Cascada din pădurea fermecată - Cascada Pătrăhăițești

TIPĂREȘTE

Casacada Pătrăhăiţeşti se află în Munţii Apuseni, la poalele masivului Curcubăta Mică, pe râul Buciniş şi de aceea i se mai spune şi Cascada Buciniş. La ea se ajunge virând la stânga, imediat ce ai intrat în localitatea Arieşeni, de pe drumul principal ce vine de la Gârda de Sus şi urmând un drum forestier care urcă pe lateralul muntelui preţ de vreo 5 km până în satul Pătrăhăiţeşti, unde drumul se şi termină, de fapt continuând într-o mică potecă ce mai încolo intră în pădure. De acolo, de unde se termină drumul de acces pentru maşini, se continuă o potecă, preț de 2 km până la cascadă, această potecă fiind marcată turistic cu punct roşu.

Am plecat din faţa pensiunii Mama Uţa, într-o excursie organizată, trei familii, cu o maşinuţă electrică, special amenajată pentru excursii montane ecologice, aceasta având 13 locuri disponibile şi condusă fiind de un şofer care era şi ghidul. De reţinut acest aspect, în faţa pensiunii Mama Uţa funcţionează o firmă care, contra cost, funcţie de obiectivele vizitate, organizează excursii pentru turişti în zona Arieşeni. Pentru programare, este nevoie de asta, apelezi un număr de telefon şi întrebi unde se efectuează a doua zi excursii şi dacă mai sunt locuri. Numărul de telefon este afişat pe un panou de lângă pensiunea „Mama Uţa”. Dacă sunteţi grup mai mare de 6 persoane, aveţi posibilitatea să stabiliţi dumneavoastră locurile de vizitat, patronul asigurându-vă transportul, şoferul şi ghidul – ultimele două persoane fiind de fapt comasate într-una singură. Preţurile per excursie sunt de la 20 la 40 RON de persoană, funcţie de lungimea traseului.

Era dis-de-dimineaţă, iar prima parte a drumului am mers pe şosea, de la Gârda de Sus până la Arieşeni, iar de cum am intrat în Arieşeni am virat la stânga pe un drum forestier care a început să urce, lin la început, după care destul de abrupt. Imediat am intrat în pădure şi, maşinuţa fiind foarte silenţioasă şi fără uşi laterale sau geamuri, am simţit numaidecât aerul răcoros de munte şi mirosul de lemn proaspăt tăiat. Am trecut pe lângă un gater şi am virat stânga, drumul continuând prin pădure pe partea laterală a muntelui, cu valea în stânga şi muntele în dreapta. După câtva timp am ieşit din pădure, drumul s-a îngustat foarte mult, atât de mult încât chiar dacă un biciclist ne-ar fi venit din faţă i-ar fi fost imposibil să treacă pe lângă noi. Pe jos era pământ bătătorit doar pe porţiunile unde rulau roţile, în rest fiind cu iarbă, pe stânga fiind un gard din lemn iar pe dreapta un mal de pământ, pe care creşteau arbuşti, de parcă drumul ar fi fost săpat în munte.

După câteva sute de metri am început să urcăm foarte abrupt şi am trecut de mai multe case, amplasate pe partea stângă, una din ele având o inscripţie cum că ar fi un muzeu. La un moment dat drumul s-a terminat, continuându-se în schimb cu o potecuţă încadrată de două garduri. Şoferul-ghid a oprit maşina. „Până aici. Mai departe pe jos” ne-a spus acesta. Pe dreapta era o gospodărie în curtea căreia, pe o movilă de pământ, trona un foişor, frumos amenajat cu băncuţe şi mese, cu acoperiş şi cu scări din lemn, care era nou construit şi părea în notă discordantă cu peisajul. „Cine vrea plăcinte moţeşti? ” ne-a întrebat şoferul. Văzând că ne uităm descumpăniţi unii la alţii a continuat: „Sunt plăcinte cu brânză şi cu gem de afine. Ni le pregăteşte calde pe când venim de la cascadă”. Grozav, ne-am zis şi tocmai atunci a ieşit din casă o femeie şi o fetiţă. Femeia ne-a întrebat câte plăcinte şi din ce fel dorim. A urmat o hărmălaie generală, cu cifre spuse la grămadă, care cifre creşteau de parcă eram la o licitaţie, fiecare plusând funcţie de golul din stomac. „Bine, a zis femeia, vă pregătesc 10 cu brânză şi 10 cu dulceaţă şi dacă mai vrea cineva vă mai coc atuncea”. Ei, am zis, aşa mai merge să plecăm la drum!

Am pornit pe poteca mărginită de garduri în spatele căreia, şi de-o parte şi de cealaltă, erau mai mulţi pomi fructiferi. Un cireş îşi atârna ramurile deasupra potecii şi ispitiţi de frumoasele cireşe amare, care îmi plac teribil de mult, am întrebat dacă este voie să iau câteva. „Sigur că este voie, ne-a spus ghidul. Aveţi voie să luaţi atâta cât mâncaţi, nimic mai mult, din orice copac. Aşa este pe la noi pe aici. Toată lumea lasă porţile deschise, dacă trebuie să treci pe la om prin curte sau grădină este voie, poţi să mănânci din copac atâta cât vrei dar este ruşine mare să aduni cu plasa sau cu sacul din copacul omului”. Atunci ne-am uitat mai atenţi la gospodăriile de acolo şi am văzut că toate erau cu porţile larg deschise şi chiar şi uşile de la case.

Am mers pe potecă până aceasta s-a terminat la capătul ei fiind un pârâuaş care curgea de mai sus şi mai multe lemne care blocau accesul spre o pajişte. Ghidul le-a dat la o parte şi a păşit pe o lespede pusă în loc de podeţ. „ Haideţi, este voie, lemnele sunt puse pentru animale. Acestea ar ieşi altfel pe pajişte şi s-ar pierde în pădure”. Am ieşit pe mica pajişte şi am continuat drumul pe o „umbră” de potecă ce se contura firav în iarba crescută. Peisajul în schimb era foarte frumos, lipsa copacilor oferindu-ne o panoramă splendidă asupra împrejurimilor.

Poteca a început să coboare uşor, şerpuind printre câțiva brazi singuratici până ce am ajuns la o pădure de brazi. Mergeam pe lateralul muntelui, acesta fiind în dreapta iar în stânga era valea în care se auzea foarte încet susurul unei ape. În pădure era foarte linişte iar lumina, ce se revărsa printre trunchiurile golite de crengi şi cu coajă cafenie ale copacilor şi în plus datorită covorului de frunze ruginii, avea o nuanţă roşiatică creând impresia de pădure din basm. A urmat iarăşi o porţiune de pădure verde, lumina a devenit albă după care iarăşi roşiatică şi tot aşa, culoarea luminii alternând de mai multe ori. Poteca urca şi cobora, câteodată mai lin câteodată mai abrupt în unele situaţii fiind aşa de abruptă încât am urcat pe scări formate din rădăcinile copacilor.

Într-un final am ajuns la cascadă care era înconjurată de copaci şi vegetaţie. Cascada are cam 12 -14 metri înălţime iar apa cade în două trepte, prima treaptă de cădere fiind cam de două ori mai înaltă decât a doua. La baza acesteia sunt foarte multe pietre de mari dimensiuni iar micile ochiuri de apă formate printre ele sunt pline de crengi şi bucăţi de trunchiuri de copaci uscate, accesul, de la locul unde se termină poteca, până la baza cascadei fiind destul de dificil.

Amplasamentul cascadei este destul de închis, datorită reliefului, copacilor mulţi şi vegetaţiei dese şi, în ciuda căderii de apă care formează pelicule fine de mici stropi care te răcoresc, dacă prinzi o zi caniculară, te vei răcori doar dacă stai foarte aproape de cascadă sau la umbră, lucru neobişnuit pentru vecinătatea unei cascade unde aceasta, de obicei, produce o scădere a temperaturii în întreaga zonă înconjurătoare.

Există posibilitatea de a urca, pe bolovani prin partea dreaptă a cascadei, până la primul prag al căderii de apă. Pietrele pe care se urcă sunt foarte alunecoase iar odată ajuns sus există posibilitatea de a trece şi pe partea stângă a cascadei, peste căderea de apă dar trebuie avută foarte mare grijă pentru că, pentru a trece, trebuie să calci prin apă, pe mai multe pietre alunecoase iar apa curge foarte repede, o cădere de la înălţimea aceea fiind de nedorit. Totuşi, odată urcat sus, efortul îţi va fi răsplătit cu imagini spectaculoase asupra văii şi împrejurimilor precum şi cu o „şedinţă” de răcorire iar dacă doreşti să şi fotografiezi, trebuie ţinut cont de faptul că, acolo sus la mijlocul cascadei, eşti continuu acoperit cu perdele fine de apă, şi de aceea ai nevoie de husă de protecţie pentru aparatul foto.

Coborârea de la primul prag este şi mai periculoasă decât urcarea, recomandat fiind a coborî cu faţa la perete şi să mai fie o persoană care să te ajute unde să pui piciorul pe pietre. Am petrecut minute bune admirând frumoasa cădere de apă şi apoi am pornit înapoi spre locul unde am lăsat mica maşină electrică şi unde ne aşteptau plăcintele calde.

Am trecut din nou prin misterioasa pădure şi aproape de ieşirea din aceasta, înainte de a ieşi la pajiştea de pe deal, am ajuns la o bifurcaţie pe care, atunci când ne-am îndreptat spre cascadă, am trecut fără să o remarc. Eu am rămas mai în urmă pentru a realiza câteva fotografii şi deci eram singur iar „furat fiind de peisaj”, uitând de marcaj, am pornit pe ramificaţia care cobora uşor spre vale. Când m-am apropiat de cursul apei mi-am dat seama că am greşit drumul şi am urcat pieptiş, prin iarbă, pe deal spre cealaltă ramificaţie care era de fapt drumul cel bun. Atenţie mare la poteca pe care mergeţi la cascadă pentru că mai sunt ramificaţii, pe parcurs, care duc altundeva şi aveţi şanse mari să vă rătăciţi, mai ales la întoarcere.

Am ajuns din nou la micul pârâiaş de la capătul potecii dintre garduri iar acolo erau şi ceilalţi membrii ai grupului, care s-au oprit pentru a se spăla pe mâini şi a se răcori. De acolo au mai fost doar 200 de metri până la foişorul unde ni se promiseseră plăcintele moţeşti iar odată ajunşi la el ne-am aşezat pe băncuţe şi am aşteptat, flămânzi dar cuminţi, să ni se aducă bunătăţile.

Femeia ne-a adus întâi o olcuţă plină cu afânată, fabricată „de casă” şi mai multe păhărele. Ca aperitiv. Imediat s-a dus în casă şi s-a întors cu două borcane mari cu dulceaţă de afine şi s-a mai dus odată, aducându-ne două farfurii mari cu plăcinte aburinde. Mai departe explicaţiile sunt de prisos.

Am petrecut cam o oră în compania familiei gazdă iar lângă noi au mai venit şi soţul femeii cu fiica lor precum și o femeie în vârstă care era mama acesteia. Femeia a luat un tulnic şi a început să ne cânte după care ne-a cântat şi bătrâna şi fetiţa, toate trei fiind acompaniate de fiecare dată de câinele familiei care, spre amuzamentul general, încerca să le imite scoţând sunete asemănătoare.

Ni s-a mai pregătit o tură de plăcinte iar la plecare am cumpărat afânată, dulceaţă precum şi toate plăcintele rămase. Ne-am urcat în maşina electrică şi am pornit la vale plini de voie bună. Eram toţi roşii în obraji iar discuţiile aprinse, a căror obârșie bănuiam că este afânata, şi-au găsit într-un târziu finalitatea, în drumul nostru spre vale singurele sunete ce ne însoţeau rămânând zgomotul crengilor peste care treceau roţile maşinii şi din când în când motorul electric al acesteia. M-am uitat la feţele roşii ale prietenilor: „ Mă da sănătos e aerul ăsta de munte! ” Sau o fi de la afânată? „Neee… nici vorbă! ”

---

VIZUALIZĂRI: 7070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI