Viena, tot pe fugă

TIPĂREȘTE

Şi asta în pofida faptului că am stat acolo trei zile pline! Dar cred că nici o săptămână n-ar fi de-ajuns pentru a putea cuprinde tot ce are de oferit privirii avide de frumos, cunoaştere şi inedit a turistului care este...

Voi povesti totul, de la cap la coadă, fără despărţire pe capitole, aşa că... răbdare şi curaj!

Prima zi

Despre cum am ajuns şi am campat pe ploaie, am mai povestit şi nu prezintă mult interes. Din fericire, a doua zi de dimineaţă, deşi cerul era în continuare acoperit, atmosfera era foarte clară şi am zis că pentru început ar merita să pornim cu roata mare din Prater. Zis şi făcut: pornim pe jos din camping şi ajungem în câteva minute la staţia de metrou U2 Donaustadtbruecke.

Aici aş dori să detaliez puţin sistemul lor de cumpărare a biletelor. Şi la Viena, ca şi în alte oraşe europene, automatele de vânzare a titlurilor de călătorie sunt din ce în ce mai răspândite, existând anumite staţii care sunt deservite exclusiv de către aceste şifoniere cu ecran. Dacă nu optaţi pentru achiziţionarea titlurilor de călătorie on-line, este adesea unica opţiune de a te urca într-un mijloc de transport în comun fără să faceţi 'blatul' (nu vreţi nici să ştiţi cât costă o amendă acolo, nici cum arată controlorii la ei - plus că umblă permanent însoţiţi de poliţie şi adesea şi de câini utilitari!). Totul este să nu vă speriaţi. Prima dată, alegeţi limba cu care vă veţi 'certa' cu aparatul, apoi veţi avea opţiunea de a cumpăr bilete sau abonamente şi selectaţi ceea ce aveţi nevoie. Permanent există pe ecran un link ce vă duce spre o pagină cu detalii (help), în caz că nu ştiţi exact ce să cereţi, sau ce primiţi. Odată selecţia făcută, vi se cere confirmarea şi vi se oferă posibilitatea să cereţi şi o chitanţă. Apoi puteţi efectua plata - cu monede, bancnote sau card. Pentru ca$h, aparatul ştie să dea şi rest, dacă nu aveţi suma exactă. Bun, luarăm noi 2 bilete (pentru că doream să achiziţionez pe urmă Viena Pass - l-aş fi luat de acolo, da' maşinăria asta nu vinde şi aşa ceva) şi peste fix 5 staţii eram la poarta Praterului, exact la roata mare.

Iubi, temătoare, o studiază, se uită, şi, într-o clipă de îndrăzneală se decide: vin şi eu! păcat că a durat doar până a trecut prin mica expoziţie destinată petrecerii a câteva clipe până sunt pozaţi toţi oaspeţii, pe la pozar şi până la intrarea efectivă în cabină. Când s-a văzut însă închisă acolo, a zbughit-o ca din puşcă pe uşa de evacuare, că ea nu poate sta încuiată în cabina aia, un sfert de oră, până ne roteşte odată. Buuun, mi-am zis, măcar poate spune că a vizitat-o şi pe asta. :P Chiar mi-a părut rău pentru ea - chiar era o zi cu o vizibilitate excelentă şi am putut admira oraşul în toată bogăţia sa de culori şi chiar şi împrejurimile, până departe.

A recuperat pe urmă, la roata mare din 'bâlci', dar aia nu e nici la fel de mare (înaltă), nici nu te roteşte la fel de lent ca asta veche - doar te plimbă fuguţa de 3 ori şi gata. E drept, şi tariful este altul.

Ei, nu-i bai, măcar avem poza... :P

Am mai probat pe urmă încă 2 montagne-russe-uri, unul care ne-a urcat cu un mare colac pe capătul unui tobogan cu apă plin de serpentine de ne-a răsucit şi stropit de nu mai ştiam unde-i nordul nici cu GPS-ul în mână, oprindu-ne brusc într-o perdea de apă când am amerizat în lacul de sosire, apoi am testat "Volare" (aşa scria pe el), o "chestie" în care te aşezi pe burtă pe un suport suspendat (adică nu-i nimic sub tine!) şi apoi eşti propulsat pe şine cu viteze ameţitoare în timp ce corpul vi se roteşte în tonouri şi loopinguri nenumărate, de te ia cu ameţeală că nici să chirăi nu mai apuci... pffff... am supravieţuit şi acolo şi am zis că pentru o zi ne-ajunge.

O scurtă plimbare prin aleile parcului propriu-zis a completat vizita noastră aici, apoi am plecat aşadar mai departe, spre Operă.

Cum între timp ieşise şi soarele, m-am răzgândit şi am continuat spre Huntertwasser-Krawina Haus. Eu o mai văzusem, dar pe o vreme penibilă, şi în plus, nu puteam să nu i-o prezint şi jumătăţii mele mai bune, nu?

Ce caută numele lui Kravina în denumirea de mai sus? Deşi autor al unui proiect respins de către Hundertwasser (o casă normală, cu pereţii şi planşeele plane), pentru care a şi fost eliminat din echipă, a reuşit să câştige ulterior, după vreo 20 de ani, în justiţie, titlul de coautor al clădirii şi jumătate din drepturile financiare încasate de F. H. Iac-aşa! De data asta, în premieră, am vizitat aici şi WC-ul. Zău că merită! şi dacă nu simţiţi nevoia! Unul asemănător a fost făcut de curând şi în staţia de metrou de la Operă - acolo nu numai că finisajul imită opera, dar dinăuntru se aude permanent muzică - valsuri vieneze, arii din opere celebre... Marfă! să tot mergi la toalete din astea!

De aici am revenit pe ring, cu tramvaiul, coborând la Votivkirche, poreclită de către localnici şi Ringstraßendom (de ce oare? ;)). Din păcate, a trebuit să ne limităm a o admira pe dinafară, deoarece din pricina lucrărilor de renovare, se poate vizita doar câteva ore pe zi, în câteva zile... noi nimeriserăm când nu se putea... Păcat, eu mai fusesem şi aici, dar aş fi dorit mult să vadă şi iubi minunatele vitralii şi tot ce mai poate fi admirat la interior.

Şi cum umblam noi aşa, prin spatele Universităţii către Rathaus, agale, numai ce începu o vijelie cu stropi de ploaie care ne şfichiuiau feţele, de nu mai ştiam pe unde să ne ascundem. Am fi intrat într-o cârciumioară, dar la singurele 2 din zonă, aveau nişte scoruri de-îţi pierea pofta de mâncare, şi nici meniul nu era prea pe gustul nostru. Aşa că am tulit-o repejor prin parc (Rathauspark), am trecut iute ca vijelia care ne mâna pe lângă Teatrul municipal (Burgtheater) şi am poposit în Volksgarten, după ce am aruncat şi o privire spre faţada Parlamentului, minunată clădire în stil grec (în cinstea culturii care a dat lumii democraţia). Şi tot în stil grec, în această din urmă grădină, se află şi monumentul Theseustempel (templul lui Tezeu), foarte apreciat de către un grup de turişti asiatici ajunşi odată cu noi în părculeţ şi care l-au acaparat în câteva clipe pe tot, de nu mai avei loc de ei să faci poze nici măcar la floricele... Şi era acolo o plantaţie de trandafiri altoiţi, înfloriţi, de-ţi era mai mare dragul să-i admiri. Între timp, vremea s-a mai domolit, noi am reuşit să ne alimentăm de la un chioşc tip fast-food şi am plecat în continuare, spre Palatul Hofburg. (pe ăsta-l voi descrie ulterior, mai detaliat). Între timp, parodia aceea de furtună deja trecuse, lăsând iar locul liber pe cer, soarelui. :)

Am trecut apoi pe lângă statuia arhiducelui Carol de Austria din Heldenplatz şi am admirat-o de asemeni şi pe cea a prinţului Eugen de Savoya, aflată faţă în faţă cu cea pomenită anterior, îndreptându-ne spre palatul Hofburg. Merită menţionat că ambii au fost figuri marcante de lideri militari ai epocii, primul fiind comandantul care l-a înfruntat pe Napoleon de cele mai multe ori (spre deosebire de Wellington, care l-a prins doar o singură dată, la Waterloo, şi i-a tras-o).

Am trecut prin pasajul care desparte palatul vechi de cel mai recent (şi locul pe unde se intră la Muzeul Sissi, Apartamentele imperiale şi camerele cu argintărie şi veselă, dar şi la Şcoala spaniolă de echitaţie şi dresaj) - voi reveni la primele ceva mai jos, când voi relata despre vizita acolo din ultima zi a sejurului vienez - şi am continuat plimbarea admirând vitrinele firmelor renumite (furnizoare probabile ale doamnei ministru cu frunza verde de genţi, pantofi şi haine fine), până când am ajuns la Peterskirche. Fiind duminică după amiaza, era slujbă înăuntru. Am rămas şi noi, preţ de câteva minute bune, ascultând şi câteva acorduri de orgă atunci când îşi cântau imnurile. Era trecut la intrare şi un concert de orgă pentru acea seară, dar eram prea obosiţi ca să reuşim să rămânem în oraş până la ora aia... Poate data viitoare.

Şi uite-aşa, am mers noi mai departe, trecând şi prin faţa monumentului ciumei până am ajuns la Stephansdom. Una dintre emblemele Vienei, măreaţa catedrală este şi ea într-o continuă renovare în ultimii ani. Ca noutate, am observat o idee ingenioasă în interiorul bisericii, care compensează cumva lipsa unor vitralii (pierdute prin război, cred) decorate prin proiectoare ce luminează interiorul bisericii cu un fel de caleidoscop (imobil) de "cioburi de culoare". Nu insist nici pe istoria ei, nici pe ceea ce conţine - s-a scris deja, destul de mult şi bine pe aceste teme aici pe sait. Vreau doar să mai adaug alt amănunt interesant: în staţia de metrou Stephansplatz, sunt prezentate vestigiile unei anexe subterane a unei biserici, anexă a cărei formă şi localizare este reprezentată şi pe caldarâmul din dreapta Stephansdom printr-un contur făcut cu pietre de culoare albă. Dacă am înţeles bine, aceasta ţinea de fapt de o biserică mai mică, aflată pe amplasamentul menţionat mai sus, anume capela Sf. Maria Magdalena, abandonată definitiv şi demolată prin sec. XIX. Are o formă interesantă, cu 6 abside. Anexa subterană datează probabil din secolul XIII şi a aparţinut unei familii obişnuite (nu nobile), fiind folosită drept loc de îngropăciune. E cunoscută drept Capela Sf. Virgiliu. Se poate vedea binişor o parte a conturului în poza de aici (în partea din dreapta, jos)

Buuun... Ziua II

După o noapte furtunoasă (la propriu), dimineaţa era iar vreme bună şi pe noi ne aştepta iarăşi o zi lungă de plimbare.

Destinaţia principală: castelul Schonbrunn - obiectiv nou şi pentru mine. Reşedinţa estivala a împăraţilor fostelor imperii (Roman de răsărit, Austro-ungar), celebrul palat acum în patrimoniul cultural mondial al UNESCO, primeşte anual vreo 9 milioane de vizitatori. Cu un "Gold pass" cumpărat la reducere (conform ofertei Vienna Card), ne-am numărat şi noi doi printre cei de anul acesta. Încă de când vii dinspre staţia de metrou eşti întâmpinat de mărimea castelului şi a domeniului. Poarta enormă te face să te simţi ultimul om, tu - călător pribeag, venit per pedes (apostolescu, parcă), faţă de vechii oaspeţi ce erau primiţi aici, regi, prinţi, împăraţi şi alte feţe luminate ce se coborau din trăsuri de lux trase de cai frumoşi, de rasă până în faţa intrării maiestuoase. Parcă ochii mei nu mai văd forfota pestriţă a turiştilor din curte, ci străjerii în uniforme lucitoare, cu arme lungi de oţel sclipitor şi fireturi aurii şi roşii, sau lacheii ce-i însoţeau pe nobilii lor stăpâni pretutindeni sau cei ce erau dintre slujbaşii castelului, fiecare făcându-şi datoria cuminte şi ordonat, asemeni unor roboţei, dar şi perucile dalbe ale nobilimii ce umbla acolo, cu sau fără rost... Şi mai ales, mă gândeam cum huzurul lor era plătit (şi) cu bani storşi din truda şi asuprirea strămoşilor noştri. Eu aş institui un tarif unic, simbolic, de 1 € pentru toţi turiştii veniţi din fostele ţări subjugate de către austrieci. Dar asta e doar un vis, la fel cu cel dinainte... Din care ma trezesc chiar la intrare, când mi se cer banii pe bilete. Offf, nasoală trezire... Plătim, lăsăm la garderobă rucsacul şi pătrundem în palat. E greu de povestit ce se află înăuntru, cum trăiau Maria Tereza, Maximilian, Franz Josef (care-şi spunea "întâiul slujbaş al patriei") ori iubita lui împărăteasă Sissi şi alte figuri celebre ce au fost vreodată prin acele locuri înaintea noastră. E musai să mergeţi şi să vedeţi cu ochii voştri. Am ascultat poveştile audioghidului, cu ochii minţii larg deschişi asupra reveriei vremilor apuse, iar când turul nostru prin încăperile somptuoase s-a sfârşit, parcă îmi părea rău că trebuie să plecăm de-acolo. Dar timpul era pe fugă, noi la fel, şi vrând-nevrând am pornit mai departe.

Am trecut la partea exterioară a domeniului, mai întâi vizitând grădinile private (unde la un moment dat ne-am pomenit în foişorul ce permite o vedere de ansamblu asupra sa şi a castelului, 3 cupluri de români şi ne-am făcut poze reciproc), apoi am luat-o uşurel prin "marele parter" (Großes Parterre) spre fântâna Neptun - o îmbinare perfectă de statui şi jocuri de apă (şi lumină, dar alea numai seara) şi am continuat pe aleile în zig-zag până sus, la Gloriette. Panorama oferită privirii de acolo de sus este superbă, în special dacă aveţi baftă de o zi cu atmosfera clară (aşa cum era când am fost noi acolo), cuprinzând practic toată Viena şi chiar şi împrejurimile. Dar cum lucrurile frumoase ţin puţin şi cum timpul se scurgea fără urmă de milă, ne-am smuls din vârful dealului şi am mers să vedem şi faimosul labirint. Un mare fâs, în opinia mea (poate pentru copii să fie ceva interesant), dar partea proastă e că am pierdut aici minute preţioase, exact cam câte ne-au lipsit ca să putem intra şi la Apartamentele imperiale şi camerele lui Sissi de la palatul Hofburg, spre care am alergat după ce am ieşit de aici... :(

În sfârşit, dacă tot am ajuns flămânzi în centru, am intrat la un restaurant (Cafe Palffy) care se lăuda că oferă un şniţel excelent (şi s-a ţinut de promisiune cu o precizie germană demnă de invidiat!), stropit cu o bere mică şi rece care ne-au mai potolit şi foamea, dar şi ciuda de a fi ratat un obiectiv pe care astfel trebuia să-l reprogramăm pe ultima zi...

Cu burtica mai liniştită şi cu forţele oarecum mai refăcute, am mai mers de acolo câţiva paşi, până pe malul Dunării, unde am fi vrut să luăm un vaporaş pentru o plimbare. Ţeapă! din nou; şi aici se închide prăvălia devreme (pe la 18: oo), aşa că ne-am mulţumit să stam în fund pe malul apei admirându-i curgerea lină spre ţara noastră şi Marea cea Neagră...

Şi ca să nu închei prea brusc pagina, voi povesti şi vizita la Turnul Dunării pe care o făcurăm cu o zi mai 'nainte, dar de care am uitat să povestesc ceva mai sus...

Aşa... cum spuneam, în seara anterioară, după ce am ajuns la cort, am mâncat şi ne mai reveniserăm puţin în fire, am decis că e exact ora potrivită pentru o vizită la Donauturm. Era cam pe înserat, când ultimele raze de lumină mai scaldă încă cerul, dar în acelaşi timp oraşul îşi aprinde deja luminile, oferind o feerie de culori şi umbre ochilor privitorilor curioşi.

Deşi urcarea se face cu liftul, am reuşit de data asta s-o conving pe iubi să strângă din dinţi preţ de câteva secunde cât durează o cursă, pentru că merită efortul cu prisosinţă. Şi mă bucur că (măcar de data aceea) m-a ascultat. Chiar şi ea a recunoscut că i-ar fi părut rău să nu urce. Am ieşit împreună pe platforma de observare aflată la 150m desupra solului (în premieră şi pt. mine, că data trecută când am fost era închisă) şi, rezistând eroic unui vânt în rafale de peste 80 de km/h, am admirat împreună peisajul asemeni unui oraş în miniatură, cu maşinuţe şi trenuleţe de jucărie umblând prin el...

Este şi asta o experienţă, merită probată de către cei mai aventuroşi din fire. Pentru cei şi mai îndrăzneţi, se poate proba şi saltul cu coarda elastică, tot de acolo!

Ziua III (şi ultima)

A fost ziua dedicată vizitării muzeului Sissi, apartamentelor imperiale şi a colecţiei de "argintărie", toate din Palatul Hofburg.

Cu excepţia expoziţiei de argintărie, nu se pot face poze în aceste locuri. În camerele dedicate prezentării veselei şi oalelor de bucătărie ale palatului, din toate epocile până azi se pot observa exact ceea ce am zis. Farfurii, căni, obiecte şi tacâmuri ce se pun de obicei pe o masă imperială. Din cristal, porţelan (impresionant - un serviciu ce a fost expus la prima expoziţie universală din Londra, de acum 110 ani, ce n-a putut fi folosit niciodată datorită fragilităţii materialului!), argint sau chiar aur (dar nu toate, majoritatea fiind doar aurite), cu decoraţii ce se întrec unele pe altele în fineţe şi frumuseţe, putem admira aici obiecte ce au stat în faţa împăraţilor şi regilor aproape ai întregii Europe, la mese şi festine din veacuri trecute.

Un plus ce merită remarcat: există şi audioghiduri în limba română!

Vizita continuă cu Muzeul Sissi, unde se prezintă povestea tragică a mult mediatizatei împărătese (care aduce pe undeva cu povestea mai actuală a lui Lady D.) şi ne conduce apoi spre apartamentele imperial, unde au trăit şi activat împăratul Franz Joseph şi împărăteasa Sissi.

Am - evident! şi aici o remarcă personală: într-una dintre încăperi, prezentată drept antecamera unde aşteptau oameni (de la vlădică la opincă) să fie primiţi în audienţă la măritul împărat (ce merită o mare bilă albă pentru faptul că primea pe absolut oricine, cu orice problemă, în audienţă personală), acum sunt prezentate personaje îmbrăcate în portul naţional al tuturor provinciilor/ţărilor ce alcătuiau în acea vreme imperiul a cărui hartă este şi ea prezentată la loc vizibil pe un perete. Mda... toate... mai puţin românii din Transilvania şi Bucovina!!! Probabil că ori acolo nu trăia nimeni, ori locuitorii erau naturişti...

Să vă fie ruşine, imperialişti nesimţiţi!!! după ce ne-aţi supt de resurse, nici măcar atâta recunoaştere nu merităm? ! ? Ufff...

În fine... Mi-au mai plăcut şi camerele dedicate toaletei zilnice şi antrenamentelor personale ale lui Sissi din cadrul apartamentelor imperiale.

Cu toate că sunt multe de văzut, iar comentariul audioghidului este lung şi plin de detalii interesante, la un moment dat vă veţi trezi la capătul muzeului - normal! într-un 'gift-shop', apoi direct afară, pe o străduţă ce dă înspre Cancelaria federală (Bundeskanzleramt).

De aici am revenit prin spatele palatului trecând pe la Augustinerkirche - biserică romano-catolică datând de pe la începutul sec. XIV cu statut de biserică oficială a familiei de Habsburg.

Calitate în care a găzduit numeroase căsătorii ale familiei imperiale, printre cele mai faimoase fiind cele ale arhiducesei şi viitoarei împărătese Maria-Tereza cu ducele Francisc de Lorena, cea a arhiducesei Marie-Louise cu Napoleon (1810) sau cea mai notabila - cea a împăratului Franz-Joseph cu ducesa de Bavaria, Elisabeth de Wittelsbach în 1854. Un monument funerar din interior mi-a atras în mod deosebit atenţia - e vorba despre cel închinat arhiduchesei Maria Christina de Austria (cea de-a cincea fiica a împărătesei Maria Tereza, singura căreia i s-a permis sa se mărite din dragoste, nu din interese politice, cu Albert de Saxonia - cel ce da azi numele sau Albertinei, vestitul muzeu pe care nu am avut, vai! destul timp sa-l vizitez).

Mai adăposteşte si un relicvar ce conţine mai multe inimi de monarhi habsburgi...

Dar am avut vreme sa trecem prin "Casa fluturilor" (Schmeterlinghaus) unde preţ de câteva minute am urmărit zborul diafanelor insecte. Nefiind totuşi un loc unde sa poţi zăbovi prea mult datorita climatului amazonian din interior (în special dacă sunteţi îmbrăcaţi mai gros, cum eram noi), am continuat sa exploram muzeele vieneze cu un fel de 2 într-unul, dacă e sa-l compar cu ceea ce am văzut la Londra: un fel de National Gallery şi British Museum puse laolaltă - anume Muzeul de istorie a artei. (Kunsthistorisches Museum). Ca sa ajungem la el, am, traversat Burggarten (si am admirat aici şi statuile lui Franz Joseph, a lui Mozart şi la poarte ei, pe cea a lui Goethe). Mai vreau sa amintesc si despre monumentul împărătesei Maria-Teresa, plasat in centrul unei grădini ce desparte doua clădiri gemene - aceasta si cea a Muzeului de istorie naturala.

La KHM nu este inclus un audioghid în preţul biletului de intrare, iar la cate exponate sunt acolo, chiar n-am fi avut timp sa ascultam toate explicaţiile oferite, chiar dacă l-am fi primit gratuit... Am preferat sa ma chinui a citi explicaţiile doar în germana acolo unde privirea mi-era atrasa de o opera mai deosebita. Spre deosebire de muzeele cu acelaşi specific pe care le-am pomenit, aici exponatele erau parca mult mai frumos prezentate, informaţia mai bine structurata, chiar dacă fondul expus nu ajunge cred nici la o treime din ceea ce ne arata englezii...

Mai pe fuga, mai pe ghicite, am reuşit sa-l parcurgem de la un capăt la celalalt umplându-ne ochii si mintea cu amintiri de neuitat.

Ziua am încheiat-o mâncând cu mare pofta o pizza la o pizzerie de pe Mariahilferstrasse, urmata de o îngheţată de la gellateria alăturată.

Si-am mai încălecat pe-o sa şi-am plecat (a doua zi) spre Italia! : P

Ce am ratat:

- muzeul tehnic;

- muzeul de istorie naturala;

- muzeele din Museumquartier;

- Albertina;

- şcoala spaniola;

- muzeul ceasului...

Dar trebuie sa fie şi o data viitoare, nu?

----------

link-uri utile:

wien.info/ro

de.wikipedia.org/Stephansdom

wienerlinien.at

en.wikipedia.org/Schonbrunn

schoenbrunn.at

donauturm.at

wienerriesenrad.com

khm.at

imperial-austria.at

---

VIZUALIZĂRI: 5958 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI