Canionul Lousios - descoperind mănăstirile secrete ale Peloponezului

TIPĂREȘTE

Dimineaţă, în zori, părăsim satul Vitina, locul nostru de odihnă de peste noapte şi pornim din nou pe drumurile arse de soare ale Peloponezului, hoinari prin munţii şi văile Arcadiei (vezi articolul precedent din aceasta "mini-serie" aici). Ajungem în Dimitsana un sat de negustori din Arcadia secolului XVII, cu casele de piatră răspândite pe vârful unui deal, asemeni unui muşuroi de furnici. Ca şi în multe alte locuri din zonele muntoase ale Greciei, te încearcă sentimentul că timpul se încăpăţânează să mai treacă.

De aici începe drumul ce străbate defileul Lousios mai exact de la Paleohori, un sătuc format din căteva case răspândite pe ici pe colo. Defileul are o lungime de 15 km şi poate fi străbătut atât pe jos pe trasee turistice marcate cât şi cu maşina pe drumuri înguste ce şerpuiesc de o parte şi de alta a râului. Ne începem periplul cu o vizită a muzeului în aer liber dedicat morilor de apă. Fiind o zonă bogată în izvoare, apa a fost captată şi dirijată prin mici canale de piatră şi pusă în valoare pentru a mişca roţile de lemn ale morilor de apă.

Începând cu secolul XVI aici s-au măcinat cereale, s-au prelucrat pieile animalelor, a fost presat uleiul de măsline, au funcţionat gatere pentru tăiat lemne, s-a măcinat chiar şi praf de puşcă, toate date de puterea apei. Astăzi, apa continuă să susure prin vechile canale de piatră poposind pe la morile uitate de timp, coborând spre vale fără să mai trezească scârţâitul vreunei roţi de lemn. Ne continuăm drumul pe serpentinele ce străbat canionul. Drumul e îngust, nu poate să treacă decât o maşină, bine că nu prea circulă nimeni prin zonă. Pe un promotoriu ce se înalţă deasupra defileului tronează mănăstirea Filosofu. Nea (Noua) Filosofu deoarece Palea Filosofu, vechea mănăstire datând din secolul X zace în ruină uitată printre stânci. Nea Filosofu, datând din secolul XVII, se remarcă prin frescele ce îl reprezintă pe Iisus traversând marea Galileei. De asemenea pe acoperişul de ţiglă roşie al bisericii se distige din depărtare o cruce albă. Coborâm la baza canionului şi pornim pe jos pe poteca ce duce spre mănăstirea Prodromos.

Un indicator ne anunţă: o oră de mers până la mănăstire, drumul urcă printre pâlcurile de copaci căutându-şi loc printre stâncile ce-i ies în cale. Căldură mare. Traversăm râul Lousios pe podul în formă de arc contruit în secolul XVI. Mai sunt încă 15 poduri de acest gen în zona defileului. Ne mai răcorim puţin în umbra arborilor ce mărginesc valea, apoi reluăm urcuşul. Aceiaşi căldură sufocantă, rezervele de apă scad la fiecare scurt popas, ne întrebăm dacă merită acest drum, ne dă târcoale ispita de a renunţa şi de a ne întoarce la beneficiile aerului condiţionat, dar urcăm în continuare şi într-un final ajungem. Ceea ce conferă unicitate acestui loc sunt casele călugărilor agăţate de munte, construite din bârne de lemn, suspendate pe peretele vertical al defileului, rupând parcă legătura cu cele lumeşti. Nu există decât o intrare, pentru a ajunge la ultimul lăcaş trebuie să le străbaţi pe toate. Acesta este aşa numitul Munte Athos al Peloponezului şi pe bună dreptate.

Mănăstirea Prodromos poartă hramul Sf. Ioan Botezătorul (de fapt Prodromou se traduce Botezător), datează din sec. al XVI-lea şi prin amplasarea sa în stil „cuib de rândunică” a constituit un loc de refugiu pentru călugări în secolele de ocupaţie otomană.

În zona defileului se află mai multe capele bizantine şi schituri, majoritatea datând din perioada secolului XVI, dar noi ne-am oprit doar la descoperirea celor două, lăsând o umbră de mister să dăinuie în continuare asupra „mănăstirilor secrete” ale Arcadiei.

---

VIZUALIZĂRI: 3180 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI