Trei munteni, doi ardeleni… cina la castilieni;)

TIPĂREȘTE

Tocmai s-au incheiat fiestele din Valladolid, care au durat ceva mai mult de o saptamana. Inca ne-a mai ramas de mers la targul cu “comedii”, dar asta zilele astea, cand va fi (speram) mai putina aglomeratie si nebunie.

Pe langa activitatile organizate an de an de catre autoritati (coride cu cei mai ilustri toreadori ai momentului, concerte cu artisti de seama, spectacole de teatru pentru copii si adulti, etc. etc. etc.), una dintre atractiile acestor fieste este prezenta “casetelor” (“las casetas”) care ofera o mare varietate de “pinchos” si “tapas”. In acest mod, mai ales centrul orasului devine o mare de oameni care ies sa manance la pranz si seara, cu purcel si catel... Aceasta initiativa a avut loc acum mai bine zece ani, si este un fel de reprezentare a ceea ce se poate degusta in locatiile respective de-a lungul anului. Sunt mai multe zone in care cateva astfel de casete se concentreaza una langa alta (la Universidad, Plaza Coca, la Catedral, Plaza del Poniente si multe altele). Ele sunt, de fapt, asezate pe strada de catre barurile din apropiere. Mai mult, daca locul permite acest lucru, caseta este asezata chiar in fata barului respectiv, pe trotuar.

Zonele sunt foarte galagioase de obicei si trebuie sa fiti dispusi sa mancati, de cele mai multe ori, in picioare, cu putin noroc pe tejgheaua barului sau la una dintre mesele inalte, fara scaune, asezate pe langa. Sunt si casete care au terasa, in locuri mai linistite, insa sunt pline intotdeauna. Dupa atatia ani aici, am reusit sa incep si eu sa ma obisnuiesc cu statul in picioare la un pahar de vorba si nu numai. Evident ca evit tocurile, asta mi-ar mai trebui, sa ma chinui si “la inaltime”, dupa ce ca petreci ore intregi mutand punctul de echilibru si sprijin de pe un picior pe altul.

In aceste fieste am iesit in oras de patru ori. Toata saptamana (3-7 septembrie), firmele inchid dupa amiaza, incat si angajatii sa se poata bucura din plin de ele. Insa eu nu lucrez in Pucela, din pacate;), asa incat nu ai chef in fiecare zi sa iesi in oras cand ajungi la 19h acasa.

Sambata, dupa un suc la terasa pe malul raului, am mancat doua tapas de concurs la restaurantul Ágora din apropierea Pietii Mari. Este unul dintre cele mai vestite restaurante de pinchos si tapas din oras, care intotdeauna castiga premii la concursuri. Acestea costa intre 1,50€ si 2,50€, fara bautura (doua tapas si doua coca cola ne-au costat 8 euro), dar nu te saturi numai cu atata. Imi pare rau ca nu am facut poze. Este un tip de bucatarie imaginativa, in care bucatarul incearca noi combinatii, care de care mai inedite si mai originale. Nu ma puneti sa va zic numele, acestea se intind pe doua randuri in meniu, stiti cum sta treaba in restaurantele astea cu “bucatarie de autor”, cum sunt numite aici. Nu va pot spune decat ca unul avea in compozitie inghetata de branza, o biluta mica ce-ti “explodeaza” in paladar, iar altul era un fel de placinta cu umplutura de ciuperci redusa in vin de Oporto.

Duminica am fost in zona Universitatii, unde ne intalnim de obicei, si am mancat un sandvich de calamari cu maioneza, insotit de minune de un lorencito (pahar de vin alb cu sprite – numele ii vine de la Virgen de San Lorenzo, si daca e un Rueda, cu atat mai bine). Asta dupa ce Maria, micuta cum e, a dat din coate si s-a strecurat intr-un mod subtil si putin nesimtit in acelasi timp;) ca sa poata comanda. De acolo am plecat in zona San Miguel, unde am reusit sa ne asezam la o masa si am mancat, mai linistite de data asta, orez negru (cu “cerneala” si bucati de calamar), “pareja de hecho” (“pereche formala”, numele venind de la un cuplu care se poate inscrie la Primarie ca si pereche formala/oficiala, atunci cand nu vor sa se casatoreasca), adica o tapa formata din doua feluri de ansoa, si altele de sepie si jamón. Marti am repetat portia de calamari, pentru ca eram prea obosite sa mergem la degustare de alte noi preparate si am mai descoperit o noua locatie in aceeasi zona unde o bere si un hot-dog costa 1,50€. Tot cu María am avut noroc, sa-i dea Dumnezeu sanatate, ca e la curent cu chestiile de acest gen;)

Am uitat sa va vorbesc despre preturi: de cativa ani de zile toate “tapas de feria” costa 2,50€ (tapa+bautura). La toate locatiile, invariabil. Evident ca puteti cere si “raciones”, adica o farfurie cu un anumit fel de tapas, care costa intre 3 si 6 euro (aproximativ, caci daca vreti fructe de mare mai selecte, poate costa si mai mult). “Las tapas” sunt extrem de variate: de la frigarui de tot felul, carnati de-ai lor, piept de pui cu sos alioli (pe baza de usturoi), filet de muschiulet de porc cu ardei copti sau prajiti, oua, “migas” (firimiturile de paine “prajite” in untura), supa de usturoi, peste de tot felul (anchoa, boquerones, fructe de mare la greu), nelipsitul jamón, multe sortimente de cascaval... In fine, tot ce va puteti inchipui si mai mult. Totul adaptat la gastronomia lor, evident. Recomandarea este sa nu va saturati intr-un loc dintr-o “ración” sau doua, ci sa mergeti – cu rabdare si buna dispozitie – la mai multe casete pentru incerca cat mai multe preparate.

Pe langa lorencito, bere, vin, apa si racoritoare, mai puteti incerca “pucelita”, o bautura ceva mai tare, cu mai putin succes decat “lorencito”, si facuta din tequila, seven up si lichior de mure.

Langa stadionul José Zorrilla, pe langa targul/parcul de distractii care “se aseaza” acolo in fiecare an, are loc si “Real Feria del Día”, unde putem gasi casete regionale, care ne pot plimba paladarul prin toata Spania. Astfel, putem manca empanadilla in Galicia, “pescaíto frito” in Andaluzia sau costite de miel la casetele care reprezinta Castilla si León. Acolo se afla si o scena unde, in fiecare dupa amiaza/seara, au loc spectacole de dansuri populare din diferitele regiuni ale Spaniei. De obicei profitam de “Feria del día” dupa ce terminam turul de rigoare prin targ cu cei mici, insa acestia sunt deja obositi si nu mai au rabdare sa stea dupa noi. Asa ca e recomandat sa mergeti fara prichindei daca vreti sa faceti in liniste un tur gastronomic al Spaniei.

Sambata, dupa ce am ratat, in prealabil focurile de artificii (lipsa de informatie: au fost focuri in fiecare seara de pe 1 septembrie pana pe 7, eu aud bubuiturile de acasa) care aduna, tot in zona stadionului, mii si mii de oameni, fiecare seara pirotehnica fiind oferita de o firma diferita, am decis sa luam la picior zona dintre intersectia García Morato/Paseo de Zorrilla si Plaza de Zorrilla. Incercare esuata insa, pentru ca, dupa o serie de tapas la caseta barului Paris (unde am mancat pui si porc in chifle), ardelenii nostri au hotarat ca voiau sa manance linistiti la o masa din apropiere. Si astfel ne-am facut veacul, in stil romanesc de data asta, cateva ore pe terasa barului/restaurant Palafox. Tabla asezata la usa acestuia ne oferea, amabila, diverse portii de mancare, la un pret foarte atragator: doar 3€/portie. Veti vedea in fotografii ca erau generoase. Nu mai stiu cate au fost in total: vreo trei de creveti prajiti in faina si ou, alte doua de sepie pregatita in acelasi mod, una de crochete, doua de calamari si alta de costite (care a ramas cam nemancata, ca deja nu mai intra nimic). Eram cinci persoane, dar am mancat pe saturate. Ne-am bucurat si de cateva sticle de un Ribera de Duero din 2011, pe langa o cola si apa. Ca desert am cerut doar trei portii de tarta de branza, foarte tipica in zona si care a fost delicioasa. Cina propriu zisa a costat in jur de 70€ (bacsis inclus), cu doua sticle de vin (la 14€ sticla). Insa credeti ca ardelenii nostri voiau sa plece?? Nici gand. Au mai baut vreo trei, timp in care cei trei munteni ne-am bucurat din plin de accentul si povestile lor;). Fetele am gustat putina crema de whisky, grozava, insa eram soferite, asa ca nu am putut savura in totalitate paharul. Asta dupa ce, din partea casei, ni se adusese cate un paharut de ron (“chupito”), nebaubil insa (foarte tare). Si dupa ce baietii mai cerusera si cateva “carajillos”, o cafea tipic spaniola, pregatita cu brandy/whisky sau ron. Chelnerita care ne-a servit era romanca, o tanara din Prahova care ne-a rugat sa nu vorbim cu ea in romana cu voce tare pentru ca sefului ei nu-i place sa se stie ca e romanca!!! Nu mi-a placut deloc acest lucru, insa nu i-am creat probleme, evident. Cand, cu greu, am reusit sa-i urnim din loc pe amatorii de fieste spaniole;), am observat ca de mult se inchisesera casetele pe strazi, acestea deschizand, de obicei, in jurul orei 12:00 si inchizand pe la 2:00h noaptea. “La última”, cum se zice aici, am baut-o intr-un bar foarte modern si dragut in zona Eroski. Cocteilurile de lamaie si cel de mere, fara alcool, cu multa gheata pisata, erau extrem de racoritoare, insa nu am reusit sa le terminam. Fiesta durase deja preá mult.

Imi amintesc ca v-am rezumat, cu alta ocazie (créd ca la review-ul despre mancare), procesul pe care il “suferim” romanii de aici in ceea ce priveste adaptarea la gastronomia spaniola. Sambata seara am fost cinci reprezentanti ai plaiurilor mioritice, stabiliti aici de ani de zile, si cu totii am tins si decis sa degustam produse “de la tierra”, cum ar zice spaniolii, adica autohtone. Este evident ca gusturile se educa si, daca acum ani de zile, cu totii am fi fost mai retincenti la anumite preparate, acum profitam din plin de savoarea produselor de aici.

Din toata inima va recomand o experienta de genul asta: in august-septembrie fiestele ating apogeul in intreaga tara. Cautati o astfel de “feria gastronómica” si delectati-va papilele gustative cu aromele atat de variate de aici!!

---

VIZUALIZĂRI: 1489 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI