Neanderthal din Apuseni – Peștera Gheţarul de la Vârtop

TIPĂREȘTE

Peştera Gheţarul de la Vârtop, cunoscută şi sub numele de Peştera de la Casa de Piatră sau Peştera Minunată, este amplasată pe Dealul Vârtopaşului, şi localizată pe raza cătunului Casa de Piatră care aparţine de localitatea Arieşeni, deşi acest cătun este mult mai aproape de localitatea Gârda de Sus. Mai există şi o localitate cu numele de Vârtop, unde este şi renumita pârtie de schi de la Arieşeni, alt element posibil generator de confuzii. De menţionat că Peştera Gheţarul de la Vârtop, sau cum îi mai spun localnicii, Peştera Vârtop, este cam la 30 de km de satul cu numele de Vârtop, asta pentru a ne introduce total în ceaţă. Ca titlu informativ, vârtop este denumirea ce o poartă adâncitura formată în urma eroziunii solului de către apă, în zonele carstice, mai cunoscută sub numele de dolină.

Pentru a ajunge la Peştera Gheţarul de la Vârtop se pleacă din Arieşeni spre localitatea Gârda de Sus şi cum se ajunge în centrul localităţii Gârda de Sus, în locul unde Gârda se varsă gălăgioasă şi nervoasă în Arieş şi unde şoseaua face un pod care trece peste ea, se virează la stânga şi se intră pe valea care-i poartă numele: Valea Gârdei. Chiar în intersecţie, pe partea stângă, există amplasat un imens panou cu atracţiile zonei, care te ajută să te orientezi funcţie de ce obiectiv doreşti să vizitezi. De acolo şi până la peşteră mai sunt cam 12 km.

Drumul continuă asfaltat, pe dreapta fiind peretele muntos, foarte abrupt şi falnic asemeni oamenilor locului, iar pe stânga curge „nervoasă” Gârda, aerul, prin această porţiune de vale, fiind foarte răcoros în orice perioadă a anului. Cam după 2 km, drumul asfaltat se termină şi se ajunge într-o intersecţie, unde drumul din dreapta este betonat şi continuă prin Valea Odâncuşei, Cheile Odâncuşei, pe lângă Peştera lui Ionele ducând până sus la Gheţarul Scărişoara. Drumul care continuă uşor la stânga, drum forestier neasfaltat, şi care ţine pe lângă Pârâul Gârda, duce spre cătunul Casa de Piatră.

Mergând în continuare pe drumul forestier plin de gropi, se întâlnesc, mai mult pe partea stângă, câteva case şi pensiuni, primele mai vechi, construite de localnici iar ultimele mai noi în jurul unora stau parcate maşini şi ATV-uri. Oamenii gospodari, în dreptul caselor, au ”aruncat” şi câte un podeţ peste pârâu, pentru a ajunge la casă, dar alţii, mai limitaţi la buget sau cine ştie poate mai rustici, au lăsat ca, pentru a ajunge la casă sau pensiune, să se treacă prin albia pârâului, probabil pentru a-şi răcori cei 2 cai frumoși de la căruţă... sau sutele de la maşină.

Cam după 2 kilometri se ajunge în locul unde drumul se ramifică spre dreapta cu un alt drum nou construit care urcă abrupt muntele şi care duce şi acesta tot la Gheţarul Scărişoara la fel ca și cel care trece prin Valea Odâncușei.

Mai departe, drumul forestier şerpuieşte printre dealuri, cu Gârda pe stânga, flancat de pomi şi vegetaţie, trecând ba prin văi înguste ba ieşind în locuri deschise unde peisajul este îmbogăţit de case răzleţe, împrăştiate pe dealuri, semănând cu nişte jucării aruncate de un copil obraznic. Ici colo, pe case, se vede câte o amprentă lăsată de civilizaţia secolului XXI, sub forma unor parabolice inscripţionate cu logo-ul firmelor furnizoare de servicii de televiziune prin satelit. Gardurile simple dar frumoase, clăile de fân, iarba cosită şi casele îngrijite trădează hărnicia oamenilor care trăiesc atât de departe de „binefacerile” civilizaţiei.

La un moment dat drumul devine foarte îngust, iar Gârda continuă îndărătnică a se ţine de drum, trecând de pe o parte pe alta a lui pe sub poduri sau podeţe de lemn. Asta se întâmplă cam după 8-9 km de mers, unde se intră într-un defileu, apa curgătoare fiind pe partea dreaptă iar pe stânga se ridică abrupt un perete muntos foarte înalt şi ameninţător. Se iese, după ceea, din micul defileu, iarăşi în loc deschis şi se mai întâlnesc, pe partea dreaptă, câteva case răzleţe, care formează cătunul Casa de Piatră. Surprinzător, apa curgătoare a dispărut de tot, iar din acel loc se intră, fără să-ți dai seama, pe Valea Gârda Seacă. De fapt suntem foarte aproape de peşteră, deoarece am trecut de Peştera Coiba Mare, peșteră imposibil de văzut din drum, din pricina pomilor şi vegetaţiei de pe marginea acestuia dar semnalizată printr-o tăblie amplasată pe un copac de pe marginea drumului. Cu Coiba aceasta este o altă poveste.

În sfârşit ajungem şi la locul de unde trebuie să lăsăm maşina şi să urcăm pe jos. Acolo ne aşteptau doi ghizi, care au venit pentru a ne permite accesul în peşteră, aceasta fiind închisă accesului turiştilor. Anunţată, probabul, de ghizi a venit şi o femeie de prin partea locului, care a întins o masă improvizată pe care a aşezat mai multe plăcinte moţeşti, simple sau cu brânză precum şi mai multe sticle de plastic, de un litru și jumătate, cu apă minerală și unele de jumătate de litru pline cu afinată. Poate la întoarcere.

Peştera este undeva sus pe munte, pe versantul din dreapta dinspre cum am venit şi pornim voiniceşte, pe o potecă lin înclinată, prin vegetaţia înaltă, pe lateralul muntelui, în frunte cu cei doi ghizi care merg destul de repede. Ţinem şi noi pasul cu ei până ce poteca intră în pădurea de pe munte, unde aceasta începe să urce abrupt, foarte abrupt, pe alocuri cu scări formate din rădăcini, pietre sau buşteni căzuţi. Încetinim ritmul şi grupul compact de la început se rupe în mai multe grupuri mai mici, funcție de ”hertz-ul„ fiecăruia, unul din ghizi continuând înainte cu cei mai tari cu inima şi cu suflu puternic iar celălalt rămânând în urmă cu „pensionarii”.

După câteva popasuri, în care ne tragem din greu sufletul, ajugem şi sus, pe un mic platou la intrarea în peşteră, roşii în obraji şi suflând precum nişte locomotive cu aburi. Mai multe bănci şi câteva trunchiuri de copaci culcate la pământ pe post de băncuțe sunt binevenite şi foarte inteligent amplasate pentru a ne relaxa picioruşele greu încercate. Intrarea în peşteră este amplasată în pădure iar gura de intrare, împodobită cu vegetaţie, este mai mult lată decât înaltă, privită cu îngăduinţă seamănând cu gura unui căpcăun uriaş care stă gata, gata să ne înghită. Deasupra intrării, pădurea de brazi se continuă până în vârful muntelui.

Amplasate pe copaci sunt mai multe tăbliţe cu informaţii despre peşteră şi despre regulile de urmat. Aflăm că intrarea costă 10 RON de persoană, că în peşteră este interzis cu animale de companie, că este interzisă activitatea de speologie și că temperatura în peşteră este de 4 grade plus. Tot acolo este amplasată o tablă pe care scrie că accesul în peşteră este interzis, lucru scris în limba română, engleză şi maghiară. Probabil fără de însoțitor!

În timp ce aşteptăm să termine urcarea şi ultimii din grup, ghidul ne împarte, pe cei ajunşi sus, în 2 grupuri de 10 persoane şi ne dă să semnăm o hârtie prin care ne asumăm întreaga responsabilitate pentru eventualele accidente din timpul vizitării peșterii. Cu ocazia aceasta aflăm că aceasta este neamenajată.

Pe când ajung sus şi ultimii turişti, noi suntem deja odihniţi iar primul grup este gata de a intra în peşteră. Plătim contravaloarea intrării, ghizii ne dau mai multe lanterne, pentru că înăuntru lipseşte iluminatul artificial, iar noi împrumutăm haine mai groase, cei care intră primii de la cei care rămân afară.

Intrarea în peşteră se realizează printr-o deschidere imensă care se îngustează destul de mult, spre înăuntru, pentru a fi închisă cu o poartă mare de fier, pe care poartă tronează falnic un ditamai lacătul.

Aprindem lanternele şi începem să coborâm printre pietrele mari ce împodobesc solul, păşind cu grijă deoarece pietrele sunt instabile şi riscăm să ne sucim gleznele. Ne oprim la poarta din grilaj metalic şi aşteptăm ca unul, din cei doi ghizi care ne însoţesc, să desferece imensul lacăt.

Intrăm în prima sală a peșterii care, ni se spune, poartă numele de Sala Gheţarului. Aflăm că aici este un gheţar foarte mare dar care din cauza secetei, cu toate că temperatura în peşteră este costantă, a mai scăzut din dimensiune. Luminăm care încotro cu lanternele încercând să cuprindem imensitatea sălii dar să vedem şi gheţarul. Încep să se declanşeze şi blitz-urile aparatelor de fotografiat dar multe din fotografii vor fi negre sau neclare pentru că fără o lumină de fond, să ştii ce fotografiezi, eşti precum un orb care încearcă să prindă o muscă. Pe jos, solul a devenit mai stabil, locul pietrelor fiind luat de o suprafaţă netedă, denivelată și acoperită cu ceva ce seamănă a noroi.

Ne orientăm, în peşteră, după ghid ascutându-i vocea care ne spune că mergem mai departe şi să avem grijă la cap pentru că urmează să trecem printr-o galerie joasă, pentru a intra în următoarea sală. Îl urmăm şi ajungem într-un loc unde parcă tavanul se uneşte cu podeaua iar în partea opusă se vede ca și cum s-ar termina peştera. Unul din cei doi ghizi trece primul, dispărând din câmpul nostru vizual şi ne lumineză ieşirea din trecere. Celălalt luminează cu lanterna partea de sus a joasei treceri, pentru ca noi să ne ferim căpăţânele. Cu toate acestea se aud câteva „au”-ri şi mai multe înjurături, unele în întregime altele doar parţial, oprite la timp din jenă pentru doamnele și copiii care erau cu noi.

Intrăm în sala intitulată Sala Domului, nume provenit de la o formaţiune de calcar de forma unei catedrale, spendidă. Din tavan se văd o mulţime de formaţiuni, asemeni unor draperii, iar poporul vizitator le fotografiază de zor, împreună cu stalactitele şi stalagmitele de diferite forme şi dimensiuni. Cedează şi prima lanternă, din cele 5 primite la intrare, lucru ce ne obligă să ne regrupăm mai mulţi pe o lanternă fiind foarte riscant să orbecăi pe întuneric. Pe jos avem impresia că păşim pe noroi dar de fapt este un fel de pastă de calcar care este foarte aderentă asemeni unei pulberi abrazive. Din instinct, evităm să mergem prin pasta de calcar și căutăm să călcăm cu mare grijă pe pietrele mai mari, echilibrându-ne cu grijă greutatea corpului pentru a evita alunecările. Se merge încet iar unii rămân în urmă cu al doilea ghid. Toţi încercăm să stăm grupaţi în jurul lanternelor lucru destul de dificil datorită denivelării terenului, a pastei noroioase, a pietrelor mari de pe jos, lucru care ne obligă să mergem în şir indian.

Apar şi primele semne de tentativă de amenajare a peşterii sub forma unor panglici lungi de culoare roşu cu alb alternativ legate între stalagmite, lăsând impresia că au fost amplasate mai mult pentru a interzice, turiştilor mai curioşi sau neatenţi, accesul în unele zone ale sălilor sau ale peşterii. Încă o lanternă îşi dă obştescul duh iar noi ne regrupăm câte 3-4 per „făclie” unii lipindu-se de ghid, unde de altfel era şi locul cel mai sigur din peşteră.

Urmează o scurtă prezentare a peşterii din partea unuia din însoţitori care, pentru a fi mai bine văzut şi auzit, se căţără pe baza unei formaţiuni calcaroase. Aflăm că peştera este renumită pentru faptul că aici, în sala intitulată Sala Paşilor, s-a găsit cea mai veche urmă de „om de Neanderthal” din România. Este vorba despre o urmă lăsată de un picior, care se presupune că a fost lăsată în urmă cu peste 60.000 de ani, când un „înaintaş” de-al nostru a călcat într-o substanţă moale, substanță care, odată cu trecerea timpului, s-a întărit păstrând forma urmei de picior care a modelat-o. Aici au urmat, din partea vizitatorilor, apropo-uri, unele mai subtile altele mai directe, însoţite de hohote de râs şi chicoteli. Urma, pietrificată, se află păstrată undeva la Cluj.

Pornim spre următoarea sală intitulată Sala Minunilor. Pentru a ajunge în aceasta trecem printr-un pasaj destul de înalt dar foarte strâmt, cei mai rotofei trebuind să-și tragă serios burţile. Pe alocuri pasajul are ambii pereţi foarte apropiați și înclinaţi într-o parte, pentru a trece mai departe trebuind să te sprijini de unul din pereţi. Odată ajunşi în Sala Minunilor suntem copleşiţi de forma şi frumuseţea formaţiunilor de piatră. Încercăm să surprindem, cu cele trei lanterne rămase, toate minunăţiile iar blitz-urile aparatelor foto reuşesc, cât de cât, să compenseze lipsa luminii. Dar faptul ce încântă cel mai mult este spaţiul mare, aerisit parcă, şi diversitatea culorilor care îmbracă formele de piatră, având impresia că am intrat pe un tărâm de poveste. Cu o iluminare „inteligentă” a sălii aceasta ar fi de o frumuseţe magnifică.

Peştera se continuă cu o altă sală, numită Sala Mare, despărţită de Sala Minunilor printr-o urcare, unde terenul este destul de înclinat, pentru a trece peste aceasta trebuind să-ți utilizezi foarte mult şi membrele superioare. Surprinzător, cățăratul pe pietre este foarte sigur, pasta de calcar dovedindu-și eficiența și oferind o aderență foarte bună a pantofilor. Şi această sală, în care am ajuns cățărându-ne, este la fel de frumoasă ca şi precedenta dar cu mai puţine formaţiuni, nereuşind totuşi să ne impresioneze mai tare decât Sala Minunilor.

Ieşim din peşteră, pe acelaşi drum pe care am intrat iar la ieşire cedează şi a treia lanternă. Bine şi aşa. Transferăm bluzele groase la următorii turişti din grup, care urmează să intre în peşteră, iar ghizii schimbă bateriile lanternelor - la cele care au baterii, că la cele cu acumulatori.....

Cei care am vizitat deja peștera coborâm cu pas grăbit la vale, mai mult cu gândul la plăcintele moţeşti şi fericiţi că ajungem primii ceea ce ne oferă mai mult timp de relaxare și de stat la umbră... sau la soare. Femeia ne aşteaptă zâmbind şi scoate dintr-o traistă un borcan cu dulceaţă de afine. Înfulecăm pe săturate, ne desfătăm cu un păhărel de afinată şi ne retragem, câțiva, undeva la umbră pentru a ne tihni micul ospăţ. Fetele se așează la soare. Deh!

Cui îi mai pasă că pasta de calcar din peşteră care, în mica expediţie am întins-o pe noi precum o iederă pe casă, acuma s-a uscat şi are o culoare alb-gălbui contrastând puternic cu hainele noastre de culori închise și că arătăm ca nişte zugravi după o zi de muncă? Nimănui!

Recomandări:

- Înainte de toate, apelaţi telefonic pe cei care vă permit accesul în peşteră pentru că aceasta este închisă. Numele acestora precum şi numerele lor de telefon le găsiţi pe internet;

- Să aveţi bani la voi pentru că trebuie să plătiţi taxa de intrare în peşteră;

- Mergeţi cu încălţăminte potrivită pentru urcatul pe munte sau dacă aveţi pantofi sport vă recomand cei uşori, cu talpă cu model adânc, pentru o mai bună aderenţă, şi în care să vă simţiţi cât mai confortabil. Evitaţi încălţămintea cu talpă subţire şi fără model sau cea cu toc;

- Luaţi-vă şi o haină mai groasă cu voi pentru că în peşteră este destul de rece. Vă recomand să luaţi şi un tricou de schimb pentru că după ce urci dealul şi transpiri este destul de neplăcut să intri la rece cu un tricou ud pe tine. Vizita durează destul de mult iar locuri unde să vă schimbaţi de tricou sunt berechet – pădurea este mare;

- Urcatul de la drum până la peşteră necesită un efort fizic destul de susţinut. Luaţi-vă timp suficient mai ales dacă aveţi probleme cu condiţia fizică;

- Să aveţi apă potabilă cu voi;

- Luaţi-vă lanterne şi baterii de schimb, ”just in case”;

- Evitaţi să intraţi în peşteră dacă suferiţi de claustrofobie sau vă este frică de locuri întunecate. Peştera este plină de astfel de locuri;

- Dacă doriţi să realizaţi fotografii reuşite luaţi-vă blitz-uri puternice pentru că multe din cadrele frumoase sunt destul de departe de locul unde aveţi accesul cel mai aproape de ele. Amintiţi-vă: peştera este neamenajată!

- Dacă mergeţi cu copiii, recomandat ar fi să fie mai mărişori, peste 8 - 10 ani, pentru ca aceştia să urce singuri mutele şi să se deplaseze singuri prin peşteră. Este destul de riscant să-i ţineţi pe umeri, mai ales cât sunteţi în peşteră, pentru că riscaţi să-i loviţi cu capul de stalactite.

- Tot dacă sunteţi cu copiii, luaţi şi mai multă apă cu voi pentru a-i curăţa, cât de cât, după ce ieşiţi din peşteră. Recomandat ar fi, ca pe durata vizitării peşterei, să ţineţi tot timpul copiii de mână sau să-i asiguraţi de voi cu o cordelină şi să le amplasaţi o lanternă sau o lumină de prezenţă pe hăinuţe;

- În peşteră este interzis accesul cu animale de companie. Lăsaţi-l pe Fifi acasă!

---

VIZUALIZĂRI: 6003 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI