Hierapolis - baile termale ale antichitatii

TIPĂREȘTE

De la Antalya pana la Marmaris - cunoscuta statiune aflata in sud-vestul Turciei, la confluenta Marii Egee cu Marea Meditarana - aveam de strabatut 385 de kilometri deoarece intentionam o abatere la Denizli. Zona era una de maxim interes pentru ca urma sa vedem alte doua importante obiective turistice ale Turciei: orasul antic Hierapolis si Pamukkale – "castelul de bumbac".

Intr-un peisaj frumos, cu creste impadurite si vai fermecatoare, am poposit fortuit pentru ca – ce credeti? – am facut "pana prostului". Ei, bine, se mai intampla si asa ceva, macar ca as fi putut jura ca profesionistii n-o pot pati. N-am considerat asta un mare ghinion. Am ramas contempland natura, iar soferii au luat o canistra si cu "Ia-ma, nene! " s-au dus la prima benzinarie.

Continuand, am ajuns intr-o mare parcare, intr-un loc pustiu, unde ghidul ne-a avertizat ca urmeaza un traseu pietonal lung si pe alocuri anevoios. Impreuna cu un mic grup, pe o strada pietruita, usor in panta, am patruns in orasul antic Hierapolis. La pas, pe drumul de 2,5 km, ghidul ne povesteste ca orasul a fost intemeiat chiar de zeul Apollo si refacut dupa un cutremur devastator de Eumenes II, regele cetatii Pergam. Se pare ca Hierapolis asimilat ulterior Imperiului Roman, era inca din anul 129 i. H. o statiune cu bai termale, avand printre oaspeti pe imparatii Adrian si Nero si chiar pe Cleopatra a Egiptului.

In antica baie romana a fost amenajat in zilele noastre un muzeu arheologic ce prezinta - in incaperile bibliotecii si salii de gimnastica sau expuse in aer liber - piese de marmura si piatra, vestigii descoperite la Hierapolis si in alte locatii.

Din faima de acum peste 2000 de ani, Hierapolis mai pastreaza fragmente din zidul imprejmuitor, amfiteatrul, Templul lui Apollo, Poarta Domitiana, arcade ruinate si cimitirul. Majoritatea acestora sunt ramasite din perioada romana, deci din ceea ce a fost reconstruit dupa ce edificiile grecesti au fost distruse de cutremure.

Mergem pe drumul principal marginit de relicve, traversand necropola care se intinde pe ambele parti, pe mai mult de 2 km. Aici au fost descoperite aprox. 1200 de morminte foarte bine conservate. Observam diferite tipuri de sarcofage: ridicate pe postamente sau sapate in solul stancos, acoperite sau nu, majoritatea construite din marmura decorata cu bazoreliefuri si inscriptii.

Strada principala strabate orasul antic de la nord la sud pana aproape de terasele albe de la Pamukkale. La ambele capete au existat porti monumentale din care astazi vedem doar ruine.

Poarta Domitiana, din apropiere de poarta nordica, poate fi reperata de la mare distanta, trei arce marginite de ramasitele unor turnuri circulare conturandu-se pe fundal. Amfiteatrul, reconstruit dupa deteriorarea teatrului grecesc la un cutremur, se pastreaza partial, multe din decoratiuni (statui, bazoreliefuri) fiind expuse in muzeu. Templul lui Apollo, zeul venerat in Hierapolis, a fost ridicat tot in perioada elenistica si reconstruit in cea romana prin refolosirea blocurilor de piatra din vechiul templu.

Datorita izvoarelor termale, inca din antichitate Hierapolis a devenit un cunoscut centru de tratament, multi oameni venind aici pentru apele tamaduitoare. In perioada romana orasul a cunoscut cea mai mare inflorire. S-au construit doua bai, o sala de gimnastica, temple, strada principala flancata de coloane, orasul devenind unul dintre cele mai importante din imperiu.

Cei care am cutezat sa infruntam prin soare drumul pietros, lung de cativa kilometri, aveam sa aflam in mod surprinzator cat de apropiat este Hierapolis de Pamukkale. Privind, fotografiind si ascultand ce povesteste ghidul, nici n-am stiut cand am ajuns la poarta securizata prin care se iesea in cea de-a doua parcare. Am parasit zona fara sa stim ca in dreapta, ceva mai la vale, ascuns dupa arbusti, era "Castelul de bumbac" al Cleopatrei. A fost nevoie de interventia politiei turistice si de ingaduinta pazei pentru a patrunde din nou in incinta, cu aceleasi bilete, pe o poarta secundara.

Cand am vazut minunea alba, incercand sa cuprindem cu privirea intreg dealul parca nins, din spirit de imitatie, dar si din dorinta de a simti pe propria piele atingerea delicata a apei si netezimea blanda, de creta, a solului imbracat in calcar si acoperit cu apa, ne-am descaltat fara sa stim ca altfel era interzis. Din loc in loc, supraveghetorii atentionau prin fluier si gestica sa nu ne apropiem prea mult de marginea dealului.

Desculti prin apa, am inceput sa coboram. Era ca o carare care duce spre vale, doar ca era nefiresc de alba si acoperita cu apa. A fost placut. Cu sandalele intr-o mana, cu sticla cu apa in cealalta, atenti pe unde calcam pentru a evita locurile mai aspre pentru talpi, am terminat coborarea. Din vale, privit de la distanta, "castelul de bumbac" se arata in toata splendoarea. Tot atunci am constatat praful alb, calcarul, de sub unghii si din jurul lor, de care doar dusul de seara ne-a mai scapat.

La Pamukkale, o mare atractie chiar din antichitate, inclus impreuna cu Hierapolis pe lista Patrimoniului Mondial, am ramas doar trei ore.

In autocar, continuand spre Marmaris, ghidul ne-a explicat fenomenul de la dealul alb: cand apa izvoarelor suprasaturata cu carbonat de calciu ajunge la suprafata, dioxidul de carbon se degaja, iar carbonatul de calciu se depune, in timp intarindu-se si formand travertinul. Aceasta reactie este influentata de temperatura mediului ambiant, de debitul si durata curgerii izvoarelor.

Mai mult decat orice explicatie stiintifica, la Pamukkale turistul este impresionat de spectacolul naturii care, pe platoul inalt, a creat cu migala si perseverenta multe terase, cascade si bazine asemanatoare scoicilor sau lojelor de teatru. Din vale, acest deal innobilat de natura, este fantastic. Un adevarat castel de bumbac!

Formatiunile de calcar de la Pamukkale au facut faima zonei care a devenit din sec. XX o puternica atractie turistica. Construirea de hoteluri si cai de acces au adus insa mari pagube sitului arheologic Hierapolis.

Prin includerea zonei Hierapolis – Pamukkale pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, hotelurile moderne ridicate in orasul antic au fost demolate, iar drumul inlocuit cu bazine artificiale. De asemenea, pentru protejarea depunerilor de calcar, s-a interzis purtarea incaltamintei in apa.

P. S. In anul 2008 cand am fost noi, la baza dealului alb se construisera piscinele, dar inca nu aveau apa si nu se terminasera celelalte amenajari. Un an mai tarziu piscinele erau date in folosinta. Sora mea care a fost cu familia la Pamukkale in 2009, a avut fericirea de le testa. Din colectia ei de imagini, cer permisiunea de a atasa doua. Reprezinta dealul alb si cararea pe care – ca niste furnicute insiruite – se vad oamenii coborand.

---

VIZUALIZĂRI: 2635 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI