"Toccata" altfel – Peştera Valea Cetăţii - Râşnov

TIPĂREȘTE

Peştera Valea Cetăţii mai este cunoscută şi sub numele de Peştera Fundata şi este situată pe Valea Fundata, unde se ajunge de pe drumul care leagă localitatea Râşnov de localitatea Poiana Braşov, la o distanţă de cam 3 kilometri de Râşnov, sau 1,5 kilometri de Cetatea Râşnov şi la 6,5 kilometri de Poiana Braşov. Ca şi amplasare geografică ea se află pe povârnişul vestic al Masivului Postăvaru sau mai precis pe versantul nordic al Dealului Cernii.

Peştera a văzut lumina zilei în anul 1949, omul neaducându-şi nici o contribuţie la acest fapt, naşterea ei fiind aranjată în întregime de mama natură. Astfel, în acel an de graţie, în locul unde un mic izvor ieşea din peretele stâncos, în pântecul muntelui, s-a acumulat o cantitate foarte mare de apă şi pietriş care a pus o presiune uriaşă pe mica deschizătură, forţând-o şi rupând peretele stâncos, realizând astfel în munte o gaură de toată frumuseţea. Noi umanoizii, cei inteligenţi desigur, numim acest proces explozie hidraulică. Aşa a luat naştere calea de acces în peşteră, pentru că ea, în sine, a fost creată cu mult înainte prin erodarea, de către apă, a rocilor calcaroase.

Numele ei iniţial a fost de Peştera Fundata, provenienţa acestui nume fiind incertă, pentru că există posibilitatea ca numele „Fundata” să provină de la numele văii pe care este peştera, care vale este înfundată, sau tot aşa de bine numele ei să provină de la configuraţia geografică a peşterii, deoarece fiind greu de explorat până la capăt, numele ei să fi derivat din cuvântul „înfundata”. O altă posibilitate derivă din modul de formare, respectiv de la explozia hidraulică prin care „s-a desfundat” grota, şi astfel numele ei să provină din cuvântul „desfundata”. Încurcată treabă! Doar „naşul” ei este în măsură să lămurească lucrurile!

Plec din Râşnov cu maşina, urmând indicatoarele turistice, şi ies din localitate pe o stradă cu numele de Strada Cetăţii care duce evident şi la cetatea Râşnov. Cam după 1,5 – 2 kilometri de mers, pe un drum asfaltat, pe partea stângă se vede o parcare imensă şi un panou uriaş pe care scrie Cetatea Râşnov. De aici, pe un drum pietruit ce merge pe lateralul muntelui din partea stângă, se urcă mai departe la cetate, pentru cei doritori de a vizita frumosul obiectiv. Continui pe drumul asfaltat, şerpuind pe o vale şi cam după alţi 1,5 - 2 kilometri, pe partea dreaptă, se face o altă parcare, pietruită, plină de panouri indicatoare şi de informare iar pe unul din ele scrie mare Peştera Valea Cetăţii Râşnov. Imposibil să o ratezi, doar dacă ai viteză mare şi eşti cumva preocupat cu schimbarea CD-ului din player-ul maşinii cu care circuli.

Am parcat maşina şi am început să citesc informaţiile conţinute de cele nouă (!) panouri de informare. Pe ele stă scris tot ceea ce trebuie să ştii înainte de a porni spre peşteră, de la orarul de funcţionare, tariful de vizitare, temperatura din peşteră, durata de vizitare a ei, distanţa şi timpul de mers până la intrare iar pe un imens panou negru, un număr de 14 reguli, Moise a adus doar 10, ce trebuie respectate de cei dornici de a vizita zona, care zonă eşti informat că este „Arie naturală protejată”. Tot de pe un panou aflu că în peşteră se ţin concerte, în fiecare sâmbătă de la o anumită oră. Asta trebuie să fie ceva „foarte tare” deoarece acustica în peşteri, de obicei, este deosebită.

Sub panoul cu regulile de urmat în zonă este un afişaj, mare, de culoare verde, cu o săgeată albă cam de 1,5 metri vizibilă de la cam 300 de metri, care te îndrumă spre peşteră şi pe care scrie că ai „450 de metri sau 8 minute de mers în natură”. Chestia cu distanţa şi timpul de parcurs este discutabilă iar tot pe panou, sub săgeată, scrie că temperatura în peşteră este de 11 grade Celsius. Asta este un lucru bun pentru că, fiind ca dată undeva pe la sfârşitul lui noiembrie, afară sunt 6 grade; deci merg la căldură.

Pornesc, pe jos, pe drumul spre peşteră care este blocat cu o barieră pentru a opri accesul autovehiculelor. Acesta merge în sus pe o vale, este pietruit, lat cam cât o bandă de circulaţie şi pe margine, bordura este confecţionată din pietre de râu. Versanţii ce mărginesc drumul sunt plini de mesteceni a căror rădăcini ieşite deasupra solului par nişte gheare de păsări ancorate în pătura cafenie de frunze moarte care acoperă totul, asemenea unui covor, iar poteca, din pietre albe, şi cele câteva pete de frunziş verde părând un model al frumosului covor tomnatic. Printre mesteceni, rătăciţi, se zăresc şi câţiva brazi care vor să aducă aminte călătorului că totuşi ei sunt stăpânii acelor locuri, a munţilor.

Aerul este rece iar adierea uşoară ce bate din deal îmi răceşte faţa, urechile şi mâinile în care ţin aparatul foto. Ajung la un alt indicator pe care scrie „Peştera Valea Cetăţii, 6 min, 350 m” La câţiva metri mai încolo, înspre stânga se face o potecă ce urcă pe marginea muntelui, cu trepte prevăzute cu o balustradă iar prins pe un stâlp de lemn un alt panou cu 6 reguli de urmat pentru cei care doresc să continue drumul, până la peşteră, mergând pe potecă precum şi un mesaj prin care, firma care deţine custodia peşterii, îşi declină responsabilitatea în cazul în care se întâmplă vreun accident, pe potecă desigur, din vina turiştilor. Drumul pietruit continuă în urcare lină iar poteca, prevăzută cu scări confecţionate din lemn, urcă destul de abrupt. M-am hotărât, merg pe potecă!

Treptele potecii sunt mici, de fapt fiecare treaptă este confecţionată dintr-o bucată de lemn, plasată în dungă, sprijinită de două icuri de lemn bătute vertical în pământ sprijinind astfel scândura. Treapta propriu zisă, adică locul unde pui talpa bocancului, este din pământ amestecat cu pietriş. Balustrada este binevenită, pentru protecţie şi mai ales pentru cei care au nevoie de un mic ajutor în urcatul scărilor.

Încep, voiniceşte, urcatul scărilor, hotărât lucru să ajung cât mai repede la intrarea în peşteră. Poteca şerpuieşte pe versantul din stânga, având permanent, pe una din părţi, un perete stâncos iar locurile drepte, fără scări, sunt foarte scurte. De fapt se urcă aproape continuu. 62,63,64… deja încetinesc ritmul deoarece am transpirat iar aerul rece în combinaţie cu lenjeria udă este inamicul numărul unu al oaselor. Mă opresc şi admir peisajul, învăluit de o linişte cafenie. Este foarte frumos! Câţiva turişti, gălăgioşi, mă opresc din meditaţie şi mă îndeamnă să continui drumul. 97,98,99,100!..., oare să număr şi treptele naturale, cele date de mama natură confecţionate din pământ şi rădăcini de copaci, sau doar pe cele artificiale? Din acestea sunt 4 la număr: 100 la 4!

În faţă, pe potecă, de-a curmezişul este un copac căzut iar în cădere a rupt o bucată din balustradă. Mi se pare că stă într-un echilibru destul de fragil, aşa că iau în calcul posibilitatea de a mă întoarce versus a trece pe sub el. Trec totuşi repede pe sub el şi rămân la concluzia că există posibilitatea să alunece la vale în orice moment.

110,111,112… în partea stângă, printre frunze, aud un foşnet şi la câţiva metri văd ceva care seamănă cu o şopârlă neagră. O fotografiez rapid dar îmi dau seama că este doar o rădăcină de copac iar foşnetul a fost din cauza vântului. Păcăleală! Pe un colţ de stâncă se vede un ciot de copac pe care au crescut câteva ciuperci iar la adăpostul pietrei şi-a croit pânza un păianjen. Oare ce insecte trăiesc prin frigul acesta? Poate ceva fluturi altfel păianjenul e muritor de foame.

134,135,136... pe partea dreaptă, peste drum, pe versantul celălalt, se vede o altă potecă din trepte care urcă până la un copac a cărui trunchi este îmbrăcat, pe o porţiune de cam 1 metru, cu ceea ce pare a fi o saltea de culoare roşie şi de care trunchi este legat şi un cablu al cărui capăt duce până pe partea opusă, adică acolo unde sunt eu, la intrarea în peşteră. Cablul se întinde pe o distanţă cam de 30 - 40 de metri. Bănuiesc faptul că este o tiroliană, bănuială întărită şi de construcţia asemănătoare cu o rampă de oprire amplasată tot la baza trunchiului copacului.

Ajung la intrarea în peşteră, unde este amenajat un mic platou pe care se găseşte o gheretă, casa de bilete. 155,156,157 şi gata! 157 la 6! Deci 157 de trepte artificiale şi 6 naturale! Atâtea trepte numără poteca! Bravo!

Lângă casa de bilete un alt panou. Cu reguli desigur! Pe lângă informaţia că o tură cu tiroliana costă 10 RON de persoană, mai este un alt afiş ce cuprinde 7 puncte cu reguli de respectat de către cei care doresc să se dea cu ea, ultimul punct fiind, desigur, un „disclaimer” din partea firmei ce deserveşte instalaţia. Chestia cu „10 RON de persoană” mă intrigă: o fi încercat careva, să se dea cu tiroliana, cu 10 RON toată familia sau tot grupul? Mai ştii? Dacă aş fi răutăcios aş întreba: „Am înţeles că este 10 RON de persoană dar de câte ori, o tură, două, o oră? ” Mda! Ce ţi-e şi cu mucaliţii? Cochetez cu ideea de a mă da o tură dar aerul rece, mâinile aproape înţepenite şi hainele ude sunt un argument „contra” destul de convingător.

Gura de intrare în peşteră are cam 3 metri înălţime şi 6 metri lăţime, vizibil fiind faptul că este artificial construită, intrarea naturală, originală, la început, fiind foarte joasă şi îngustă, pătrunderea în ea necesitând mersul târâş. Aleea de intrare este pavată cu pietre, pe partea dreaptă, pe o distanţă de cam 15 metri, fiind amplasate mai multe panouri cu informaţii despre Peştera Valea Cetăţii, despre formarea peşterilor precum şi despre natură.

„Dacă doriţi, tocmai a intrat un grup. Vizitarea este posibilă doar cu ghid. Altfel trebuie să aşteptaţi încă 20 de minute până la următoarea vizită”, îmi spune un tânăr care vindea biletele, oprindu-mă din contemplare. „Cât costă? ”, îl întreb. „15 RON”, îmi răspunde. Plătesc şi primesc o fisă de metal. Mă uit la ea nedumerit. „O introduceţi în fanta de la intrare”, mă lămureşte tânărul. „Ceva pliante, broşuri, cu peştera? ” îl întreb. Ridică din umeri şi-mi înmânează o fiţuică pe care sunt informaţii deja citite de mine de pe panourile de jos, din parcare. Poate altădată!

Merg spre intrare iar acolo văd instalată o poartă metalică de acces, cu două turnichete, poartă din care am mai văzut doar la Peştera Gheţarul Scărişoara şi la metroul din New York în pasajele de acces din cartierele negrilor. „Sing Sing” a fost primul meu gând! Introduc fisa metalică şi trec prin turnichetul din dreapta. „Dacă se blochează, doar tăiate cu autogenul sau cu o explozie controlată mai ieşim de aici”, îmi continui gândurile încurajatoare.

Se intră pe un culoar care merge spre partea stângă, lung, cu pietriş pe jos dar peste care este pus un covor metalic, lung, sub formă de grilaj. Tunelul, privit în secţiune transversală, aminteşte de stilul gotic, coincidenţă pur întâmplătoare orice asemănare fiind pură coincidenţă. Iluminatul culoarului este asigurat de mai multe reflectoare, amplasate de-a lungul lui printre pietrişul de jos, a căror lumină este orientată înspre în sus realizând senzaţia de iluminat natural. Ajung la o uşă metalică zidită într-un perete construit artificial, prevăzută cu un telescop care o ţine permanent închisă. După ce se trece de uşă tunelul se continuă, mult mai lung de data aceasta, de lăţime mai mare, covorul metalic având amplasat pe ambele părţi o sfoară care ţine loc de balustradă. Iluminatul este suficient relevând toate detaliile peretelui stâncos. Senzaţia încercată de mine personal, străbătând tunelul pe covorul metalic, a fost că mă aflu pe culoarul dintr-un submarin. Ciudat!

La capătul tunelului se află o scară metalică şi o altă uşă, pe care se intră în sala mare a peşterii. Intru şi mă reunesc cu grupul deja intrat, condus de un ghid, o fată tânără, îmbrăcată cu un hanorac verde, pantaloni groşi de fâş şi având bocanci în picioare. Grupul era format din 5 persoane, o familie, soţ şi soţie, cu un copil şi doi adulţi, bărbaţi, dintre care unul filma continuu cu o cameră de filmat portabilă.

Sala peşterii este desul de mare, cam 20 de metri înălţime, aproape de formă circulară, cu un diametru aproximativ de 40 – 50 de metri şi este înconjurată de un sistem de construcţii metalice care asigură vizitarea ei în sistemul de circuit. Observând atent pereţii peşterii mi-a atras atenţia faptul că mare parte a acestora sunt acoperiţi cu ceva de culoare neagră iar numărul formaţiunilor specifice unei peşteri, stalactite şi stalagmite, este foarte redus, foarte multe fiind rupte, cu excepţia câtorva locuri, mai greu accesibile unde încă se mai păstrau intacte şi curate.

„Ce este cu peştera asta? ”, întreb ghida, afişând o faţă mirată şi arătând spre pereţii murdari. „Peştera a fost vandalizată, în special după anul 1989. Se mai văd încă urmele lăsate de cei care au distrus-o iar din anul 2000 întreaga zonă a fost declarată protejată. Firma căreia i s-a repartizat peştera spre îngrijire, a curăţat-o, a amenajat-o şi a deschis-o spre vizitare publicului larg. Am cărat câteva camioane cu gunoaie, din această peşteră”. „Formaţiunile stalactitice şi stalagmitele, au vreo denumire? ”, o întreb pe fată. „Nu. Noi nu le-am botezat, cum se practică prin alte locuri. Le-am lăsat aşa, fără nume”, îmi răspunde.

Pornesc spre stânga, pentru a realiza circuitul şi urc pe scări, alte scări, până în partea cea mai de sus, amenajată, unde se trece printr-un culoar destul de îngust şi de mic. La ieşirea din culoar, pe partea stângă, pe un mic platou, se văd câteva stalagmite, multe dintre ele fiind rupte. Sunt dezamăgit! Sunt sigur că aţi înţeles greşit! Sunt dezamăgit de comportamentul speciei homo sapiens, din care sunt şi eu parte, nicidecum de altceva! Orice altceva este fără de vină!

În partea stângă, un mic lac completează peisajul. De aici se văd mai multe tunele, mai înguste, care pornesc în direcţii diferite. În tavan sunt câteva „hornuri” prin care au fost ancorate cabluri între tavan şi pardoseală. De aici de sus priveliştea este spectaculoasă, dar tristă pentru că mizeria, lăsată de fiinţele cele mai inteligente de pe această planetă aşa cum se cred ei, murdăreşte frumuseţea şi puritatea unei creaţii spectaculoase a naturii. În mijlocul sălii, în partea de jos a acesteia, este amenajată o mică scenă, acoperită cu o mochetă de culoare verde şi pe care odihnesc 4 portative, acesta fiind locul unde se desfăşoară muzicanţii atunci când au loc spectacolele.

Încerc să-mi imaginez, auditiv, cum s-ar auzi un concert în această sală naturală imensă iar în minte îmi răsună o melodie a lui Sebastian Bach, cea mai potrivită unui astfel de spectacol măreţ al naturii fiind Toccata. În timp ce „ascult” superba operă îmi plimb privirea pe tavanul sălii iar într-o parte, pe o porţiune destul de mare, atârnă sute de mici stalactite asemenea unor tăiţei. Într-altă parte o formaţiune groasă de stalagmite seamănă cu o catedrală, deasupra ei, mai multe formaţiuni, parcă ar fi apa îngheţată a unui râu care se prăvale de pe o stâncă, altundeva sus de tot nişte superbe formaţiuni parcă ar fi o draperie iar în altă parte parcă este un pinguin cu ciocul în sus. În partea superioară unde este tunelul îngust, o altă formaţiune seamănă cu tăişul unei săbii, care mă gândesc că i-a iertat pe cei care au vandalizat peştera iar… şi m-am oprit pentru că ghida ne chemă la ea.

Înainte de a spune ce doreşte o întreb: „Aveţi cumva posibilitatea să ne arătaţi cum sună muzica, orice muzică, în această sală? ” „Din păcate…” începe ea şi o întrerup pentru că bănuiesc răspunsul. „Câte persoane, spectatori, intră odată în sală şi unde stau? ”, continui cu întrebările. „Cam 100 de persoane şi stă fiecare unde doreşte pe pasarelele metalice de vizitare”, îmi răspunde. „Şi doamnele cu tocuri cui şi rochii de seară cum se descurcă? ” o întreb pentru că grilajul metalic amplasat pe jos este cu găuri mari, tip plasă, numai bun de rupt tocuri. „Vin fără tocuri” îmi răspunse şi continuă: „Acum voi stinge toate luminile şi vom sta pe întuneric, câteva momente. În acest timp ascultaţi cum cad picăturile de apă de pe stalactite”.

S-au stins toate luminile iar noi ne-am cufundat într-un întuneric aproape total. Spun aproape total pentru că o experienţă asemănătoare am mai avut în Croaţia, când am vizitat tot o peşteră iar un ghid, a stins la fel toate luminile din peşteră, şi ne-a arătat cum este întunericul în proporţie de 99%. Atunci ne-a spus că întunericul de 100% este imposibil de perceput de ochiul uman. Am ascultat atenţi, în linişte, picăturile de apă încercând să ghicesc în ce parte a sălii se aude fiecare clipocit. Din păcate, cei doi bărbaţi au început să vorbească între ei, spunând că ei au oricum lanterne şi că le vor aprinde, că vor să filmeze şi altele de-ale lor.

Ghida a aprins luminile. „Peştera are aproape 1 kilometru, 958 de metri şi mai are o ieşire undeva într-o poiană”, ne spune ghida. „Deci se mai intră pe undeva în peşteră! ”, prelungesc discuţia. „Am montat acolo un grilaj metalic, mai mult pentru animale, pentru că locaţia acelei intrări este necunoscută pentru publicul larg”, ne spune ghida. Mai zăbovim câteva minute şi suntem invitaţi să ieşim deoarece timpul de vizitare a expirat.

Ieşim pe acelaşi culoar, trecem prin cele două uşi metalice, prin turnichetul din stânga şi ieşim lângă panourile de lângă intrare. „De data aceasta am scăpat! ”, îmi zic doar pentru mine. „Aici, dacă doriţi sunt informaţii despre peşteră şi altele de interes general legate de formarea peşterilor” ne mai spune fata, ne urează o zi bună şi se retrage în căsuţa de unde se cumpără biletele de acces.

Afară s-a răcorit bine iar eu pornesc spre parcarea unde am lăsat maşina. Am ales iarăşi traseul cu trepte şi în timp ce cobor pe ele iar paşii mi se transformă în mici sărituri, Bach mă însoţeşte cu un fragment din frumoasa melodie.

---

VIZUALIZĂRI: 2478 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI