, palmierii, sunt simbolul înavuțirii (nu a parvenirii, atenție!) acelor urmași de conchistadori care, după ce și-au îndeplinit menirea, s-au întors pentru a clădi și a da urmași care să le vorbească limba, această portugheză fără accent portughez aici, acasă.

Iar marcajele cu blazonul regiunii, scoica Sfântului Iacob, izvorăsc de pretutindeni, pe alei, pe poteci, pe marginea autostrăzilor, mai dese decât indicatoarele rutiere, semn că te afli pe calea cea bună, Camino de Santiago, fluviul pelerinilor de pretutindeni și din toate timpurile. Pe care îi vezi, de altfel, la tot pasul, cu rucsacul în spate, unde stă, lipită cu stângăcie, scoica, mare, desenată cu migală. Și le simți, tu, minuscul, comod așezat la volan, în goană spre alte orizonturi, mândria lor de pelerini, orgoliul lipsit de vanitate al celui care pășește pe un drum vechi și sfânt, nu neapărat pentru credință, dar pentru purificare.

Și acolo, în capitala modernă a Galiciei, Santiago de Compostela, după ce ai dat tururi întregi pentru un loc de parcare, și acela limitat la 2 ore, să îi regăsești, atemporali, căci ce înseamnă două ore pentru ei, veseli, relaxați, cu rucsacul alături, tolăniți pe caldarîmul esplanadei uriașe din fața Catedralei, țelul călătoriei lor. Nu se grăbesc, de ce să intre, când au tot timpul din lume, doar au mers două săptămâni ca să ajungă aici. I-am lăsat să se bucure de razele soarelui filtrat de turnurile catedralei și am pășit, alături de alți turiști, insensibili ca și mine, mânați de zeul modern, Orologiul, pe culoarele cu sensuri unice, cioplite în piatra catedralei.

Fără să simt vreo emoție, am trecut pe sub tronul de aur, în catacomba unde se găsește, se spune, mormântul sfântului care reușește să adune atâta suflare în jurul lui, am respectat adorarea mută a nenumărați credincioși, doar ca să îmi continui periplul prin orașul vechi, pe stradele înguste și case prea înalte pentru distanța dintre ele (mă și gândeam la locuitorii de odinioară, care își puteau da mâna de la o fereastră la alta, fără să aibă nevoie de Facebook!)

Este clar, însă, că drumul la altarului Sfântului a fost benefic, deoarece ultimele rămășițe ale norilor de ieri au dispărut și mi-am continuat periplul către capătul Pământului și marginea acelui Ocean amăgitor. Chiar așa, dincolo de orașul cu nume predestinat, Fisterra (Sfârșitul lumii, în limba galego), la capătul unui urcuș infernal, pe care inițiații îl fac, cum altfel? , per pedes, lumea să se sfârșească, la propriu. Și, dincolo de parcarea profană, să îți continui ascensiunea, pe stâncile care se ridică peste Ocean, spre Farul de la capătul lumii! Și, în spatele lui, Crucea care veghează destinul atâtor aventurieri care s-au încumetat să îi înfrunte furia.

Da, da, adevăratul capăt al Europei este mai la sud, la vecinii care își revendică istoria și limba de aici, din Galicia, dar, ce dacă? Atunci când auzi, în nu știu ce limbă a Pământului, pe care o înțelegi prin nu știu ce legături ciudate, că, dincolo de stâncile astea este America... Și, ca să potolesc amețeala care te cuprinde și care nu te lasă să mai pleci din bătaia vântului atlantic, la întoarcere, am oprit pe una din plajele orașului și m-am scăldat în apele ca de lac ale unui ocean pe care îl știam furtunos, dar care m-a lăsat să îl cuprind.

Iar coborârea plină de regrete către Cruceiro de Roo se face pe malul acelui ocean, pe un drum incredibil, cu apa la dreapta și munții la stânga, cu multe opriri, celebrele Mirador, pentru ca ochii, dacă nu aparatul de fotografiat să se bucure de bucuria oamenilor care au visat să străbată întinderea albastră, spre Soare Apune. Dar nu poți trece fără vizita de curtoazie la Carnota, un sat ca multele de pe coasta Rias, dar unde se ascunde cel mai mare horreo din Galicia. Apoi să promiți că te întorci pe una dintre nenumăratele praias care îmblânzesc apele oceanului.

Circuitul de a doua zi ne poartă într-un relief diferit, pe șosele de munte, pe lângă apă, peste podiș, prin Rias Baixas. Spre sud, la Pontevedra, unde orașul nou și cel vechi își petrec existența într-o osmoză demnă de urmașii lui Gaudi... Precum ”Vechiul Pod”, ponte vetera, care a și dat numele orașului și cel nou, plin de carele moderne, automobilele. Cu aceeași problemă, parcarea, doar că, aici, era gratuită, orașul se deschide preumblării.

Ca de obicei, am ales partea veche, emblematică, cu a sa Ingrexa de Peregrina (ce frumos sună cuvintele astea în galego!) Am regăsit stradelele înguste, cu trepte, piațetele cochete, încadrate de case rectangulare și aerul revoluționar galician, vopsit pe multe ziduri cu iz istoric... Ca mai departe, în Ourense, lângă Podul Roman (cum altfel?) Ourense, un oraș al contrastelor, cu partea modernă, de business și partea veche, tradițională, încremenită în siesta. Și, mai frumoasă, pornind de la izvoarele cu apă termală, care au făcut renumele zonei în epoca romană (până la urmă te și sperii de lărgimile acestei epoci romane). Ape care au 60 de grade centigrade (chiar le au!). Apoi periplul pe străzi cu aer medieval, care se opresc în aceeași catedrală de piatră, inima oricărei localități iberice.

Regretul pelerinajului galician îl regăsesc în ratarea incursiunii pe Islas Cies, un paradis terestru, doar pentru că nu am luat în seamă avertizările unei întregi comunități turistice virtuale, care atrăgeau atenția asupra necesității rezervării din timp a biletelor de vapor, ieftine, de altfel, pentru că, în acest parc național, numărul vizitatorilor zilnici este limitat. Așadar, simpla prezență matinală în portul Vigo este necesară, dar nu și suficientă. Într-o răbufnire copilărească, în ciuda parcării subterane ieftine, am evitat vizitarea unui oraș port cu o istorie unică.

Însă orice urmă de tristețe este alungată de vizita specială la Muros. De altfel, malul plin de golfuri chiar așa se cheamă, Ria de Muros y Noya, după numele celor două orașe care mărginesc un număr impresionant de praias. Iar Muros chiar asta înseamnă, Ziduri. Pentru că, dacă lași mașina în parcarea gratuită și generoasă din micul port, urci pe deal, în orașul vechi. Abia aici respiri, de fapt, aerul medieval al străduțelor înguste, încât ai impresia că se poate păși dintr-o casă intr-alta. Și drumul urcă, în serpentine, către biserica veche, împodobită cu stegulețe, de unde ai priveliștea care îți taie răsuflarea. Și tot acolo vezi celebra cruce galiciană...

După o plimbare pe promenada construită pe malul apei, de-a lungul întregului oraș, soarele amiezii te îmbie către una dintre plajele cu fața spre apus, care abia de acum încep să se populeze, într-o lume pentru care timpul curge atât de lent, încât nici nu mai contează.

---

VIZUALIZĂRI: 1626 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI