De la Venezia la Pola / Trei ţări pe oră

TIPĂREȘTE

Umag se află la 15 minute de Slovenia şi la cam o oră de Italia (42 km până la Trieste, dar mai pierzi timp în vama Croaţia-Slovenia şi la interminabil de lunga intrare în Trieste).

În Slovenia, spre deosebire de Serbia, Croaţia şi Italia, e nevoie de rovignetă, care e nu mai puţin de 15 euro pentru 2 săptămâni (mai puţin nu există).

Apropo, în niciuna dintre aceste ţări nu există parcare legală gratuită, peste tot sunt parcări cu aparat la care ai nevoie de mărunt, în Croaţia de regulă 6 kune ora, în Italia 1 euro, deci tot cam atât (1 euro = 7,3 k). Nu luaţi benzină din Italia, mult mai scumpă decât în Croaţia (nu ştiu în Slovenia) !

Am văzut 14 oraşe, numărând şi Belgradul (am dormit acolo şi la dus şi la întors, 1.280 km dintr-un foc, mai ales cu copii, e imposibil) şi Veneţia, la care am ajuns traversând Adriatica într-un catamaran. Toate, superbe! Veneţia, Muggia şi Trieste în Italia, Portoroz, Koper şi Piran în Slovenia, Novigrad, Porec sau Pola (varianta italiană a numelui...) în Croaţia.

N-am apucat să vedem cât am fi vrut! N-am ajus la peşteri, senzaţionalul Canal Limsky l-am văzut numai de sus, prin Rijeka doar am trecut. Am parcurs două secţiuni de drum fabuloase: coasta sârbă a Dunării (ieşiţi pe la Porţile de Fier I şi NU prin Calafat-Vidin, cum zice şi Via Michelin, şi GPS-ul, am făcut-o la întoarcere şi ne-am blestemat zilele!) şi porţiunea montană a drumului prin Croaţia, ambele cu zeci de tuneluri, în al doilea caz până la un tunel de peste 5 km, impecabil luminat, semnalizat, ventilat etc.

Traversarea la Veneţia ne-a costat 130 euro dus-întors (2 adulţi, 2 copii), la care s-au adăugat alţi vreo 60 de euro obligatorii pentru transferul din port în oraş (opţional puteai să plăteşti un tur panoramic, plimbare cu gondola etc.), dar a meritat din plin, Veneţia nu e un oraş, e un miracol!

Există şi oraşe în Croaţia în care am avut probleme mari să găsim un loc de parcare sau să identificăm un drum către un obiectiv (sensuri interzise, străzi blocate, drumuri înfundate) şi pur şi simplu am abandonat. Sunt şanse mai mari să vă înţelegeţi cu croaţii în italiană decât în engleză, dar merge şi engleza. Una peste alta, TOTUL e de văzut. Noi am stat 10 zile, plecam în fiecare după-amiază undeva şi nu ne-a ajus timpul.

Ultimul cuvânt, despre preţuri: un pic mai mari ca în România, dar nu cu mult. Am adus o groază de chitanţe, dacă-mi găsesc timp să le descifrez, revin cu cifre. Deocamdată, două pe care mi le amintesc, ca mostre: o pizza era vreo 35 kune, adică vreo 20 de lei. E drept însă că toppingul de pe ea era mai mult simbolic... Dar blatul era foarte bun. O limonadă în pahar mare (500 ml), 25 kune, adică vreo 16-17 lei.

---- adăugat ulterior, ca ecou --------------

Povestea croată

17-29 august 2012

17 august. Plecarea la 8.15, ieşirea din Bucureşti la 8.45. „Tanti” GPS, ca şi Via Michelin, cică prin Calafat-Vidin-Bulgaria-Serbia, dar noi ne încăpăţânăm spre Turnu-Severin. Totuşi, cu îndoiala în suflet, dăm telefoane şi primim răspunsuri din ce în ce mai deruntante. Cică pe la Porţile de Fier II, că pe la PDF I e drumul prost! Ajungem să întrebăm pe drum dacă se poate ieşi din România în direcţia aia. Se poate, La ieşirea din vama sârbească, „tanti” zice stânga, indicatorul rutier zice dreapta. Îi ascultăm pe amândoi! O luăm puţin dreapta, pare nesigur, întoarcem, tanti e fericită, oprim la benzinărie, întrebăm, e invers, întoarcem din nou şi intrăm pe un drum de coastă superb, de vreo sută de km, cu Dunărea în dreapta şi muntele în stânga, cu nenumărate tuneluri şi unele pensiuni, doar că... pentru tanti drumul ăsta nu există şi pe de altă parte nu mai există niciun indicator rutier! Pe alocuri, Dunărea e lată cât o mare.

Ne despărţim la un moment dat de Dunărea albastră, dăm de indicatoare şi o porţiune de vreo 70 km de autostradă ne costă doi euro (se poate plăti şi cu card). Şoselele sunt mai proaste ca la noi, autostrăzile cam la fel ca ale noastre, minus semnalizările de kilometraj. Practic, vom merge în total 300 km fără să fim siguri că e spre Belgrad! (pentru tanti, în continuare drumul nu există). În fine, pe la 6 seara, ajungem în Belgrad, la Garni Balkan Hotel, care e doar o parte dintr-o clădire cu magazine, exchange etc., inclusiv un salon erotic! Parcarea e în spate, deasupra, pe o stradă în rampă

Camera e super ok, inclusiv baie cu duş cu hidromasaj şi muzică... Ne tragem sufletul, ne schimbăm, schimbăm şi bani, oprim un taxi şi plecăm în centru. Sunt vreo 8 km, printr-o zonă în construcţie, inclusiv podul peste râul Sava. Şoferul, tânăr, vorbeşte foarte bine engleza şi face bine pe ghidul, ne prezintă aproape fiecare clădire şi ne dă de ştire şi de problemele post-iugoslave: „Bulevardul Sarajevo. Noi am păstrat numele, dar în Croaţia sau Muntenegru să nu prea pomeniţi de Serbia... ” La debarcare ne dă o carte de vizită şi ne sfătuieşte să căutăm tot un taxi Pink, ceilalţi au preţuri duble (cursa a costat 560 de dinari, un dinar e circa 0,04 dintr-un leu, deci 22 de lei pe 8 km, deci 2,75 lei/km).

Belgradul e un oraş eteroclit, supraaglomerat cu oameni şi maşini, cu un centru vechi fastuos. Clădirea Hotelului Moscova, de pildă, are peste 100 de ani, arată impozant şi e iluminată savant.

Ne-nvârtim mai puţin de o oră prin centru, apoi ne întoarcem cu un taxi Lux (!!), care ne costă 1.210 dinari (făcea 1.300, dar n-avea rest la 500).

18 august. Plecarea spre Croaţia. Belgrad-Zagreb e autostradă non-stop, plictiseală mare, doi euro la sârbi, 17 la croaţi. Ne-am abătut prin Zagreb (şi dacă am mai fi avut putere şi răbdare puteam să trecem şi prin Liubliana, bifând patru capitale în 36 de ore). Intrarea – ca-n marile oraşe occidentale, cu nenumărate şosele suspendate unele peste altele – dar centrul, arhaic şi strălucitor, asemănător cu Piaţa Sfatului din Braşov, cu o catedrală, Adormirea Maicii Domnului, comparabilă cu marile domuri.

Am scos 100 kune dintr-un bancomat să plătim parcarea (10 kune; 1 kuna egal 0,6 lei) şi am început să ne-nvârtim pe-acolo. Piaţa agroalimentară tocmai se-nchidea (duminică, după ora 15). O zonă pietonală mare, cu statuie. Tramvaie albastre frumoase şi extrem de silenţioase.

Trebuia să decidem dacă o luăm prin Rijeka (sudul Peninsulei Istria), prin Liubliana (aşa zicea tanti, prin Slovenia!) sau pe la mijloc. Am ales Rijeka, ne-am înţeles cu tanti şi am tăiat-o. Al doilea traseu fabulos: vreo 30 de tunele, inclusiv o pereche (câţiva metri între ele), dintre care unul de peste 5 km, ireproşabil organizate, luminate, ventilate, semnalizate, la intrarea fiecăruia scria cât are şi care e frecvenţa radio pe care se poate comunica, la mijloc zonă largă de refugiu, în cel mare era câte una la fiecare km.

Marea sclipind din când în când în stânga noastră. Nu departe de Umag, tanti are o tresărire de orgoliu şi ne scoate de pe şosea să ne bage pe un drum forestier, dar ne luptăm cu ea şi învingem.

În fine, Umag, dar nu e gata, că nu ştie nimeni ce-i aia Sol Polynesia. Trecem de oraş şi de celebrul centru de tenis unde e nu numai turneul ATP al Croaţiei, ci şi un centru de antrenament, şi în fine dăm de Sol Polynesia. Complexul are câteva sute de căsuţe cu până la patru apartamente, două jos, două sus (noi cerem şi obţinem unul la parter), fiecare căsuţă cu parcarea ei, totul între copaci, deci la umbră, totul foarte bine gândit. Doar două exemple: toate ferestrele au obloane de lemn; ţii oblonul închis şi geamul deschis, inclusiv când pleci de-acasă, şi ai umbră, răcoare şi aer. Doi: apartamentele sunt decalate cu câţiva metri pe orizontală, astfel încât vecinii nu ţi se uită în farfurie când mănânci pe terasă – o terasă de peste 25 mp, deschisă (fără balustradă) către spaţiul verde (care nu e prea verde, dar nu contează). Apartamentul are două camere, baie, bucătărioară, pentru circa 100 euro pe zi în regim de self-catering. Noi chiar am gătit şi am mâncat acasă, alţii – cu maşini luxoase – mâncau la restaurantul complexului sau în altă parte. În prima seară, facem cumpărături de 260 kune.

Plimbare de recunoaştere. Sunt terenuri şi amenajări pentru toate sporturile (inclusiv boules, şah uriaş, tir cu arcul şi cu puşca!), tobogane de apă, două golfuleţe în mare, piscină mare şi piscină de copii, magazin intern, magazin oarecum extern – în faţa recepţiei, bazar, alte restaurante.

19 august. Celebra plajă croată arată aşa: platformă de beton (în alte părţi stânci, pasarele suspendate şi alte de-astea), intrarea în apă peste o bandă de câţiva metri de grohotiş (pentru care ai mei îşi vor lua la fel de celebrii papuci speciali de intrat în apă, eu n-am simţit nevoia, apoi, pe fundul apei, un fel de mâl, populat de alge. Chiar unde sunt pietroaie în apă, acestea sunt rotunjite şi capitonate cu alge, rişti să aluneci, dar nu să te zgârii, ca în unele locuri din Grecia. Pe scurt, nu e ca la Mamaia (ah! , cât de proşti suntem: avem plaje de 100 de metri lăţime, cu nisip fin, dar nu scoatem din turism nici a mia parte din cât scot croaţii de pe pietre!), însă nu e nici oribil.

Dar avem şi piscină, destul de mare, plus una mică pentru copii. De notat că nimeni nu foloseşte umbrele de plajă!

Ne schimbăm şi o tulim în Umag, unde, la Konzum (cea mai extinsă reţea de super-magazine din Croaţia), cumpărăm mult mai multe decât în ajun pentru 278 kune. Ajungem şi în port – spaţii largi pietonale domină toate orăşelele croate şi italiene pe care le-am văzut, spaţii alternând cu străduţe înguste şi romantice. Bazar, jucării, ne întoarcem, Dana face masa, mâncăm pe terasă (de fapt, vom mânca numai pe terasă, nu mai menţionez asta).

20 august. Două ore la piscină, apoi Umag, Konzum, piaţa agroalimentară, biserica şi turnul din centru (de pe la 1700), Konzum 2, Konzum 3 (la primele două n-aveau pui), unde rămânem prizonieri în parcarea subterană!! Bariera se acţionează cu un bonul validat la casa magazinului, dar ceva nu funcţionează! Drumuri repetate, rugăminţi, tentative, ridicări din umeri, până vine un nene cu o cheie şi ne eliberează. În Umag, parcarea e 6 k ora, diferind nesemnificativ în celelalte oraşe croate.

După-amiază la piscină, seara în Novigrad/Citta Nova, un orăşel delicios, veneţian şi el în arhitectură, cu un golfuleţ inclus în oraş şi plin de bărci, cu Biserica Sf. Pelagius şi „piscine” decupate în piatra falezei, alimentate cu apa din mare.

21 august. După-amiază... via Trieste! Suntem la la 42 km, în care sunt trei ţări! Întâi Slovenia (15 euro rovigneta pe 2 săptămâni!!), apoi Italia („No auto stop” scrie, treci frontiera în viteză!), o interminabilă intrare în Trieste, totul pe autostradă, fireşte, parcarea (2 euro 2 ore), plimbare, spaţii largi, aproape pustii, căutăm şi găsim canalul cu bărci pe el, vrem să mâncăm, dar... restaurantele sunt închise între 12 şi 15!! În general, senzaţia e că toată lumea doarme. Găsim un restaurant deschis, dar nu are pizza (în Italia!), la peşte nu ne-nţelegem în nicio limbă ce-ar fi (şi nici nu arată), nu ne-nţelegem nici cu spaghetele, pe scurt omul n-avea chef de clienţi, aşa că renunţăm.

O luăm pe ţărm şi ne oprim la Koper/Capo d’Istria, în Slovenia, oraş foarte frumos şi el, cu străduţe ca-n Sighişoara. Cumpărând nişte apă, ne amintim că Slovenia e în zona euro.

Trecem prin Milje/Muggia, dar nu ne oprim. Mergem numai pe ţărm, prilej să constatăm că pe-aici lumea face plajă şi pe stânci, ca şopârlele, şi pe pontoane suspendate şi chiar pe parapetul de piatră al şoselei! Mai-mai că aşteptam să vedem şi oameni pe stâlpi.

22 august. Dimineţile au devenit standard: micul-dejun, mare, pisicină, cumpărături la Konzum, gătit şi pregătit masa, prânzul.

Seara, trecem din nou graniţa (să „consumăm” rovigneta aia!), către Portoroz şi Piran. În al doilea avem oarece aventuri şi emoţii cu parcarea, nu mai intru în amănunte. Orăşelul seamănă cu Novigrad, plus superba Biserică Sf. Gheorghe, dominând de sus. Piaţa din centru e italienească 100%, inclusiv un balconaş care juri că-i al Julietei. Senzaţională o terasă de restaurant pe un acoperiş – nu acoperiş plat, ci „în două ape”, terasa e pe piloni!

23 august. Mâncăm de prânz un pic mai devreme şi plecăm spre Porec (se citeşte Poreci), la sud de Novigrad. Traversare spectaculoasă a unui fiord, peste un pod, plus o limbă de pământ. Pe şosea, sunt intrări în Porec la mare distanţă una de alta, o alegem pe a treia şi ajungem într-o parcare foarte aproape de ţărm (8 kune ora, maximum 50 k, deci dacă o laşi toată ziua). Porec e un vârf împins în mare, înconjurat de ea pe tri părţi. Oraş superb, cu o zonă de străduţe gen Centrul Vechi din Bucureşti, căsuţe cu balconaşe (iar!) julietiene, flori (ceea ce n-am văzut în alte oraşe), magazine mult mai variate (bijuterii, aur) şi foarte multă lume.

Am decis să renunţăm la croaziera planificată, înlocuind-o cu o traversare la Veneţia! Prea suntem aproape şi prea nu ştim dacă o să mai ajungem vreodată prin zonă. Am tatonat şi în Umag şi în Novigrad şi am rămas cu impresia că din Porec ar fi cel mai bine. Căutăm aşadar o agenţie, dar dăm de port şi – pe faleză – şir de măsuţe la care se vând traversări la Veneţia! Alegem una de la un nene care vorbeşte bine engleza şi-i putem cere o mie de detalii. Plătim aconto-ul. Suntem fericiţi! Ajungem într-o altă extremitate a peninsulei şi ne tragem sufletul pe o bancă, apoi reintrăm pe străduţe, decişi să sărbătorim cu o pizza. Ne atrag unii din stradă pe terasa lor. Alegem doar 2 pizze, pentru copii, cu salam, respectiv peşte, 35 kune bucata, rezonabil. De băut? Dana zice „O limonadă”, eu o multiplic generos cu patru.

Vine mâncare şi ne buşeşte râsu-plânsu’: sunt şase rondele de salam cu diametrul de 3 cm, respectiv atâta peşte cât să asamblezi din el o hamsie. De altfel, la masa alăturată, unde se pare că şocul a fost mai mare, se fac poze cu mâncarea primită!

Acum, asta e! Blatul e gustos, copiii înghit cu poftă, mai ciugulim şi noi, limonadele sunt mari şi bune, ce mai contează?

Contează nota: 185 k. O limonadă e 25 de kune, cât o pizza. Cum spuneam, asta e.

Urmează calcule complicate despre când, cum şi unde în Porec vom ajunge poimâine, căci convocarea la vpor este la 7.30 şi suntem la 32 km de „casă”!

Vizavi de maşină e un mic parc de distracţii, copiii aleg saltelele elastice (15 k pentru fiecare, 5 minute).

La Sol Polynesia ajungm la timp pentru „Disco Kids” în Amfiteatrul (plan...) de la piscină, urmat de „Noaptea piraţilor”, un spectacol-concurs cu concurenţi din public, în care la un moment dat participă toată lumea, program animat de un tip care vorbeşte non-stop timp de o oră în vreo cinci limbi, foarte tare tipul şi cu umor. Probele sunt: spartul baloanelor (fetele în cârca băieţilor; se cade la greu), skanderberg, băut bere – viteză (evident, tipe, nu tipi!), furat lucruri din public (probă tot de viteză).

24 august. După prânz, în Umag, vizităm acvariul. Mic, dar interesant. 80 k băieţii şi cu mine. Apoi plimbare până la capătul peninsulei, descoperind Hotelul Kristal, căruia îi tot vedeam reclama pe şosea. Seara, pregătirile de drum, sandvişuri făcute din timp, sticle cu apă etc. Apropo, băutura noastră standard a fost sticla de 5 litri de apă Studensa, 14,5 kune. Am mai luat sucuri şi o sticlă de vin pentru care ne-am cumpărat tirbuşon, dar avea capac înşurubat...

25 august. Trezirea la 6, plecarea la 6.30! La 7.10 suntem în Porec, în parcarea „noastră”, şi o pornim pe jos spre port. Ştiam că mergem cu un catamaran, aşa că ne pozăm cu „Adriatica Jet”, super spectaculos, dar nu era ăla! Al nostru e „San Pawl” şi apare mai târziu. Ne aşezăm în faţă. Cabina, instrucţiunile în caz de, stewarzii – totul e ca-n avion.

Şi viteza, aşa cum aveam să simţim curând! Şi „golurile de aer”!! Nava zboară peste apă, jeturile de spumă depăşesc pragul de sus al ferestrelor, podeaua se clatină stânga-dreapta şi (mai puţin) faţă-spate, e belea! Încercăm să ne plimbăm pe vas, e mai rău! Eu transpir brusc, leoarcă, iar lui Mihnea i se face rău de tot. Noroc cu trei stewarzi români (doi băieţi şi-o fată), care ne învaţă să stăm cât mai în spate, e logic, e partea catamaranului care se clatină cel mai puţin. Între timp, doi ghizi au vorbit aproape non-stop, o tonă de informaţii, multe noi pentru mine. Republica Veneţiană se întindea până în Cipru!

Ne liniştim (Dana şi Ioan n-au avut absolut nimic, Ioan a şi cerut de mâncare şi-a mâncat!), se mai linişteşte şi marea, ne apropiem veseli de mitica Veneţia... Debarcăm la terminalul San Basilio, mergem câteva sute de metri prin caniculă (ni s-a spus că vor fi 39-40 de grade, ultima zi de vară în Veneţia, mâine va fi furtună, poate şi tornadă!), trecem prin vamă, ne suim pe o şalupă care ne duce aproape de Piaţa San Marco. Traversăm pe jos patru canale, inclusiv cel cu Puntea Suspinelor (Mihnea face „Aaa! Aaa! Aaa! ” în marea de oameni!), ocolim Palatul Dogilor, intrăm în piaţa propriu-zisă (până să ajung aici, credeam că PSM este cea de la apă, dar nu, e cea complet înconjurată de clădiri, cea de la apă e Piazzetta! În colţul stânga-jos, ca să zic aşa, faţă de apă, ghidul se opreşte şi ne dă ultimele indicaţii înainte de a ne lăsa de capul nostru patru ore. Programul agenţiei include diverse momente pentru care trebuie să fii prezent (dac ă vrei) în acest colţ, la anumite ore. Noi am ales doar „Panorama Tour”, care ne va duce pe ocolite înapoi la vapor.

Gata, suntem liberi. În Veneţia. Ce să povesteşti? Cum să povesteşti?

Un milion de oameni în oraş (era sâmbătă), o mare parte japonezi. Nu mai e voie să hrăneşti porumbeii, nici să stai jos. Dacă o faci, vin nişte copii cu tricouri edilitar-ecologiste care te roagă să nu. Raportul apă-pământ mai mic decât mă aşteptam, am mers mult fără să dăm prin canale. Aglomeraţie mare şi pe apă, gondole amestecate cu şalupe motorizate. Gondolele parcă nou-nouţe, sclipitoar, dar combinaţia de negru lucios şi auriu duce cu gândul la sicrie. Oraşul mult mai curat decât credeam. Apa nu miroase deloc şi, chiar dacă nu e transparentă, e foarte curată. Magazinele – unul lângă altul, dar, în afară de cunoscutele măşti, nimic special, să zici „A! , asta trebuie să fie din Veneţia! ” Străduţe unde era lume ca-n metrou. Arhitectura – copleşitoare, minunată, veşnică, fără egal. Deşi e oarecum de la sine înţeleasă, abia la faţa locului am perceput absenţa totală a vegetaţiei, care îi dă zonei central-istorice a Veneţiei (nu e valabil pe toate insulele) un aspect de muzeu în aer liber, piatră jos, piatră de jur-împrejur. Apropo, n-am văzut niciun animal (în afară de porumbei, fireşte) ! Un câine pe Ponto Rialto cred că ar face senzaţie.

Din lipsă de bani şi de timp (erau cozi de sute de persoane), n-am intrat nicăieri: nici în Palatul Dogilor, nici în cea mai bogată biserică din lume (se estimează 50 de tone de aur în zugrăveli!), nici în campanilă, dar n-am resimţit asta ca pe o frustrare. În mod nesperat, eram în Veneţia – era deja suficient!

Am mâncat într-un restaurant de mâna a doua. 85 de euro două pizze, două porţii de „mixed fried fish” (doi peştişori, în rest crabi, calamari, creveţi – Mihnea a înţepenit: „Mi-e frică să nu mă muşte! ”), o Fanta, un Sprite, două ape minerale.

O îngheţată la cornet pe stradă a fost 2 euro, apa oscila între 1,5 euro jumătatea, pe stradă, şi 1 euro două sticle de câte 1,5 litri într-un market (quite a difference!), un sandviş pe vapor avea să fie 5 euro, transferul port-PSM ne-a costat 45 de euro, iar „Panorama Tour” 86 de euro. Astfel, preţul iniţial al excursiei, 130 de euro, un preţ rezonabil, s-a dublat – dar A MERITAT!

Pe o străduţă, în spatele nostru, o voce necăjit-filozofică: „Nu face munca, cât stresu’! ” Ne depăşesc doi ţigani cu acordeoanele pe umăr...

Pe vaporaşul de tur panoramic toţi (puţini, de altfel) se bulucesc pe puntea de sus, în plin soare, noi alegem (ca şi-n şalupa de la dus) puntea de jos, unde suntem singuri! 40 de minute de plimbare pe apele celei mai celebre lagune din lume, timp în care, în difuzoare, ghidul vorbeşte (acum numai în engleză) fără nicio pauză! Suntem ca-n rai.

„San Pawl” ne traveresează înapoi. De data asta toată lumea se simte bine, ne uităm la filmuleţe cu Mr. Beam.

26 august. O zi în care am avut zile... Dimineaţa e înnorat, tună, apoi trăsneşte, apoi plouă – nu tare. Decidem să plecăm spre sud, până la Rovinj, declarat cel mai romantic oraş din Croaţia. Numai că ducem ploaia cu noi şi, în plus, pe autostradă, vedem pe contrasens o coadă de maşini care stau, pe câţiva kilometri! Până la urmă, tot aşteptând să treacă ploaia, decidem să mergem până la, scuzaţi, Pula, dar ieşind mai devreme de pe autostradă, să nu dăm de un ambuteiaj similar.

În Rovinj plouă tare, n-are sens să ne oprim, plecăm mai departe. În Pula în fine se opreşte ploaia şi putem vizita Amfiteatrul Roman. Am vrea să vedem şi alte obiective (Arcul de Triumf, o insulă pe care se poate ajunge cu maşina etc.), dar este pur şi simplu imposibil să descoperim străzile pe care se poate ajunge în acea parte a oraşului! Ori se înfundă, ori sunt sensuri unice spre centru. Renunţăm şi ne întoarcem în Rovinj, unde încercăm să găsim un acces şi o parcare cât mai aproape de centrul vechi văzut în toate reclamele şi ofertele, tot un fel de insulă legată de restul oraşului. Imposibil! Renunţăm încă o dată şi plecăm spre casă pe ţărm (acum e soare plin), numai că şoseaua se opreşte în intrarea (plătită) într-un camping! Facem cale întoarsă, ocolim Rovinj şi alegem drumul care trece pe lângă incredibilul Canal (fiord) Limsky. Îl vedem de sus, de la o belvedere prevăzută cu turn de lemn care se clatină... Un canal lat cât Oltul, pe care intră vaporaşele de croazieră, cu malurile complet înverzite şi o diferenţă de nivel faţă de şosea de 150 de metri. Fabulos!

Ne abatem prin Vrsar, prilej ca pe drum să vedem un spectacol formidabil: din restaurante aflate la şosea, în sate prin care cine ştie câţi turişti trec, ospătari îmbrăcaţi „STAS”, cu coifuri de Grand Chef, aţineau calea maşinilor, striigându-le oferte gustoase! Unii erau şi cu polonicul în mână, să fie mai convingători!

Dăm doar o tură cu maşina prin Vrsar, nu pare a fi mare lucru de văzut, ne întoarcem în şoseaua principală (de notat: şoselele NU trec prin localităţi – de-aici impresia de ţară pustie, ca şi la bulgari, ca şi la sârbi; DIN şosea se desprind bretele spre localităţi), în Novigrad ne facem cumpărăturile, fără să ştim că fiecare secundă contează... Oricum, croaţii merg cu 50 pe oră pe şoseaua pustie şi ca să ia o curbă întâi se opresc, scriu o scrisoare acasă, aşteaptă răspunsul, după aia încep să tragă de volan, cu 5 km/h… Altfel tupeişti, în sensurile giratorii refuză să accepte prioritatea de stânga, dacă l-am claxonat pe unul mi-a arătat pumnul şi a zis vorbe multe pe limba lui.

În zare, nori negri, pe mai multe straturi. „Am plecat cu ploaia, ne aşteaptă la întoarcere”, zicem. Numai că e mult mai mult... La sensul giratoriu de la intrarea în Umag (un „grup statuar” cu câteva uriaşe mingi de tenis, marcând celebritatea locală) deja zboară mash-uri şi s-a declanşat o teribilă furtună de praf, dar şoferii din faţa mea, parcă neînţelegând ce-i paşte, merg tot încetişor! În cei 200 de metri care urmează se declanşează prăpădul. Începe şi ploaia, vântul clatină maşina, vizibilitatea e sub cinci metri, practic văd doar farurile maşinilor din faţă şi mari crengi căzute pe şosea, pe care le ocolesc Dumnezeu ştie cum. Ştiu că urmează pasajul cel mai greu, 150 m între copaci mari, dacă n-am fi atât de aproape de ţintă probabil că aş fi fugit în câmp şi gata.

În pasajul respectiv sunt copaci căzuţi cu totul. Am apucat să le spun copiilor să se roage să ajungem cu bine şi probabil că asta fac. Maşina, din fericire, mă ajută enorm, reacţionează la tot ceea ce încerc, mă bazez tare pe ea, aflată sub o ploaie de sfărâmături care cad ca grindina peste ea, în timp ce roţile trec peste un covor de asemenea fragmente, dacă aş face pană cu siguranţă aş merge mai departe!

Ieşim cu bine din tunelul de copaci, la loc mai larg, dar, la complexul dinaintea celui al nostru, un copac a blocat complet partea noastră de drum, iar din faţă vine, cu teamă, un şir de perechi de faruri aprinse. Nu avem pe unde trece! Decid să intrăm în zona complexului, departe de copaci. Stăm o vreme acolo. Afară furtuna vâjâie cumplit. Cât să stăm? La 100 m e siguranţa casei de piatră! Ne întoarcem la marginea şoselei. Pe sensul nostru de mers s-a format un şir de trei maşini care aşteaptă o breşă în şirul de pe contrasens, pe care noi nu-l vedem din ungiul ăsta, dar e clar: când pleacă „ai noştri”, ne băgăm după ei. Se întâmplă repede, numai că doar primul merge spre Sol Polynesia, al doilea coteşte spre noi, tăindu-ne calea şi obligându-ne să pierdem secunde-cheie. Când reuşim să trecem, deja în dreptul copacului se apropie faruri disperate! Bag şi eu faza mare şi trec primul, fie ce-o fi, habar n-am dacă, trecând de copac, o să am loc să fac dreapta între el şi maşina de pe contrasens, care s-a oprit speriată.

Am loc! Trec. La bariera noastră claxonez, sperând ca Recepţia s-o acţioneze, căci pentru a băga cheia trebuie să cobori, stâlpul e pus prost. Nu mă aud, aşa că ies! Într-o secundă sunt ud fleaşcă. Trecem de barieră, dar nu îndrăznim să intrăm în zona căsuţelor, înţesată de copaci. Iar stăm pe loc, cu avariile puse. Trec două maşini, ba şi-o motocicletă! La naiba, trecem şi noi. Intrăm în parcare, găsesc loc, le spun alor mei să ţâşnească spre casă, dar Dana nu găseşte cheia, Mihnea apucă să iasă şi începe grindina!! Nu-s bucăţi mari, dar foarte dese, cred că exterior maşinii şi al portbagajului o să fie pluine de gropiţe. După un minut, Mihnea, singur în furtună, chiar dacă sub un acoperiş, fuge înapoi la maşină, Dana iese pe partea cealaltă, a găsit cheia, fug amândoi în casă, eu rămân în maşină cu Ioan, care, calm, şi-a pus mâinile pe urechi, căci zgomotul e aproape insuportabil. Şi totuşi, prin acest zgomot, realizez că motorul toarce liniştit, ştergătoarele funcţionează, e cald, e lumină, maşina e o oază de siguranţă în mijlocul naturii dezlănţuite. Mare lucru!

Se mai răreşte grindina, îmi amintesc că am o umbrelă mare în maşină, o iau, ies, o deschid, ocolesc, îl iau pe Ioan şi fugim şi noi spre casă printr-un şuvoi de apă rece care-mi trece mie de glezne!

În casă... Dăm drumul la plita electrică şi la duşul cu apă fierbinte, aruncăm hainele ude şi reci şi facecm duş cald pe rând, întâi copiii, fireşte. În jumătate de oră am şters şi urmele de noroi de pe jos, iar afară furtuna se decide să plece bombănind...

În camera copiilor, vântul a deschis geamul şi a băgat pe el o tonă de frunze. Nu contează. Când putem ieşi pe terasă o găsim acoperită de frunze, dar în rest nu s-a întâmplat nimic serios. Slavă Domnului!

27 august. După furtună... Din zori, se aud drujbele care taie copacii căzuţi şi tractoarele care îi duc de-acolo. Nu şi pe cei mai mari, pe care o să-i fotografiem mai târziu.

E prea rece să fie cazul de mare sau piscină (care de altfel o să aflăm că e închisă pentru scos frunzele!), aşa că plec cu băieţii la mini-golf.

După prânz intrăm totuşi în mare, dar e rece şi pe deasupra bate vântul, aşa că ieşim repede din ultima baie. Urmează ultima incursiune în Umag, de unde ne luăm un set frumos de ceşti de cafea. Apoi, Novigrad ultima oară, unde, seara, în port, mai trăim un episod psihotic alimentar: cerem o porţie de peşte fript (gen frigăruie, l-am văzut) pentru Mihnea, în timp ce Dana pleacă să ia câte un hotdog pentru Ioan şi mine. Un ospătar aiurit (nu cel căruia i-am comandat) aduce o porţie de peşte fript perechii de italieni care stau lângă noi (sunt mese şi banchete lungi de lemn chiar în port, pe marginea apei). Ăia se cam miră, dar mănâncă. Mai târziu, omu’ ne aduce nouă calamari comandat de italieni! Re-comandăm ce voiam, dar acum Dana adaugă şi calamari – dacă aşa a fost să fie!

Plecăm râzând, în vreme ce unii se joacă acţionând o asurzitoare sirenă de ceaţă.

28 august. Spre Belgrad. Cel puţin aşa sperăm, pentru că pe autostradă nu scrie nicăieri. Sunt menţionate toate orăşelele de buzunar, dar nu şi destinaţia cea mai importantă. Avea dreptate şoferul de taxi. Resentimentele naţionaliste reflectate în indicaţiile rutiere – reflecţii rutiere, care va să zică.

Am uitat să pomenesc de tunsul şoselelor. Cum majoritatea trec prin „albii” înfrunzite, croaţii au o maşină care tunde tufişurile de pe margine, la 45 de grade, foarte mişto.

Am rugat-o pe Doina să ne facă rezervare pe mail la acelaşi hotel, ce să mai căutăm altul. Evident, acum nimerim mult mai repede, deşi peisajul s-a schimbat: strada aia în reparaţii e gata, asfaltul sclipeşte negru pe patru benzi – doar au trecut zece zile, nu?

Ajungem şi ne cazăm pe la ora 18.30, ne schimbăm şi ieşim în oraş, tot cu taxiul. Şoferul face „Ooops! ” când e gata să calce un grup de pietoni pe trecere, pe verde, după care porneşte şi iar e să dea peste unii. În general, conduce în aşa fel încât la coborâre o implor pe Dana să mă ierte dacă vreodată am făcut-o să se simtă cum m-am simţit eu acum pe locul mortului!

Am ales de data asta Parcul Kalmegdan, aflat într-o buclă a Dunării şi conţinând o superbă cetate cu acelaşi nume, dăruită... sportului! Terenuri de tenis, volei, fotbal, între zidurile înalte – inedit şi frumos. Am ajuns în fine să vedem şi Dunărea, de sus, şi o parte din panorama capitalei sârbe. După care am traversat spre bulevardul pietonal-comercial Knez Mihailova, un „Corso” al belgrădenilor, viu, colorat, amuzant, din care nu lipsesc manifestările de artă stradală, de la pictură la minut la demonstraţii de tango.

Ne-am întors cu un taximetrist care nu ştia engleză, dar a ţinut să ne arate clădirea bombardată de NATO pe care înţeleg că au păstrat-o precum Domul Atomic din Hiroşima, la o sută de metri (vizavi) de Ambasada SUA...

29 august. Spre casă. Varianta prin Bulgaria ne duce pe un drum de munte în reparaţie, cu numeroase stopuri, camioane, cozi de maşini, nebunie – şi în final un PTF cu vameşi extrem de suspicioşi. Pentru prima oară trebuie să deschid portbagajul (cel din spate, pe ăla de deasupra nu par să-l fi observat), sunt întrebat de ţigări şi alcool şi fiecare membru al familiei e confruntat cu poza din paşaport!

Scena se repetă la bulgari! Noi am fost de neunmărate ori în Bulgaria, niciodată n-am fost luaţi la întrebări. Poate era un ecou târziu al atentatului de la Burgas.

Să nu uit: în Serbia am văzut camioane mai vechi decât Zil-urile, relicve de necrezut, târându-se pe drum.

Drumul spre Vidin e sărăcăcios ca acele camioane, trist, dezolant.

Teoretic, traversarea cu ferry-boat-ul se poate plăti în leva, dolari sau euro, dar la dolari omul n-are rest, cum n-avea nici un Exchange din Novigrad.

Maşina noastră e ultima pe platformă, nimeni nu-mi spune ce să fac şi NU se ridică nici o oprelişte în spate! Sigur că trag frâna de mână şi bag în viteză, dar tot stau cu inima strânsă de-a lungul (e bine spus, că mai mult merge de-a lungul malului bulgăresc şi doar târziu traversează) drumului făcut cu un kilometru pe oră. Urc cu copiii pe puntea de comandă, perspectiva e spectaculoasă, dar eu tot mă gândesc cum o s-o salvez pe Dana dacă o să cadă cu maşina în Dunăre!

În fine, ajungem, urcăm rampa şi... ne aşteaptă un nene cu un chitanţier în mână! „Taxa de utilizare a zonei portuare”! 35 de lei sau 7 euro. Nici ăsta nu acceptă dolari. Dolarul pierde Europa.

Cum ieşim din Calafat, se populează brusc lumea! 12 zile am mers, 3.000 km, întâlnind cinci maşini pe oră – acum plouă cu ele şi mai ales cu camioane, TIR-uri, cisterne.

Drumul până la Craiova, în reparaţie, e un coşmar. Trecerea prin periferia Craiovei, cu străzi în reparaţie, e şi mai şi, se practică stilul „la intimidare”, se fentează stopurile, se aud urlete. Pe Craiova-Piteşti mă lupt cu nişte cisterne de la Holcim, apoi mă resemnez într-o coadă de vreo 20 de autovehicule. Cine naiba a zis că în/din Serbia se merge cel mai bine prin Calafat!?

În fine, autostrada. Suntem deja plecaţi de zece ore.

Dar ajungem cu bine şi, conform unei promisiuni făcute cu voce tare, am pupat maşina, aşa prăfuită cum era, „că ne-a dus şi ne-a plimbat, şi nu ne-a accidentat”, cum cântă colindătorii minoritari etnic prin tramvaie în decembrie, iar familia m-a declarat cel mai bun şofer din lume şi m-a aplaudat la scenă deschisă...

O vacanţă de neuitat!

---

VIZUALIZĂRI: 8836 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI