Muzeul Satului din Purcăreni, jud. Argeș – sau… rădăcinile sunt baza identității noastre

TIPĂREȘTE

Inainte de a mă întoarce la plimbările prin frumoasa peninsulă iberică, e musai să încep impresiile mele din acest an cu (cum altfel? ;)) descrierea unui colțișor de sat românesc. Este clar că nu veți vizita această micuță localitate de pe Vlașca despre care v-am mai povestit și cu altă ocazie. De altfel, nu pretind decat s-o “situez” pe hartă și să salut, în același timp, minunata inițiativă a doamnei învățătoare Geta Amzărescu și a fiicei dumneaei, Andreea, care, cu sprijinul elevilor și familiilor acestora, au încropit, în micuța școală din sat, un la fel de mic, dar nu mai puțin extraordinar, Muzeu al Satului. Am aflat de el în vară, însă aproape la sfârșitul vacanței, așa încât nu văzusem decât ceva poze urcate pe o rețea socială de către un prieten din copilărie, plecat și el departe… Și, cum vacanța de iarnă a fost una dedicată exclusiv familiei, tradițiilor străbune și rădăcinilor, am purces într-o zi să vedem și micul colț de sat românesc.

Pe doamna învățătoare am colindat-o împreună cu prichindeii mei, cu Steaua și cu Capra, și ne spusese că putem merge oricând. Monica, doamna care se ocupă cu curățenia în școală, locuiește peste drum, și când am strigat-o la poartă, tocmai agăța niște cârnați sub șopron. Ne-a zis ca era deschis (soțul ei tocmai facuse focul în sobe în sălile de clasă, ca să nu înghețe florile), și a venit și ea câteva minute mai târziu. E de prisos să vă spun că nu se plătește niciun fel de intrare. Ne-au explicat că inițial aranjaseră totul într-o singură sală, goală (întotdeauna au fost copii puțini la școala primară din Purcăreni, așa încât clasa întâi se unește cu a treia și a doua cu a patra), însă doamna învățătoare a avut o lecție deschisă în primul trimestru al acestui an școlar și au amenajat o parte din obiectele donate de săteni în spatele uneia dintre sălile de clasă, unde au ținut lecția și au făcut și o mică scenetă bazată pe un fragment din opera marelui nostru Creanga…

Emoția m-a copleșit întâi pentru că, deși eu nu am învățat în școala aceea, am făcut o scurtă, dar atât de intensă călătorie in timp… Ne-am și așezat în pupitre – acum mai moderne ca pe vremea noastră – și doar aspectul exterior ne dădea de gol, altfel eram niște copilițe care ar fi dat orice să mai poată trăi măcar o zi - inocența copilariei. Bradul împodobit de lângă tablă, urările de bine scrise de doamna învățătoare cu o caligrafie care se pierde pe zi ce trece, panourile cu desene și poezii ale elevilor foști sau actuali… toate acestea m-au făcut să tresalt de emoție și să-mi șterg, pe furiș, o lacrimă din colțul ochiului.

Am intrat, după cum vă spuneam, în prima sală de clasă. In fundul acesteia, în spatele băncilor, te întâmpină, colorate și frumos agățate pe un macat țesut de vreuna din bunicuțele satului, trei costume nationale: unul femeiesc, compus din fotă, ie, bete și maramă, altul de fetiță (care imediat m-a dus cu gândul la costumul meu de când eram micuță, și cu care mama mă îmbraca la serbări și chiar și la câte o nuntă), și unul simplu bărbătesc, compus din ițari, cămașă care ajungea pană la genunchi și bete. Acest “tablou” rural este completat de prosoapele cusute la mână de gospodine în serile lungi de iarnă, și care se agață pe perete strânse cumva la mijloc, având o formă de “fundiță” ceva mai mare. Nimic nu-mi era străin din ce vedeam, pentru că mie mi-au dat cei șapte ani de acasă bunicii din partea mamei, așa încât am crescut cu, practic, toate obiectele strânse în acest mic muzeu. Insă nu din cauza asta m-am emoționat mai putin.

In stânga costumelor se află un dulapior deschis, ale cărui rafturi sunt acoperite cu șervete, cusute tot la mână, și pe care au fost așezate ceva oale, ulcele, ceșcuțe și străchini. Mi-a plăcut foarte mult că pe fiecare obiect organizatoarele au lipit o hârtiuță cu numele obiectului respectiv, încă o dovadă a faptului că s-au străduit să facă un lucru cât mai bun.

In fața macatului cu exponate, așezate pe niște preșuri vechi, țesute tot în casă, se află diverse alte obiecte utile pe vremuri în orice gospodărie românească (câteva dintre ele încă se mai folosesc):

- Vârtelnița cred că este practic scoasă din uz, de mulți ani nu am mai văzut nicio vecină folosind-o, nici pe aceasta, nici dăracul și nici fusul, cu care femeile ieșeau la poartă în prag de seară, după ce în prealabil scărmănaseră lâna.

- Coșul din nuiele împletite încă este util: ba la dusul merindelor la câmp, mai ales când se face “clacă” și vecinii/rudele se ajută între ei ca să termine mai repede treaba, ba la cimitir, când se umple cu colaci care apoi se împart pentru sufletelor celor dragi plecați dintre noi.

- Copăița de frământat aluat, pentru pâinea de zi cu zi sau pentru cozonacii frumos mirositori la prag de sărbătoare; încet încet, banalul lighean de plastic i-a luat locul, deși mama încă o mai are (de la bunica, evident). Sora mai mare este copăița de “lăut”, în care făceam baie cum puteam, sau în care se spălau rufele. Aceasta încă se mai folosește, și în zona noastră se numește “albie”.

- Ciurul sau sita de cernut făina sau mălaiul încă se mai folosesc și ele (bunica le ținea direct în “lacră”, lada din lemn în care se păstrau acestea, la răcoare și întuneric).

- Lângă vârtelniță vedem o măsuță rotundă, joasă, cu trei picioare, pe care cu toții ne-o amintim de când eram mici; ne așezam în jurul ei, pe scaunele mici și ele, și bunica turna o enormă mămăligă aurie și arzinte, pe care o tăia în patru cu o ață.

- Pe măsuță din nou câteva oale și străchini din lut, linguri de lemn și chiar un țoi de țuică (tata înca îl folosește). Soră-mea s-a înscris de câteva luni la un curs de ceramică, și unul dintre verii noștri o tot bate la cap să-i facă o oală de pământ pentru fiert fasole, că-i e dor de gustul fasolei fierte în vas de lut!!

- Lângă masuță niște pirostrii și un tuci de mămăligă.

- In partea cealaltă a vârtelniței se află… războiul de țesut!! Ce amintiri frumoase… Eu, soră-mea și bunica dormeam într-o cameră micuță din “casa mică” (iar bunicul în tindă, unde se făcea focul în plita și se incălzea și camera noastră, unde se afla soba); un pat, o masă cu un televizor alb-negru, ghivece la ferestre, și… - cum să nu? – războiul de țesut al bunicii, peste care nici nu știu cum săream ca să ne urcăm sau să ne dăm jos din pat, pentru că ocupa tot restul camerei… Niciodată nu am fost grozavă la lucru manual (mai încercam eu un fular la andrele sau o față de masă pe etamină, însă tot bunica mi le termina;)), dar întotdeauna rămâneam fermecată uitându-mă la îndemanarea ei și-a unei mătusi… Mâinile din ce în ce mai zbârcite nu oboseau și nu se încurcau deloc; își schimbau între ele modele de covoare, preșuri și macate, care erau, apoi, păstrate în odaia cea bună din “casa mare”, și pe care le scuturam de Paști și de Crăciun. Mamaie ținea la ele ca la ochii din cap.

- Lângă război o pereche de opinci din piele, înnegrite de trecerea timpului…

- Și o altă masuță cu diverse alte obiecte, precum o ploscă (în ultimul timp folosită numai pentru a invita lumea din sat la nuntă, și atunci este împodobită cu flori proaspete și hârtie colorată); o lampă pe gaz (nelipsită în casă când eram eu mică, mai ales că ne aducem cu toții aminte de oprirea curentului de la șapte la opt seara pe vremea răposatului; în vacanța de iarnă, în ora aceea, pe întuneric, eu și sora mea cântam colinde…); o cruce din lemn, folosită și în ziua de astăzi pentru a “însemna”/” ștampila” colacii; un fier de călcat “antic si de demult” (asta mi s-a parut amuzant); câțiva dovleci, pentru atmosfera rurală… Și un “tablou” cu fotografii îngălbenite de vreme, reprezentând chipuri de bărbați pe timpul armatei, sau cupluri îmbrăcate în straie populare…

Intrăm și în cea de-a doua sală, fără pupitre așezate pe rânduri de data asta. Si găsim din nou macate colorate pe pereți (motivele geometrice și florale alcătuiau design-ul oricărei opere de artă de acest gen), ii și fote, bete și opinci, carpete cusute la mână, vârtelniță, spete (folosite tot în războiul de țesut), ulcioare, o târnă de paie, o căciulă de miel (un unchi de-al mamei, dus dintre noi acum doi ani, Dumnezeu să-l ierte, le făcea pe calapod, la comandă, iar plata era o altă blană de miel;)) … Undeva, lângă o masă, văd și un putinei de lapte și-mi aduc aminte din nou de îndemânarea aceleiași bunici dragi și hărnicuțe, care scotea smântâna la suprafață și ne trântea un unt cu mămăligă de ne lingeam pe degete!! Pe măsuța respectivă se află si niște foarfeci de tuns oile, o rindea și un satâr, iar pe lângă ea câteva unelte de muncă a câmpului, domeniu în care nu am excelat niciodată, deși m-am ars veri la rând sub soarele dogoritor prășind porumbul sau culegând tecile de fasole verde…

O să atașez fotografiile făcute în micul muzeu, de care vă zic cu mâna pe inimă că sunt atât de mândră, deși eu nu am participat cu nimic!! Nu îmi rămane decât să le mulțumesc pe această cale celor care au contribuit la încropirea acestui colț de sat românesc. Teoretic nu i s-ar da aceeași importanță ca la oraș, însă am simțit că ei sunt mândri de ceea ce au realizat. Sunt frânturi de viață românească, frânturi care ne reprezintă pe noi, pe toți, și, în ciuda pasului grăbit al timpului și a modernizării societății pe zi ce trece, e musai să ținem cu dinții de rădăcini, ele sunt baza identității noastre.

Și, bineînțeles, dacă sunteți în drum spre Pitesti, dinspre Alexandria, sau spre Alexandria, dinspre Pitesti, faceți o mică abatere și călcați-i pragul micului muzeu… Este o inițiativă de lăudat și copiat, care vă va încânta ochiul cu siguranță!

---

VIZUALIZĂRI: 1936 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI