Vila Luminiş – Casa Memorială George Enescu

TIPĂREȘTE

Vizita mea a doua oară la Casa Memorială "George Enescu" din cartierul Cumpătu din Sinaia a fost urmare a unei dorinţe mai vechi, născute tot din impresiile @cătălinei. lupu, pentru că eu ştiam de acest loc din anii primei studenţii, când nu puteai „vizita” decât exteriorul, impropriu spus, pentru că „Vila Luminiş”, cum a fost botezată, era lăsată în voia soartei.

Pe atunci reţinusem „Cumpătu” - cartierul aflat pe malul drept al răului Prahova şi în care a trăit şi a compus marele nostru muzician o bună perioadă de timp, ca fiind un cartier simplu, mai sărăcăcios şi destul de departe de ceea ce îmi putea oferi Sinaia.

Nici acum nu mi s-a părut mai aproape, iar drumul până în Cumpătu, făcut pe jos, reprezintă o adevărată aventură.

Noi am ales să mergem spre Cumpătu dinspre Castelul Peleş, străbătând acel drum superb pe care odinioară urcau regii la Castel, dar se poate ajunge şi de pe şoseaua ce leagă Bucureşti de Braşov.

Traversând şoseaua pentru a ne îndrepta spre cartier, am întâlnit căsuţe înşirate una lângă alta, care beneficiază de o superbă privelişte a munţilor Bucegi.

După ce am mers câteva minute pe drumurile mai puţin circulate ale cartierului sinăian, am traversat Prahova şi am urmat indicatorul ce ne îndrumă spre Casa George Enescu.

Din păcate, drumul este destul de prost până trecem de calea ferată, iar aici trebuie să fim foarte atenţi la maşini, pentru că nu ştii când se iveşte una din curbă.

După ce trecem pe sub podul de cale ferată, priveliştea se schimbă uşor şi abia acum simţitm că osteneala noastră dă roade.

Drumul flancat de brazi ne invită la visare, chiar dacă pe partea dreaptă mai vedem câte o casă părăsită, iar dintr-un restaurant la care altă dată am mâncat, se mai vedeau geamuri sparte.

Cumpătu de aici este un cartier frumos şi câteva vile cu iz montan ne ies în cale, cum ar fi vila Acvila.

Ajunşi la poarta Casei Memoriale, pătrundem cu emoţie, gândindu-ne cum altădată paşii lui Enescu călcau în locul nostru.

Casa nu este mare, dar locul în care este amplasată este uriaş! Şi mă refer la brazii înalţi la umbra cărora i se deştinge silueta albă, de conac boieresc.

De pe panoul informativ ce se iveşte în cale, desprindem următoarele, cu privire la casă: „Vila a fost construită între anii 1923-1926, de arhitectul Radu Dudescu, din banii aduşi de activitatea concertistică a maestrului. Realizată într-un stil autentic românesc, şi integrată armonios în ambianţa inspiratoare a munţilor Bucegi, vila „Luminiş” avea să fie atât un loc de inspiraţie pentru o parte semnificativă a creaţiei enesciene, cât şi un loc de recreere, maestrul locuind aici timp de 20 de ani, între 1926 şi 1946”.

Enescu a locuit însă numai temporar, între concertele sale, iar în 1947, stabilit la Paris, o donează statului român, pentru a putea fi folosită de către artiştii romani ca loc de odihnă şi de creaţie (conform site oficial: georgeenescu.ro/document_ ... Sinaia_pg_0.htm)

În stânga, bustul maestrului se odihneşte pe un piedestal din marmură. Deasupra intrării în vilă se afla terasa în stil brâncovenesc, aducătoare, poate, de inspiraţie pentru marele muzician.

După ce am plătit biletul de 6 lei/adult, ni s-au oferit nişte botoşi cu care trebuia să ne încălţăm întocmai ca la Castelul Peleş, pentru a proteja podeaua şi covoarele din încăperi. De asemenea, ni s-au oferit audioghiduri.

Doamna care ne-a întâmpinat şi care ne-a urmat în incursiunea noastră prin vila muzicianului, ne-a şi oferit câteva informaţii utile, atunci când am întrebat-o.

Scara din holul de la intrare ne-a dus în aniticamera care dă în sufragerie, în acordurile inconfundabile ale marelul nostru dirijor, compozitor, pianist, violonist şi profesor „cinci într-unul în lumea muzicii”, cum îi plăcea, fără modestie, să spună că este.

Înainte de a păşi în anticameră, am admirat excepţionalul tablou al lui Enescu, aflat în partea stângă, ce îţi creează senzaţia că parcă se desprinde din el şi vine către noi, publicul...

Anticamera este inundată de roşu, de la covor şi până la tapiseria scaunelor şi a canapelei în faţa căreia întâlnim o măsuţă dreptunghiulară cu intarsie.

Din anticameră se poate ieşi pe terasă, favorit loc de odihnă al lui Enescu. Şi cum altfel, când de aici imaginea Bucegilor şi a râului Prahova este una încântătoare şi relaxanta? ...

Farfurii artizanale din ceramică aşezate pe perete dau o pată de culoare şemineului alb.

Sufrageria este una primitoare şi elegantă, caldă prin culoarea galbenă a draperiilor, înfrumuseţata cu diverse obiecte artizanale. Într-un loc, câteva scaune tapisate cu material de aceeaşi culoare ca a draperiilor, se odihnesc pe covorul ros de amintiri şi îmbrăţişează o masă rotundă în aşteptarea maestrului.

Salonul de muzică ne întâmpină cu o piesă centrală, celebrul pian Ybach, la care Enescu cânta pentru prieteni.

Oriunde alunecă privirea, putem vedea piese de factură românească sau orientale, de la iconanele din lemn, la obiectele din ceramică, de la tapiseria de mătase, la covoarele impregnate cu patina vremii.

Mobilierul este şi el unul deosebit de frumos, în stil Biedermeier.

Din salon putem intra într-un hol cu câteva scaune tapisate cu piele şi care ne conduce spre dormitorul Marucai, iubirea vieţii lui şi care i-a fost alături până la moarte, chiar dacă anii petrecuţi împreună au urmat unor ani de zbucium şi dor năpraznic.

Camera e plăcută, culoarea cuverturii patului şi a draperiilor, de nuanţa caisei pârguite conferind o atmosferă caldă.

În cameră, portretele celor doi soţi tronează în încăperea liniştită, iar deasupra patului, care am înţeles că nu este cel original şi a tapiseriei ce îmbrăca peretele, se afla o icoană.

Din dormitor putem intra în baia albă a Marucai, nu mai mare decât o baie din zilele noastre.

Din baie, ca şi din dormitor se poate ieşi pe holul ce ne conduce în dormitorul compozitorului şi care surprinde prin suprafaţa extrem de mică destinată odihnei unui titan al muzicii româneşti! Un pat mic, aşa cum văzusem în castelele ceheşti ale regilor, acoperit de o cuvertură cu motive româneşti, o carpetă pe perete, un cufăr imediat la intrare, lângă pat, pe partea dreaptă, unde am înţeles că şi-ar fi ţinut compozitorul o parte din partiturile sale muzicale şi un dulap pe partea stângă.

Deşi o încăpere micuţă, este foarte luminoasă, având în vedere că în fata patului se afla o uşă de balcon şi lângă ea o fereastră.

La etaj, unde se poate ajunge atât din acest hol, cât şi din salonul de muzică, pe scara din spirală, se afla camerele mansardate în care maestrul crea şi care acum găzduiesc fotografii şi documente ce au aparţinut muzicianului.

Aici mi-a atras o atenţie deosebită o măsuţă ce părea că are aplicat un goblen deasupra, dar, de fapt, era o „pictură” din bucăţele mici de sidef, reconstituită în întregime.

Tot la etaj se afla şi o cameră cu mobilier tapisat în aceeaşi nuanţă de galben, în care am descoperit un telefon „de epocă”, cameră în care elevul de pe atunci Yehudi Menuhin încânta sufletul maestrului, un suflet zbuciumat, care poate nu ar fi dat lumii o muzică atât de copleşitoare, dacă nu ar fi fost dragostea lui pentru una dintre cele mai frumoase femei aflate la Curtea Reginei Elisabeta, Maruca Rosseti-Tescanu, căsătorită Cantacuzino, fiind nora Nababului, despre al cărui castel din Buşteni am povestit aici: vezi impresii

Enescu a întâlnit-o la unul dintre concertele sale pe care le-a dat la Castelul Peleş, unde şi înopta adeseori, poate tocmai de aceea a hotărât ridicarea Vilei Luminiş, să fie mai aproape de locul în care şi-a arvunit sufletul iubirii...

Maruca, o femeie puternică şi, în acelaşi timp, sensibilă, se destăinuia: „Casa mea este pretutindeni unde sunt eu, ferestrele ei dau spre univers şi uşile spre viaţa mea interioară. Ea există în esenţă mai mult decât în substanţă (se face, se desface şi se reface, adevărat cort de nomad, după elementele de care dispun), nu este stabilă decât ca atmosferă şi semnificaţie [... ] În acest spaţiu mare sau restrâns este întotdeauna muzica în aşteptare şi iubire gata să ţâşnească, aşa că intri aici cu fervoare, cum se cuvine să faci în locurile în care iubeşti şi te rogi. ” (sursă: 121.ro/articole/art7661-m ... acuzino-p4.html)

Deşi au avut destine cvasi-separate timp de 30 de ani, viaţa i-a aruncat unul în braţele celuilalt, în final, dar şi intru eternitate.

Iubirea, singura necunoscută pe care pretindem că o cunoaştem, lasă urme adânci în sufletul celor care îndrăznesc să o revendice..., iar pentru Enescu „a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv’...

---

VIZUALIZĂRI: 5768 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI