Agadir si... 'lectii' de socio-cultura marocana!

TIPĂREȘTE

Cand AmFostAcolo, in decembrie 2009, m-am bucurat sa pot vedea un pic si sudul acestei tari. Ma rog, “vedea” e mult spus atunci cand merg la targuri in Maroc, insa eram convinsa ca ceva-ceva tot prind si eu. Zbor rapid Madrid-Casa, si de acolo cu masina si 3 mauri simpatici spre Agadir. Adica 8 ore de mers, pentru ca la vremea aia nu era terminata autostrada. Atunci, cand am trecut pe langa Marrakech, mi-am propus sa il vizitez in curand, dorinta implinita in iulie anul trecut, si despre care v-am povestit in alt review.

Ce mi-a placut cel mai mult din drum a fost traversarea muntilor Atlas. Munti rosiatici, cu case din lut de-o parte si de alta a drumului, unde am vazut o gramada de magari incarcati cu de toate si chiar si cu… pasageri. In timp ce incercam eu, discret, sa filmez ceva din peisaj cu telefonul mobil, in masina suna, pe un CD, … Coranul. Nu am fost sigura la inceput, credeam ca e muzica populara, insa mi-am intrebat colegul de pe bancheta din spate si m-a lamurit: “Le Couran, le livre Saint”. Imi aduc aminte ca am sunat-o pe mama, ca sa “simta” si ea un pic din ce simteam eu. Prin muntii Atlas, cu coran-ul pe fundal… Poze de pe drum nu va pot pune, din pacate; decat doar pe cele facute la intoarcere, din avion (Agadir-Casa).

Am oprit sa mancam in jurul orei 16h, pe o terasa (erau in jur de 20º afara). “Mechui”, adica miel la cuptor delicios, si pui, in stil… marocan. Adica ne-au pus doua platouri in mijloc, cateva farfuriute cu condimente si… fiecare lua cu mana si dadea, dupa voie si gust, prin aceste condimente, care, fara sa stiu exact ce sunt, mi-au plimbat paladarul pe langa sultani si cadane… :) Eu nu fac nazuri de obicei la traditiile altor natii, dimpotriva, imi place sa ma “amestec” cat pot de mult cu localnicii. Deci: ni se adusesera si tacamuri, insa baietii se serveau cu mana, asa ca i-am imitat fara ezitare; ce sa va zic, erau foarte curatei, cel putin cel cu care “interactionez” eu mai mult este obsedat de curatenie si are mereu in buzunar un gel dezinfectant, pe care mi-l ofera si mie de fiecare data cand se iveste ocazia. Pentru ca… e ciudat, dar europenii ii considera pe ei mai… murdarei, ca sa zic asa, iar ei… ii considera la fel pe europeni. Nu vreau sa ranesc spirite, pur si simple vreau sa descriu realitatea traita de mine. In niciun moment nu mi-a fost teama ca ma voi imbolnavi. Oricum, stomacul meu ar rezista si la bombe, cred… :) S-apai, si la mamaia mea, cand eram mica, intingeam cu mamaliga in tigaie…

Am ajuns seara, pe la 20h, la hotel Tildi, dupa ce colegii marocani imi povestisera ca Agadir-ul este un oras relativ nou, reconstruit prin 1960, dupa un important cutremur, cu foarte mare trecere, insa, mai ales vara, cand se transforma intr-o statiune plina de turisti. Orasul a fost, insa, fundat de catre portughezi, pe la 1500.

In prima seara am luat cina la un restaurant cu specific italian:(, spre dezamagirea mea, insa de atunci, “omologii” mei ma duc mai mereu la locatii traditionale. Ne-am plimbat putin pe faleza, frumos luminata, si am vazut ca era plin de restaurante si terase moderne, si, desi decembrie, era destul de multa lume. Era frumos acolo, in briza marii, cu muzica arabeasca in surdina, ceea ce ne-a calmat un pic spiritele mie si “partner”-ului meu, cu care ma “cert” de fiecare data cand ne intalnim. Ce sa facem, asa se intampla cand o europeanca vrea sa-i tina piept unui comerciant arab de pur sange!! :)

Foarte dinamic si animat, “sectorul turistic” de pe malul oceanului Atlantic include bulevardele 20 August, Tawada, Corniche si l’oued Souss. Noi ne-am plimbat pe promenada aproape terminata, de 5 km lungime, de pe malul oceanului. Plaja, pe care am putut s-o admir in voie a doua zi, era foarte mare, si o parte din strada paralela era in lucrari.

A doua zi munca toata ziua. La pranz am mancat o pita asemanatoare cu cea pe care inca mi-o face mama cand merg acasa. Si un delicios tajin de pui cu prune uscate… tot la comun, ca de, eram de-a lor. Nu la fel se uitau si la cei doi catalani care insistau sa nu mergem la un restaurant traditional, si au cerut spaghete pana la urma, sustinand sus si tare, fara niciun pic de retinere, ca mancarea marocana le strica stomacul!

Iar vineri mi-am luat ziua libera. Dupa micul dejun cu minunatele lipii dupa care sunt topita, m-am echipat cu tinuta de atac, adica de bananait, decenta, evident, si am luat un petit taxi un pic mai jos de hotel. “La souk, va rog”. Bineinteles ca aici a inceput “circul”. Omul, foarte amabil, m-a intrebat ce vreau sa cumpar. “Nimic special”, ii zic. Voiam sa ma aprovizionez cu produsele de ulei de argan cu care imi umplu de obicei bagajele cand merg in Maroc, sa iau tipicele tricouri pentru baietelul meu, cu “AmFostAcolo”, si… sa ma plimb. Si m-a plimbat domnul!! M-a oprit intai la o cooperativa care facea creme, uleiuri, etc. traditionale. Am intrat in hora, joc, mi-am zis, amuzata de “amabilitatea” omului, care, ca multi altii in aceste cazuri, vazuse in mine un posibil filon de castig, intelegeti… Am vizitat asa zisa cooperativa, la etajul 1 al unei cladiri pe jumatate daramate, mi-am facut poza cu doamna care “storcea” arganul, si, bineinteles, mi-am luat ceva cosmeticale. Gata, zic, de-aici si-a luat omul comisionul. “La souk”, zic din nou. La care omul, din nou amabil, imi raspunde ca era ora rugaciunii si ca souk-ul din medina era mai mult gol. Asa ca ma duce la souk-ul bereber, care, de fapt, era un magazín in toata regula, cu 5 etaje si totul frumos aranjat pe rafturi. In fine, asta e, imi zic, gandindu-ma ca “scap” de negociat. Da’ de unde. Numai ce-am intrat, ca m-a si luat in primire un domn in varsta, fara dinti, imbracat in kaftan lung, care vorbea o spaniola foarte corecta. A agatat din mers un cos mare si m-a condus pe la toate etajele si rafturile cu marfuri colorate. Mi-am dat seama imediat ca nu erau lucrurile ieftine din souk-ul din medina, si-l tot intrebam cat costa aia si aia. El imi zicea ca ne tocmim la sfarsit, iar eu radeam…, ca-mi inchipuiam ce-o sa ma astepte. In fine, am vazut/atins/mirosit de toate, si tot puneam in cos. “Babuchas”, papucii lor tipici, din piele sau panza si de toate culorile, cu desene variate… Mi-as fi luat din fiecare culoare cate o pereche. “Tunici” (bluze traditionale, echivalentul iilor noastre, sa zicem asa) vopsite cu vopseluri naturale (cea rosie, cu motive traditionale, este una dintre “mandriile” garderobei mele). Servicii de ceai, de tajinuri (sau tajine :)), ornamente pentru servetele… In fine, cei care ati vizitat un targ musulman, stiti despre ce vorbesc. Mie mi se duceau ochii in toate partile si, daca n-ar fi fost domnul “meu”, care-mi zambea cu toate gingiile, as fi stat acolo ore intregi. Dar iata ca vine si ora negocierii. Pentru ca era un magazin, da, insa preturi afisate ioc, asa ca a inceput omul sa socoteasca cu calculatorul. Cred ca am mai stat vreo 40 de minute cu el, si, evident, ca am inceput sa dau jos din cosul pe care-l umplusesem pana la refuz :) El 170, eu 50, el 150, eu 50, el 130, eu 50 si tot asa. Pana la urma ne-am inteles noi cumva, si, crezand, fiecare, ca a facut un bun negot, ne-am despartit.

Eram deja un pic obosita, asa ca, urcand in taxi, i-am zis apasat taximetristului “La souk”, fara “va rog”, fara nimic de data asta. Voiam sa fiu singura, sa ma simt in largul meu, sa ma duc unde vreau… S-a resemnat omul. Si in sfarsit am ajuns la souk-ul din medina. Era cam gol, probabil venise urmatoarea ora a rugaciunii :), asa ca m-am pregatit sa ma plimb agale pe “stradutele” foarte ordonate, spre marea mea mirare, caci imi aduceam aminte de labirinticul souk din Tunis… Am trecut de cateva tarabe inchise, adica fara vanzatori la iveala, si am ajuns la una unde se afla un baiatandru, care m-a interceptat imediat. Voiam sa iau ceai marocan, pentru cineva care-mi ceruse sa-i aduc. Baiatul imi spune ca n-are, dar imi face imediat rost. Si, in timp ce m-a lasat sa ma benoclez inauntru la ce avea el acolo, a si venit cu un prieten si cu ceaiul… verde chinezesc. Eu nu, ca vreau ceai marocan, ei imi explica ca, de fapt, este ceai verde, caruia i se adauga menta. Bineinteles ca l-am cumparat pana la urma, tare erau simpatici… Ma intreaba daca vreau sa-mi fac henna, le spun incantata ca da, si ma duc rapid la taraba a doua fete care se “pictau” reciproc. Am stat cu ele si ei vreo juma’ de ora, daca nu mai bine, in care am fost supusa unui adevarat interogatoriu. Daca sunt casatorita, daca am copii, cu ce ma ocup, daca-mi place Marocul, daca vreau sa mananc cu ei la bunica lor, care gateste minunat… Va pot spune cu mana pe inima ca nu mi s-a luat zambetul de pe buze decat la sfarsit, cand a trebuit sa platesc “opera de arta”. Baietii imi spusesera (ma rog, unul din ei, singurul care vorbea cate de cat franceza) ca ma va costa 5-6€. La sfarsit fata imi cere 15. Ii fac semne ca colegul mi-a zis ca era mai ieftin. Si-i vad ca incep sa se certe intre ei. M-am simtit prost si, ca sa nu-mi stric starea de bine pe care o aveam, ii dau fetei cat imi ceruse si ma ridic sa-mi continui drumul. Baietii vor sa se tina dupa mine in continuare, eu le zic ca nu, ei se tot tin un pic, dar eu nu-i mai bagam in seama… Vanzatorii de la tarabe, in marea majoritate barbati, se uitau lung dupa mine, dar nu ca dupa un fotomodel (ca nu sunt deloc :)), ci pur si simplu ca dupa o femeie europeana care calatoreste singura, usor amuzati de mandria cu care imi afisam henna, asteptand sa mi se usuce. Asa ca atunci cand un baietas care nu avea mai mult de 16-17 ani m-a invitat la un ceai marocan, acolo, ad-hoc, langa taraba lui, am acceptat fara ezitare, si abia in momentul ala ceilalti doi au plecat. Am baut ceaiul repede, baiatul cerandu-mi, la schimb, sa-i trimit o vedere din orasul meu (dupa spusele lui colectiona carti postale), lucru pe care l-am facut cu mare drag la intoarcere. Deci nu toti vanzatorii sunt “agresivi”, in sensul ca nu toti incerca sa te agate sa le cumperi ceva… Iar un zambet sincer pe buze si o atitudine deschisa si linistita este cea mai grozava carte de vizita in aceste targuri. Ca de fiecare data cand plec, am mai cumparat si alte mirodenii, doar pentru faptul ca miroseau frumos, ca acasa nu le-am gasit intrebuintare :)

Concluzia este ca m-am simtit foarte bine in dimineata aia, chiar si cu taximetristul care m-a zapacit cu vizítele alea “obligate”, caci macar am vazut din mers orasul, care, in afara de targuri si faleza, nu are nimic totusi nimic iesit din comun. Am mancat singura, pe terasa unui restaurant de pe faleza, caci vremea era minunata. De pisicile pe care le-am “hranit” pe sub mese mi-am adus aminte vara asta in Grecia si in Stara Zagora. Erau muuulte si voiau papa. Pestele extraordinar de bun, proaspat si excelent pregatit. Agadirul mai este cunoscut si ca “orasul sardinelor”.

Pentru digestie :), m-am plimbat putin pe bulevardul Moulay Abdallah. In zona sunt cateva parcuri si gradini foarte frumoase, si am trecut pe langa moscheea Loubnane, una dintre cele mai importante din oras.

De aici m-am intors la hotel, sa-mi las cumparaturile, m-am schimbat si am plecat la targul de agricultura, unde marocanii mei au zambit cu gura pana la urechi cand m-au vazut cu henna pe brat. Pacat ca nu m-a tinut cele trei saptamani pe care mi le garantase fatuca, caci mi-ar fi placut sa duc cu mine ceva mai mult amintirile din Agadir.

Seara am mancat faimoasa “pastilla”. Am cerut-o cu fructe de mare si mi-au pregatit-o cu porumbel, din greseala, ceea ce a provocat supararea unuia dintre insotitorii mei. Eu eram oarecum jenata de cum il certa pe chelner, in gura mare, si-i faceam semne disperate ca e ok, ca tot tipica e si-aia si ca nu-i bai. Am mancat-o cu placere (e un fel de placinta cu carne tocata), iar la plecare, chelnerul cu pricina mi-a daruit un buchetel de trandafiri, ca sa se scuze pentru greseala. Am ramas masca, si eu si maurii “mei”!

Dupa cina, am plecat spre Sofitel, unde m-am intalnit cu un grup de cunoscuti spanioli in discoteca. Locatia era foarte moderna, cu un grup de muzica in direct, si acolo am baut… cel mai scump mojito din viata mea: 13€!!! Evident, pentru ca alcoolul este foarte scump in tarile musulmane.

De la fereastra hotelului Tildi aveam privelisti foarte placute: dealul de langa oras (Kasbah), cu litere mari si frumos luminate noaptea, care redau “Allah, poporul, Regele”. Hotelul de 4* a fost super ok, cu o camera spatioasa si baia separata de wc. Micul dejun bogat, iar cina pe care am luat-o intr-una din seri acolo, foarte buna de asemenea. Eram singura clienta in restaurant in seara aia, si am avut doi chelneri misunand pe langa mine ca sa nu-mi lipseasca nimic.

Cam asta a fost “excursia” mea in Agadir. Nu-ti ia mai mult de o juma’ de zi sa vizitezi intreg orasul, asta daca vrei sa incluzi si muzeul municipal Bert Flint si Valea Pasarilor, o gradinia zoologica cu pasari aflata intre bulevardele Mohamed V si Hassan II. Daca n-as fi pierdut atata timp cu cumparaturile mele, mi-ar fi placut sa ma plimb prin Medina Coco Polizzi (medina din oras) si poate sa urc si la Kasbah. Sper s-o pot face la anul, tot in decembrie, cand mai mult ca sigur voi reveni in acest oras! Sau poate intr-o alta escapada in luna iulie, cand are loc un alt festival “des musiques du monde”, adica exact ceea ce-mi place mie :)

Nici macar gustul amarui pe care reusesc, de fiecare data, sa mi-l lase functionarii marocani din aeroporturi nu va schimba “forta” cu care aceasta tara ma atrage de fiecare data… Si mai sunt atatea locuri de cunoscut…

---

VIZUALIZĂRI: 6064 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI