Plimbare de seară pe Champs-Élysées (VIII)

TIPĂREȘTE

- Continuare de aici -

Am trecut, din nou, prin Grădina Tuileries şi prin Place de la Concorde, pe care le-am descris însă în una din zilele anterioare, şi am pornit pe Champs-Élysées, îndreptându-ne spre Arcul de Triumf. Celebrul bulevard Champs-Élysées, lung de 1910 metri şi lat de 70 metri, îşi are începuturile în timpul lui Ludovic al XIV-lea, care l-a însărcinat cu amenajarea sa pe André Le Nôtre. Denumirea de Câmpiile Elizee este inspirată din mitologia greacă, acesta fiind locul în care sufletele celor virtuoşi se bucurau, după moarte, de fericirea veşnică. În timpul lui Napoleon al III-lea, bulevardul a devenit un adevărat salon al Parisului, fiind frecventat de lumea bună, aflată la curent cu ultima modă. Şi-a păstrat importanţa până în ziua de azi, acesta fiind locul în care au loc paradele militare de la 14 Iulie, precum şi ultima etapă a Turului ciclist al Franţei. De altfel, atunci când am trecut şi noi pe acolo, în partea sa inferioară, dinspre Place de la Concorde, mai erau încă instalate tribunele pentru sosirea Turului Franţei, care se încheiase chiar în ziua precedentă, când noi ne aflasem, însă, la Versailles.

Chiar în porţiunea de început a bulevardului, pe partea stângă, pot fi văzute frumoasele clădiri ale Petit Palais şi Grand Palais, construite, ambele, în stil eclectic, pentru Expoziţia Universală care a avut loc la Paris în anul 1900. Primul dintre ele, Petit Palais (Micul Palat) are în centrul faţadei o poartă monumentală, deasupra căreia se ridică un dom. Pe cele două laturi ale intrării sunt aliniate mai multe coloane ionice. Petit Palais adăposteşte astăzi un muzeu de artă aflat în subordinea Primăriei Parisului, pe care mi-am propus să-l vizităm în altă zi.

Grand Palais (Marele Palat) are o faţadă lungă de 240 de metri, de-a lungul căreia se întind tot coloane ionice. Acoperişul său a fost construit din oţel şi sticlă, pentru a asigura o foarte bună iluminare naturală. La cele două extremităţi ale faţadei se află două monumente din bronz, două cvadrigi triumfale, ai căror cai par că îşi iau zborul spre cer. În interiorul Grand Palais se află un muzeu al ştiinţei, numit Palais de la Découverte şi diferite săli în care au loc expoziţii temporare sau conferinţe.

Ajunşi în dreptul lui Grand Palais, ne-am abătut înspre dreapta, pe Strada Marigny, ajungând, după câteva sute de metri, la Palais de l’Élysée. Construit în 1720, în stil clasic, ca locuinţă particulară a contelui d'Évreux, palatul a trecut prin diferite mâini, ajungând, în cele din urmă, reşedinţă a preşedintelui Franţei. Palatul nu poate fi vizitat, aşa că ne-am mulţumit să facem câteva fotografii porţii de la intrare, foarte bine păzită.

Am revenit pe Champs-Élysées, continuându-ne plimbarea pe trotuarul plin de cafenele şi de magazine de lux. Cu toate că este considerat de mulţi drept cel mai frumos bulevard din lume, mărturisesc, cu riscul de a fi considerat cârcotaş, că nu m-a impresionat în mod deosebit, Parisul având, după gustul meu, locuri mult mai atractive. Această impresie, un pic negativă, mi-a fost dată de aglomeraţia excesivă, precum şi de aspectul său mult prea comercial, numeroasele terase şi magazine de lux răpindu-i o parte din aspectul său maiestuos.

În cele din urmă, am ajuns şi la celălalt capăt al bulevardului, la Arcul de Triumf, aflat în mijlocul Pieţei Charles de Gaulle, numită în trecut Place de l’Étoile (Piaţa Stelei) datorită celor 12 bulevarde care pornesc de aici în toate direcţiile, multe dintre ele purtând numele unor generali sau bătălii victorioase ale lui Napoleon I. Pe aici trece şi axa istorică a Parisului, formată din Champs-Élysées şi bulevardul aflat în prelungirea sa, dincolo de Arcul de Triumf, numit Avenue de la Grande-Armée, care duce înspre La Défense.

La Arcul de Triumf, aflat, probabil, în centrul celui mai circulat sens giratoriu din lume, se poate ajunge printr-un pasaj subteran. Numit şi L’Arc de Triomphe de l’Étoile, acest remarcabil monument al Parisului a fost comandat în 1806 de Napoleon I, în urma victoriei sale de la Austerlitz, iar arhitectul care a făcut planurile a fost Jean Chalgrin. Atât împăratul, cât şi arhitectul, au murit înainte de terminarea sa, lucrările încheindu-se abia în 1836. Este cel mai cunoscut arc de triumf din lume, măsurând 50 de metri înălţime, 45 de metri lărgime şi 22 de metri lăţime. Feţele principale ale arcului sunt împodobite de patru mari basoreliefuri, reprezentând scene din timpul războaielor Revoluţiei şi ale Primului Imperiu. Alte basoreliefuri mai mici împodobesc, de asemenea, partea superioară a celor patru laturi ale arcului. Pe feţele interioare ale arcadelor, sunt gravate numele a 128 de bătălii din timpul Revoluţiei şi al Primului Imperiu, precum şi numele a 660 de mareşali şi generali francezi din aceeaşi perioadă, cei căzuţi în luptă având numele subliniat. La picioarele Arcului de Triumf se află, începând cu 1920, Mormântul Soldatului Necunoscut, dedicat tuturor ostaşilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial. Alături de acesta, începând din 1923, se află o flacără eternă, alimentată în fiecare seară cu gaz.

Pe o scară interioară în spirală, am putut urca pe Arcul de Triumf, obiectivul fiind inclus în Paris Museum Pass. În interiorul arcului se află câteva plăci comemorative şi monumente, cum ar fi statuia unui soldat fracez din Primul Război Mondial. Ajunşi sus, am avut parte de o privelişte de excepţie, comparabilă cu cea din Turnul Eiffel. Asta deoarece, chiar dacă nu are înălţimea turnului, Arcul de Triumf are o amplasare mai bună, de aici privirea putând să se îndrepte, în lungul celor 12 bulevarde, atât înspre zona istorică a Parisului, cât şi înspre zgârie-norii din La Défense. Mai mult, panorama de pe Arcul de Triumf cuprinde şi Turnul Eiffel, spre deosebire de cea din turn (!).

După ce am coborât, am mai mers un pic pe Champs-Élysées, bucurându-ne privirile de luminile multicolore ale firmelor, acum aprinse, apoi am luat un metrou, retrăgându-ne spre apartament şi punând capăt unei alte zile pline.

Continuare: vezi impresii

---

VIZUALIZĂRI: 5444 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI