În trecere prin Milano: zona Pieței Domului și câteva din vecinătățile sale

TIPĂREȘTE

Am avut privilegiul de a vizita câteva orașe italiene de două sau mai multe ori. Milano este unul dintre acestea. Din păcate, de fiecare dată, popasul a fost de doar o zi și mai mult în trecere, așa încât oferta sa turistică nu-mi este nici acum pe de-a-ntregul cunoscută. Este motivul pentru care m-aș mai întoarce măcar o dată pe străzile marelui oraș.

Bineînțeles că la fiecare vizită, nu am ratat Piața Domului (Piazza del Duomo) cu a sa inegalabilă catedrală (Duomo di Milano), nici Castelul Sforzesco, nici Teatrul La Scala (Teatro alla Scala). Pe de altă parte, fiecare nouă vizită a mai adăugat o filă în albumul meu memorial, fără a epuiza, așa cum am mai spus, subiectele demne de atenție ce se oferă turistului în Milano.

Așa s-a întâmplat și la ultima mea vizită din toamna anului 2010. Dar pentru că aș vrea să aduc în atenția cititorilor și impresii din cursul precedentelor călătorii, mă voi mărgini ca de această dată să nu rememorez pas cu pas ultimul traseu străbătut, ci să punctez câteva din obiectivele turistice vizitate, mai ales pe cele care au o reprezentare mai limitată (cel puțin sub aspectul ilustrării fotografice) pe site-ul AFA. Din cauza volumului mare de informații, am ales să le prezint în două review-uri separate, grupând obiectivele după criteriul teritorial, cel mai potrivit după părerea mea pentru alegerea unui itinerar și practicarea turismului în orice zonă.

Ar mai fi de adăugat că toate reperele turistice trecute de mine pe lista celor văzute în Milano, le-am abordat mergând pe jos și urmărind harta orașului. O singură dată am folosit metroul pentru deplasare și tot o dată am profitat de facilitățile GPS-ului, chiar în postura de pieton fiind.

Pentru cei mai comozi sau care vor să economisească timp cu deplasarea, trebuie să spun că transportul în Milano este foarte bine organizat și pentru că nu este nici costisitor, ar fi păcat să vă folosiți de propriul autoturism, mai ales în condițiile unui trafic intens și a unor parcări foarte aglomerate. Metroul cu cele trei linii ale sale (roșu, galben și verde), rețeaua de tramvaie, troleibuze și autobuze, sunt mijloace mult mai eficiente pentru... scurtarea distanțelor. În plus, aproape toate hărțile orașului punctează și stațiile de metrou din vecinătatea obiectivelor turistice, astfel încât proiectarea unui traseu de vizitare pe seama acestui criteriu ține doar de interesul fiecăruia.

De asemenea, la dispoziția turiștilor se mai află și alte mijloace de transport neconvenționale, cum ar fi bicicletele, scuterele și segway, care pot fi folosite în regim de închiriere, chiar de pe marginea căilor rutiere, cele mai multe în sitem automat.

Așadar, am fost acolo, la Milano, și pentru început vă propun o incursiune în perimetrul și zonele adiacente Pieței Domului. Iată ce am înscris pe lista celor văzute și admirate de mine:

1. Piazza del Duomo este fără îndoială inima orașului, căci aici converg cele mai multe din arterele rutiere, aici se află simbolul metropolei-Domul și Madonnina sa- aici este cel mai adesea locul de întâlnire al milanezilor, dar și al turiștilor de pretutindeni, aici se desfășoară manifestările legate de sărbătorile naționale, religioase, culturale și tradiționale.

Piața este un patrulater de formă regulată, aliniat pe lungime dinspre vest spre est, mărginit pe trei laturi de impresionante palate cu arhitectură veche.

În mijlocul pieței se află monumentul purtând statuia ecvestră a regelui Victor Emanuelle II, ridicat în 1896 de către Ercole Rosa. La baza soclului odihnesc mai tot timpul puhoaie de localnici sau turiști obosiți, în timp ce mulți alții nu ratează ocazia de a se fotografia acolo, alături de stolurile neobosite de porumbei.

Fiind cel mai accesat obiectiv turistic din Milano, Piața Domului dispune și de un Punct Turistic de Informații, care stă la dispoziția celor interesați atât pentru informații, cât și pentru materiale de publicitate turistică (hărți, pliante, broșuri).

Dacă nu cumva călătorul a poposit vremelnic pe la vreo terasă, boutique sau alt local, Piața Domului este locul de unde acesta poate purcede spre vizitare, căci chiar acolo se află și:

2. Duomo di Milano (Domul din Milano) , o capodoperă a artei gotice italiene cu o vechime de aproape 650 ani, a patra cea mai mare catedrală din lume și a doua din Italia, după San Pietro din Vatican. Este amplasată în extremitatea estică a pieței și prin măreția și frumusețea ei eclipsează toate clădirile din jur, căci o așa dantelărie în granit și marmură, mergând până la cel mai mic detaliu, aproape nu are egal în lume. Contrar uzanțelor, este o arhitectură gotică plină de grație și strălucire, pusă mult în valoare la asfințit, când soarele luminează fațada.

Îmi amintesc că s-a întâmplat să văd Notre Dame din Paris în cursul aceleași călătorii în care trecusem mai întâi prin Italia și văzusem deja Domul din Milano. Catedrala pariziană mi-a părut atunci ștearsă și neînsemnată în comparație cu surata ei milaneză. Și azi, Domul din Milano se află pe lista lăcașurilor de cult catolice preferate de mine, iar faptul că în cursul călătoriei din anul 2000 am achiziționat de acolo o medalie aniversară pentru jubileul începutului unui nou secol, o medalie purtând efigia Domului, este o mare mândrie și bucurie pentru mine, în ciuda prețului deloc mic plătit pentru ea.

Domul are cinci intrări frontale, cu cinci portaluri masive de bronz, înfrumusețate de panouri în basorelief înfățișând scene și eroi biblici (la fel sunt de altfel și cele laterale construcției). De regulă, accesul în incintă se face prin ușa a doua a fațadei numărând de la stânga spre dreapta, iar ieșirea pe simetrica ei din partea dreaptă.

Portalul central, decorat cu basoreliefuri în bronz prezentând scene din viața Maicii Domnului și a Mântuitorului, este însă purtător al unui simbol și a unei credințe pe care am mai întâlnit-o și la alte obiective turistice din Italia: două basoreliefuri în bronz din partea inferioară a ușii ies în evidență prin strălucirea câtorva elemente ale desenului. Sunt locurile șlefuite de atingerea palmelor a mii de trecători aflați pentru prima dată în pragul catedralei, cu credința că se vor mai întoarce cândva pe aceste locuri (pentru asta, se atinge piciorul personajului cu pricina) sau că vor vedea împlinită o dorință rostită chiar acolo, în gând firește (se atinge mâna personajului ce-L întruchipează pe Christos). Și chiar dacă la prima mea vizită m-am supus și eu ritualului, dar doar în virtutea …inerției, pot spune că atât dorința, cât și speranța revenirii, mi s-au împlinit.

Catedrala este o construcție placată cu marmură de Condoglia, pentru care ctitorul său, Gian Galeazzo Visconti, în calitate de suveran al ducatului de Milano, a acordat scutire integrală de impozit.

Planul arhitectural este o cruce latină în care sunt încadrate cinci nave izolate între ele printr-o pădure de imense coloane unite în arc gotic, un transept și două abside laterale altarului.

Pătrunzând în interior, catedrala te copleșește cu amploarea spațiului ce i-a fost consacrat, atât pe verticală, cât și în plan orizontal. Tot așa, ești surprins de semiobscuritatea interioară, care colorează totul în nuanțe închise, într-un neașteptat contrast cu albul, rozul și galbenul luminos al construcției văzute din exterior. Poate de aceea, încă de la intrare atenția mi-a fost atrasă mai întâi de minunatele vitralii colorate, dar și de originalul mozaic care împodobește podeaua lăcașului, operă a lui Pellegrino Tibaldi din sec. 16. Sunt elemente care alături de frumoasele altare luminate de zeci de lumânări aprinse înseninează atmosfera întunecată din interior, reușind să pună în evidență bogăția de detalii arhitecturale și ornamentale.

Și iată ce se recomandă a fi văzut și admirat în interiorul catedralei:

-cadranul solar, un ansamblu foarte ingenios de măsurare a timpului, având ca unitate de referință …. zodiile! Nu este un mecanism, nici vreo instalație sofisticată, ci doar o îmbinare meșteșugită și echilibrată a cunoștințelor astronomice cu cele geometrice, cunoscută sub numele de ”Meridianul”: chiar la intrare, încastrat în marmura peretelui, se află un cadran de formă aproape pătrată, însemnat cu semnul zodiei astrologice a Capricornului, care după cum știm, debutează chiar în ziua solstițiului de iarnă. Din cadranul Capricornului, o bandă de alamă roșiatică se prelungește pe podea spre peretele nordic, înlănțuind pe o lungime de cca. 3 metri celelalte 11 panouri mici cu însemne zodiacale. Ordinea temporală a zodiilor este marcată în sens crescător până la solstițiul de vară pe o parte a benzii de alamă și în sens descrescător de la solstițiul de vară până la cel de iarnă, pe cealaltă parte a benzii, zodiile apărând astfel grupate două câte două, cu excepția zodiei Racului care se află singură la capătul benzii.

Din explicațiile ghidei noastre am reținut că ineditul cadran solar marcat cu zodia Capricornului este astfel amplasat încât fasciculul de raze solare ce pătrunde din exterior printr-un orificiu circular decupat în zidul sudic la o înălțime de aproximativ 24 metri, să-l lumineze din plin exact la ora prânzului (ora 12) din ziua solstițiului de iarnă (21 decembrie). Pe măsură ce timpul se scurge către următoarele zodii, fasciculul solar vizibil la ora prânzului se deplasează și el de la o zodie la alta, până la solstițiul de vară (21 sau 22 iunie) reprezentat de panoul zodiei Racului și apoi se întoarce marcând zodiile următoare în sens invers, până la cadranul Capricornului, punând astfel în evidență un nou solstițiu de iarnă. Iată dar, că ”perpetuum mobile” există! Soarele e motorul lui!

-nava centrală, izolată de restul naosului atât prin coloane, cât și prin pereți de sticlă la nivelul inferior. La ultima vizită în catedrală am constatat că arhitectura acestui spațiu s-a modificat puțin, prin suspendarea la nivelul superior a unor picturi pe pânză de mari dimensiuni. Am aflat că este vorba despre așa numitele ”Quadroni di San Carlo”, ”pătratele Sfântului Carlo”, care reproduc în plan pictural scene din viața și minunile Sfântului Carlo Borromeo, fost arhiepiscop și cardinal milanez, implicat în construcția și propășirea catedralei. El a fost canonizat în 1610, iar moaștele sale odihnesc într-o frumoasă criptă din subsolul catedralei.

Pătratele Sfântului Carlo Borromeo sunt picturi realizate în perioada 1603-1610 și poartă semnătura unora dintre cei mai cunoscuți artiști ai acelei perioade (Cerano, Pellegrini, Fiammenghino și alții). Având o vechime atît de mare, expunerea lor se realizează în fiecare an doar în perioada sărbătoririi Sfântului Carlo Borromeo-4 noiembrie, adică în intervalul octombrie-decembrie.

Nava centrală este consacrată exclusiv serviciului religios, așa încât turiștii dornici doar de o fotografie cu altarul și cu cele două maiestuoase amvoane, nu sunt bineveniți, mai ales dacă acolo se desfășoară vreo ceremonie de cult.

-relicvariul sfânt suspendat la înălțime, foarte sus deasupra altarului, într-o urnă luminată de o veșnic arzătoare candelă roșie. Nu mi-e foarte clar ce adăpostește el, pentru că informațiile primite au fost cam neconcordante: ghida ne-a spus că acolo se află unul din cele patru cuie sacre extrase de pe Crucea Mântuitorului chiar de Sfânta Împărăteasă Elena, iar din alte surse am aflat că relicva sfântă este o așchie din aceeași Cruce, dar nu una oarecare, ci cea care în care s-ar fi frânt o unghie de la piciorul Mântuitorului (Sacro Chiodo). Relicva, oricare ar fi ea, este considerată făcătoare de minuni și din 1576 este celebrată în fiecare an la 14 septembrie, de ziua Sfintei Cruci, prin expunere directă într-o fastuoasă procesiune.

-abundența de sculpturi (luând în calcul și exteriorul, se apreciază că sunt expuse cca. 3400 de grupuri statuare, statui și busturi înfățișând personaje ale Vechiului și Noului Testament, dar și îngeri, sfinți și chiar prelați care au servit cultului creștin catolic). Între acestea, se remarcă: monumentul și mormântul lui Gian Giacomo Medici (vestit condotier italian în serviciul Ducelui de Milano, Francesco Sforza) realizat de Leone Leoni și proiectat de Michelangelo Buonarroti, la comanda Papei Pius al IV-lea, acesta fiind chiar fratele defunctului; statuia Sfântului Bartolomeu, cunoscută sub numele de ”martiriul perceptorului”, opera lui Marco D'Agrate, ilustrând martiriul celui care a dobândit sfințenia cu prețul vieții (a fost jupuit de viu); mormântul lui Marco Carelli, un comerciant din Milano care în 1391 a donat o bună parte din averea sa pentru construcția catedralei.

-candelabrul Trivulzio, este un sfeșnic de 5 m înălțime, cu șapte brațe inegale. Este de fapt o ”menorah” (sfeșnic ritualic evreiesc, care semnifică tranziția de la Vechiul la Noul Testament) în versiune creștină, căci nu prezintă o linie simplă ca în desenul clasic, ci este decorat din belșug cu imagini dintre cele mai diverse, începând de la reprezentări vegetale și până la cele animale, de la personaje de legendă, la însemne zodiacale și religioase, toate presărate cu pietre semiprețioase. Simbolistica câtorva reprezentări ne-a fost explicată de ghida noastră la ultima vizită, dar recunosc că n-am reținut decât numele câtorva personaje (dragonii ce susțin tija centrală, șarpele ispitei, Noe și barca salvării, Fecioara Maria cu pruncul Iisus) și ideea că structura arborigenă a sfeșnicului semnifică de la bază spre vârf, Pământul, istoria umanității, bolta cerească și pacea divină reprezentată prin persoana Mântuitorului. Candelabrul Trivulzio este amplasat în transeptul Nordic (stânga catedralei), în fața capelei Sfintei Fecioare din Copac (trimitere la una din aparițiile Mariei). La ultima mea vizită, candelabrul purta din păcate urmele trecerii…vandalilor: multe din lăcașurile în care cândva cuibăreau pietrele semiprețioase (opale, turcoaze, granate), erau acum goale. Poate nu aș fi remarcat ”fenomenul”, dacă un dragon nu mi-ar fi atras atenția cu un ochi strălucitor și bombat, iar cu celălalt adâncit și estompat în lumina săracă. Oameni strângători, ca să nu le zic …hoți, sunt iată, pretutindeni!

-subsolul catedralei este un spațiu ușor accesibil doar coborând scara din transeptul drept al catedralei, dar nu totdeauna este deschis vizitării, așa cum am constatat din propria-mi experiență. Cel ce are șansa să ajungă acolo se va bucura de întâlnirea cu două spații complet diferite. Unul este Cripta Sfântului Carlo Borromeo, paraclisul unde odihnesc rămășițele pământești ale Sfântului, într-un sicriu de cristal transparent, dăruit de regele Spaniei Filip al IV-lea. Ambianța arhitectornică este una rafinată (tavanul este placat cu argint, în chenare care reproduc scene din viața defunctului). Celălat este o cameră întunecoasă și prăfuită, dar care etalează o comoară: rămășițele podelei originale a baptiseriului San Giovanni din sec. IV și câteva fragmente din zidul Bisericii Sfânta Tecla, pe ruinele căreia a fost ridicată catedrala zece secole mai târziu.

După ce turul de vizitare a interiorului a fost dus la bun sfârșit, cred și afirm cu tărie că o incursiune pe acoperișul catedralei este potrivită pentru orice turist și nu merită ratată. Urcarea se poate face pe scări sau cu liftul și în ambele cazuri presupune achitarea unei taxe de acces, mai mică desigur în cazul escaladării prin forțe proprii.

Eu am urcat cu liftul (se află în exterior, în spatele transeptului nordic, lângă Turnul Marco Carelli considerat cea mai veche parte a construcției), după ce am așteptat câteva minute bune la coadă. Sus, inegalabilele terase ale bisericii m-au întâmpinat cu o bogăție de nedescris de forturi, contraforturi, turle, turnulețe, arcade, bolți, ferestre cu sau fără vitralii, statui, scări, spirale și rozete de marmură. O pădure de sculpturi parcă a fost plantată pe acest spațiu. Imaginea lor se întrețese într-un mod minunat cu panorama înconjurătoare, nu-ți trebuie decât puțină imaginație ca să captezi cele mai spectaculoase imagini astfel îngemănate.

Terasa aflată la cea mai mare înălțime este amplasată în perimetrul central al acoperișului. Ea este locul unde turiștii poposesc mai mult timp, odihnind pe dalele calde de marmură, ori savurând panorama pieței și a întregului oraș. Într-o zi însorită cum a fost cea în care m-am aflat și eu acolo, terasa poate fi foarte aglomerată, încât pentru locurile cele mai potrivite de belvedere, trebuie să aștepți la rând!

Nu de mai puțină atenție se bucură însă statuia aurită a Fecioarei Maria (Madonnina, cum este alintată) înaltă de 4,16 m, cea care cândva marca cel mai înalt punct al orașului (108,5 m de la sol). Chiar și azi, doar turnul Pirelli depășește această înălțime, dar, după spusele ghidei, ca semn de omagiu pentru simbolul orașului, acest zgârie–nori expune la nivelul său superior o copie mai modestă (doar 85 cm) a Madonninei. Eu una, am văzut turnul, dar nu am remarcat prezența micii statui.

Vizitarea pieței și a domului ne răpește una - două ore. Dacă încă nu am obosit, următorul popas îl putem face la

3. Palazzo Reale, un palat în stil neoclasic, ale cărui temelii s-au pus în sec. 16 și pe care istoria l-a marcat semnificativ de nenumărate ori: a fost sediul Guvernului Milanez, reședință regală în perioada regatului lui Napoleon și palat ducal pentru familiile Torriani, Visconti și Sforza, dar și reședință vremelnică pentru fețe regale precum Maria Tereza, Napoleon, Ferdinand I al Austriei, Wilhelm I al Germaniei. Palatul a ars de mai multe ori, ultima dată după bombardamentele britanice de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. Din 1920 este proprietate de stat și după o perioadă de mai mult de 50 ani de abandonare, edilii orașului au dispus reabilitarea construcției, astfel încât în anul 2000 palatul a fost repus în circulație citadină, ca parte a Centrului Cultural Milano. Azi, Palazzo Reale este cel mai mare centru expozițional din Milano (cca 7000 mp) și găzduiește în regim permanent Muzeul palatului - Museo della Reggia, iar în regim temporar expoziții culturale tematice sau itinerante...

Este amplasat chiar în Piazza del Duomo, pe latura sa nord-estică, între catedrală și Palatul dell'Arengario. Un corp al palatului e aproape lipit de zidul Domului și este consacrat Muzeului Catedralei (Museo del Duomo) , pe care nu l-am vizitat, pentru că la momentul ultimei mele vizite se afla în renovare, iar cu alte ocazii am avut alte priorități.

În schimb, în 2005 am vizitat Museo della Regia, fără ghid și fără audioghid, folosindu-mă doar de o mică broșură informativă. Nu-mi amintesc cât a fost prețul biletului de intrare. Nu știu nici dacă informația mai e de actualitate, dar atunci se vizitau doar 7 săli din cele câteva zeci aparținând palatului. După ce am urcat la etaj pe Scara de onoare - Scalone Reale (intrarea din spatele palatului), am vizitat în ordine:

-cele trei săli ale goblenurilor (Prima, Seconda și Terza Sala degli Arazzi), expunând minunate tapițerii de goblen din secolele trecute, dar nu orice fel de goblenuri, ci dintre cele de foarte mari dimensiuni (cât peretele!);

- cele două secțiuni ale salii cariatidelor (Sala delle Cariatide) cu exponate din gama veșmintelor istorice aparținând ultimelor trei secole. Sala cariatidelor a fost cea mai frumoasă încăpere a palatului, fiind destinată inițial marilor festivități și evenimente mondene. Elementele de arhitectură (cariatide plasate pe două nivele, oglinzi de mari dimensiuni, stucaturi, mozaicul podelei, panouri decorative, policandre de cristal) au făcut-o celebră, atât de celebră, încât în 1951, deși era mutilată de incendiul ce a urmat bombardamentului britanic din august 1943, pictorul Pablo Picasso a ales-o pentru inaugurarea expoziției sale ”Guernica”. Abia în ultimul deceniu al secolului trecut au fost demarate lucrările de restaurare, care din păcate n-au reușit să reconstituie decât în parte frumusețea originală a sălii.

-cele două secțiuni ale sălii orientale (La Scala e l'Oriente), tot cu o prezentare de veșminte.

Și deși exponatele nu mi s-au părut excepționale, în Muzeul palatului nu era permisă fotografierea, ci doar…filmarea.

4. Palazzo Arengario se află în dreapta Palatului regal, privind către fațadă. El găzduiește Museo del Novecento, un muzeu de artă contemporană deschis în decembrie 2010, pe care, firește nu am avut cum să-l vizitez.

În sfârșit, traversăm Piața Domului îndreptându-ne spre latura ei nordică, căci aproape față în față cu Palazzo Reale se află

5. Galleria Vittorio Emanuele II, un ansamblu commercial de elită, vechi de 150 ani, considerat a fi unul din modelele primelor mall-uri din lume. Construcția este una sofisticată, de o eleganță clasică, aliniind mai multe edificii cu patru etaje de-a lungul celor două artere pietonale intersectate în cruce. În planul intersecției este delimitat un vast spațiu octagonal. Întreaga structură pietonală este acoperită de arcade din sticlă pe suport de elemente forjate, iar la nivelul pardoselii este etalat un adevărat covor în mozaic, cu o atrăgătoare reprezentare florală și geometrică.

În spațiul central al octogonului, mozaicul reproduce simbolurile heraldice ale celor patru capitale ale Regatului Italiei: Milano, Torino, Florența și Roma. Simbolul orașului Torino, taurul, este probabil cel mai popular printre turiști, căci el desemnează locul unei legendare tradiții: se spune că dacă atingi cu călcâiul drept organele genitale ale taurului rotindu-te pe călcâi de trei ori, vei avea mare noroc! Mi s-a părut cam stupid să reproduc la rându-mi acele gesturi, așa că n-am încercat niciodată să probez veridicitatea cutumei cu pricina. Locul este însă atât de adâncit și uzat, încât cred că mulți au încercat să se împrietenească cu zeița Fortuna.

Galeria Vittorio Emanuele II este un loc fermecător pentru cumpărături, doar dacă te țin buzunarele. Sunt multe magazine de lux și la fel de multe terase, baruri și restaurant elegante, cu prețuri pe măsură, așa încât mie una mi-au fost de ajuns câteva priviri către vitrine și câteva instantaneie fotografice, ca să pot zice: am fost și eu acolo!

După ce străbatem întreaga arteră pietonală, la ieșirea din capătul opus portalului dinspre Piazza Duomo, descoperim o altă piață, mai modestă ca dimensiuni, dar nu lipsită de interes turistic. Este

6. Piazza della Scala, locul de unde avem acces către

- Palazzo Marino, situat pe partea dreaptă a ieșirii din galerii. Este construcția unui negustor milanez bogat, căruia îi și poartă numele (Thomas Marino). Considerat o capodoperă a artei arhitectonice de la mijlocul secolului al 16-lea, edificiul este azi proprietatea și sediul Primăriei orașului.

Câteva din sălile bogat ornamentate (Anticamera, Sala cu ceas, Sala verde, Sala Alessi), curtea interioară, sala de consiliu și biroul primarului, loggia cu busturilor tuturor foștilor primari, sunt deschise spre vizitare publicului, dar numai cu rezervare în cadrul unor tururi organizate și în prealabil programate. Este și motivul pentru care n-am reușit să vizitez nici măcar o dată Palatul Marino.

-Teatrul Scala (Teatro alla Scala) nu mai are nevoie de prezentare. Din exterior, clădirea teatrului nu iese cu nimic în evidență, dar asta nu-i poate anula sau măcar estompa notorietatea. Căci după renume și după lista interpreților celebri care și-au etalat talentul aici, Scala este apreciată a fi prima scenă lirică din lume. De aceea, a viziona un spectacol la Scala este un privilegiu și un adevărat festin cultural. N-am aspirat niciodată la un astfel de ospăț de meloman, pentru că așa cum am mai spus, vizitele mele la Milano n-au fost mai lungi de o zi. În schimb, am reușit să vizitez teatrul și muzeul său. Pe măsura prețului modest al biletului de intrare (4 euro), modestă a fost și impresia mea, căci traseul de vizitare se limitează la spațiul foaierului, câteva secunde în loja centrală de la înălțimea cărei poți arunca o privire în magnifica sală de spectacole îmbrăcată în damasc roșu, și un periplu nu mai lung de zece minute prin muzeul teatrului. Se pot vedea acolo busturile marilor interpreți, costume de scenă originale, partituri, schițe de decor, modele de invitații și programe, afișe publicitare, obiecte ce au aparținut compozitorilor și artiștilor prezenți pe scena Scalei. Nu este permisă fotografierea în niciunul din aceste spații, așa că dacă doriți o amintire evocatoare a vizitei în templul muzicii, faceți un popas la micul magazin cu suveniruri de la ieșire.

- Statuia lui Leonardo da Vinci, un monument ridicat în 1872 și realizat de Pietro Magni, se află chiar în scuarul oval din mijlocul pieței. Figura genialului om care a fost Leonardo da Vinci este prezentată în picioare, pe un piedestal la baza căruia sunt reprezentați ucenicii săi la cele patru discipline favorite: pictură, sculptură, inginerie și arhitectură. Deși nu a trăit decât puțin timp la Milano, Lenardo a realizat aici una dintre cele mai cunoscute opere picturale ale sale: Cina cea de taină, care decorează fosta sală de mese a bisericii Santa Maria delle Grație.

În ziua ultimei mele vizite, Leonardo se bucura și el, alături de mulți alți trecători, de ședința foto a concurentelor de la nu știu ce concurs de ” Miss”. Din păcate, era imposibil să participe în vreun fel la spectacolul trierii, în schimb eu am furat câteva imagini, nu dintre cele demne de un poster, ci unele mai comune, care să cuprindă cât mai multe personaje.

Ei, și dacă mai avem încă timp, ne întoarcem în Piazza del Duomo. De aici, mergând spre vest către Via Dante și castelul Sforzesco, putem alege să vizităm, sau doar să vedem pe exterior, și:

7. Biserica Santa Maria presso San Satiro, construită în secolul 15 peste ruinele vechii biserici a Sfântului Satiro, pentru a găzdui o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care este astăzi expusă pe peretele de fundal al altarului. Proiectul construcției îi aparține lui Bramante.

8. Biblioteca și Pinacoteca Ambrosiană, o colecție remarcabilă de cărți și picturi semnate de numeroase nume celebre.

9. Piazza dei Mercanti, o zonă cu veche și intensă tradiție comercială, despre a cărei viață intensă stă mărturie și impresionanta arhitectură a clădirilor ce o mărginesc: Palazzo dei Giureconsulti (Palatul de Justiție), Palazzo della Ragione, Casa dei Panigarola și Școala Palatină.

Ajungând pe Via Dante, ne tragem sufletul la una dintre numeroasele terase, ne potolim curiozitatea și dorul de cumpărături prin câteva magazine, poate ne alegem și cu ceva amintiri mai consistente :), și dacă ne mai țin puterile …atacăm într-un sfârșit Castelul Sforzesco! Ceea ce nu prea cred, că uite, eu deja am obosit și simt nevoia să mă opresc. Revin curând cu partea a doua a impresiilor!

PS. Webmaster, te rog, alină-mi frustarea că n-am văzut și probabil niciodată nu voi vedea un spectacol adevărat la Scala. Și pentru că-mi place deopotrivă muzica, dar și baletul, atașează te rog videoclipul de la adresa http://www.youtube.com/watch? v=ra6yoeaVsbY&feature=related. Este un fragment din actul II al operei lui Verdi ”Aida”, în interpretarea orchestrei, corului și baletului Teatrului Scala, într-o minunată montare din anul 2006. Mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 12909 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI