O zi în Gibraltar

TIPĂREȘTE

Cea de-a patra excursie organizată, pe care am făcut-o în sejurul petrecut în februarie în Toremolinos (vezi review aici) a fost la cea de la Gibraltar. Din Torremolinos până în Gibraltar sunt aproximativ 125 km, de-a lungul întregii Costa del Sol, pe care autocarul i-a parcurs în două ore, în care a intrat şi pauza de cafea, pe care am făcut-o la un popas de pe Autovía del Mediterráneo-A7. La capătul acestei autostrăzi se află La Línea de la Concepción, localitatea spaniolă de la graniţa cu teritoriul britanic Gibraltar. Cum acesta nu face parte din spaţiul Schengen, trecerea din Spania se face ca la orice graniţă obişnuită, adică după un control vamal şi prezentarea documentelor de identitate. Totuşi, dacă aţi ajuns în Spania cu cartea de identitate, ea este valabilă şi la trecerea în Gibraltar.

În legătură cu excursiile organizate la Gibraltar, cele de pe Costa del Sol (şi, probabil, la fel şi cele din Sevilla, sau Cadiz) sunt de trei feluri. Cea mai ieftină, de vreo 20 € este numai pentru shopping. Pur şi simplu, te urci în autocar, te dai jos la destinaţie, îţi cumperi ţigările şi băutura, te urci din nou în autocar şi revii la locul de plecare. Legat de shopping, trebuie să spun că, pentru amatorii de ţigări şi băutură, este o mică afacere destul de rentabilă, din moment ce un cartuş de ţigări pe aeroportul din Malaga costa 36 €, în timp ce acelaşi cartuş în magazinele din Gibraltar costa pe jumătate. Dar, cam asta e tot. Alte mărfuri n-am prea văzut să fie mai ieftine. Eu m-am uitat în special la produsele electronice, foto, video, la care erau aceleaşi preţuri ca pe la noi.

Cel mai interesant tip de excursie, este cel numit generic "vizită", tipul de excursie pentru care am optat noi, la preţul de 43 € de persoană şi despre care voi vorbi în continuare. Al treilea tip de excursie este aşa-numitul Dolphin Safari. Aceasta constă într-o plimbare cu barca, undeva în golful Gibraltar, într-un loc unde se adună delfini, care oferă un spectacol ad-hoc, pentru care sunt şi răsplătiţi cu o găleată de peşte.

În autocarul nostru erau persoane care optaseră pentru toate cele trei tipuri de excursie. Ghidul, care vorbea (ca toţi ghizii cu care am făcut excursii) engleza, franceza, germana şi italiana (ba, la un moment dat, constatând că erau şi nişte olandezi printre turişti, a ţinut să se converseze cu aceştia în neerlandeză), a reuşit să-i convingă pe nemţii care veniseră doar la shopping să plătească diferenţa de preţ ca să-i upgradeze la categoria "vizită", aşa că am rămas numai două categorii, dar a trebuit totuşi "să facă o echilibristică" subtilă, pentru a împăca şi "capra şi verzele".

Dar să începem cu începutul.

Puţină geografie...

Gibraltarul (click aici) este o mică peninsulă, cu suprafaţa de aproape 7 kmp, situată în sudul peninsulei iberice, în partea estică a strâmtorii Gibraltar (click aici), care uneşte Marea Mediterană cu Oceanul Atlantic, formând latura estică a golfului Gibraltar. În vestul golfului se află oraşul spaniol Algeciras (click aici).

Are o formă aproximativă de triunghi isoscel alungit, cu baza la nord, unde este trasată şi graniţa cu Spania. Jumătatea de est este formată dintr-o formaţiune muntoasă cu altitudinea maximă de 426 m, cunoscută sub numele The Rock of Gibraltar (Stânca Gibraltarului) (click aici) şi devenită emblema regiunii. În jumătatea vestică, cea dinspre golf, se află instalaţiile portuare şi, la baza Stâncii, oraşul Gibraltar, cu o populaţie de aproximativ 30.000 de locuitori.

Gibraltarul nu este însă cel mai sudic punct european din zona strâmtorii şi, ca atare nu este punctul cel mai apropiat de coasta africană. Acesta este situat ceva mai la vest faţă de golful Gibraltar, în dreptul oraşului spaniol Tarifa (click aici). Acolo este şi locul cel mai îngust al strâmtorii. Din punctul cel mai sudic al Gibraltarului până pe coasta africană, în zona oraşului Ceuta (click aici) sunt, aproximativ 18 km. Apropo de Ceuta, acesta, ca şi mai esticul Melilla (click aici), este o mică regiune autonomă spaniolă, situată pe coasta marocană a Mediteranei. Până la intrarea în Uniunea Europeană, cele două oraşe aveau statut de porto-franco (click aici).

Gibraltarul are monedă proprie (lira de Gibraltar), dar, la fel de bine, se poate plăti practic peste tot în lire britanice, sau euro.

... puţină istorie...

Gibraltarul este un teritoriu aparţinând Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, intrat în componenţa acestuia în urma unui tratat din 1713. A reprezentat o importantă bază navală militară britanică, motiv pentru care numeroase locuri de aici sunt legate de evenimente militare.

Locul a fost capul de pod al invaziei maure în peninsula iberică, la începutul secolului al VIII-lea. De altfel, de aici se trage şi numele locului (click aici).

De ceva timp, Spania revendică acest teritoriu, momentul cel mai acut fiind imediat după al doilea război mondial, când şeful de atunci al Spaniei, dictatorul Franco (click aici) a declanşat noi presiuni pentru a obţine teritoriul Gibraltarului. În 1967, un referendum a stabilit că, în majoritate, locuitorii zonei doreau rămânerea acesteia în cadrul Marii Britanii, însă cu un statut de autonomie. Cu acest prilej s-a adoptat şi o Constituţie proprie. Ca urmare, au urmat represalii din partea Spaniei franchiste, care a închis complet graniţa cu Gibraltarul. Aceasta a fost redeschisă abia după moartea dictatorului, ca o condiţie prealabilă la aderarea la Uniunea Europeană.

Ghidul excursiei ne-a povestit şi un lucru amuzant. Printre represaliile lui Franco, s-a numărat şi construirea chiar lângă teritoriul britanic, în Algeciras, a unei uzine petrochimice (rafinăria Cepsa), cu scopul, în subsidiar, de a polua şi sufoca zona. Calculele s-au dovedit însă complet greşite, pentru că nu s-a ţinut cont de curenţii de aer, care poartă gazele poluante exact în sens invers, peste teritoriul spaniol.

... şi ceva mai mult turism

Din autostradă am intrat în La Linea ocolind localitatea pe la vest, astfel că am parcurs aproape toată lungimea ei de-a lungul arterei ce urmează malul mării, Avenida de España. În acest fel, am avut tot timpul să admirăm pe-ndelete The Rock, imaginea emblematică a Gibraltarului, dar şi golful Gibraltar, pe partea vestică a acestuia văzându-se foarte bine portul Algeciras, de unde, cu un feribot, se poate ajunge la Tanger, sau Ceuta. Pe tot parcursul drumului vremea a fost excelentă, cerul era complet senin, dar, în Gibraltar am constatat că, exact deasupra Stâncii, cerul era dominat de un pâlc de nori negri şi ameninţători, ce părea că ne va strica ziua. Din fericire nu a fost aşa şi, chiar dacă aceşti nori nu s-au împrăştiat deloc pe tot parcursul şederii noastre, măcar nu a plouat. Interesant este faptul că acest grup de nori stătea doar deasupra stâncii Gibraltarului, în rest cerul fiind perfect senin.

Imediat după controlul (formal) de frontieră, pentru a intra în oraş, trebuie traversată pista aeroportului, aflată exact în nordul zonei Gibraltar şi orientată de la est la vest. Semaforul era din fericire pe verde, asta însemnând că în acel moment nu decola niciun avion, altfel ar fi trebuit să aşteptăm până după decolare. Apoi am intrat în oraş, pe Winston Churchill Avenue şi ne-am oprit în parcarea Waterport Coach Terminal special destinată autocarelor, aflată în nord-estul micii peninsule. Aici, autocarul a rămas în tot timpul vizitei noastre în Gibraltar.

Cum spuneam mai devreme, unii dintre membrii grupului veniseră pentru vizită, alţii pentru Dolphin Safari. Ghidul a rezolvat problema trimiţându-i pe primii singuri în oraş, să-l viziteze pe cont propriu şi eventual să facă shopping şi el a plecat cu ceilalţi. Noi, făcând parte din prima categorie, am plecat pe jos spre oraş, pe Waterport Road şi, după vreo trei-patru sute de metri, după ce am trecut de statuia amiralului Rooke (click aici), cel care a cucerit Gibraltarul, în 1704, am ajuns la un giratoriu, dincolo de care se află Grand Casemates Gates, prin care se intră în Grand Casemates Square. Cândva loc de execuţii publice, piaţa este acum nodul vieţii de noapte a Gibraltarului, fiind înconjurată de restaurante, cafenele, baruri şi pub-uri. Noi ne-am oprit la punctul de informaţi turistice, aflat în colţul nord-vestic, de unde ne-am înarmat cu o hartă, pe care tânărul ce ne-o dăduse a marcat şi punctele de interes ale oraşului. Din piaţă, porneşte spre sud Main Street, o stradă pietonală pitorească, mărginită pe ambele părţi de magazine şi restaurante. Nici nu intrasem bine pe această stradă şi, imediat pe stânga, unde clădirea aflată acolo era în reconstrucţie, am zărit primele maimuţe, care se jucau pe schele. Pentru cine nu ştie, trebuie să vă spun că Gibraltarul este singurul loc din Europa unde trăiesc maimuţe în libertate (şi relativă sălbăticie). Specia este una simpatică şi foarte cunoscută, magotul ( (Macaca Sylvanus) ). După ce am căscăm gura câteva minute la giumbuşlucurile maimuţelor, plecăm mai departe şi după câteva zeci de metri întâlnim o altă surpriză: o unitate a The 42nd Royal Highland Regiment trece mândră în sunet de fanfară şi ţinută de gală, făcând deliciul sutelor de turişti. Elementul de senzaţie îl constituie copilul de trupă, care merge în fruntea formaţiei (dar, fireşte, în spatele portdrapelului). Uniformele, din componenţa cărora nu poate lipsi, desigur, celebrul kilt, sunt după model 1800, ceea ce face defilarea şi mai pitorească.

Mergem mai departe şi ajungem în John Mackintosh Square. Situată între Main Road şi Line Wall Road, această piaţă este piaţa principală a oraşului, numele său trăgându-se de la un filantrop local. Pe latura estică, dinspre Main Street, piaţa este mărginită de sediul Parlamentului Gibraltarului, o clădire interesantă, care arată (aproximativ) la fel pe ambele părţi, astfel că nu poţi spune care este faţa şi care spatele. Pe latura vestică a pieţei se găseşte sediul primăriei, City Hall. Părăsim piaţa şi ne continuăm drumul pe Main Street. La câteva zeci de metri mai departe, pe partea stângă mergând spre sud, se află Cathedral of St. Mary the Crowned (click aici), o catedrală catolică, construită pe locul unde altădată se afla o moschee. Nici la exterior, nici în interior, catedrala nu este spectaculoasă, dar se încadrează perfect în peisaj. În piaţeta din faţa catedralei se află un monument dedicat corpului de ingineri militari din Gibraltar.

La vreo 100 de meri mai la sud, pe partea dreaptă, se găseşte Cathedral of the Holy Trinity (click aici), o catedrală anglicană, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Nici această catedrală nu este spectaculoasă şi, în plus, are nişte schele care-i acoperă parţial faţada.

Continuăm drumul pe Main Street şi, după încă vreo 50 m, ajungem în Convent Place. Locul se numeşte aşa datorită faptului că aici, prin secolul al XVI-lea, a fost o mănăstire franciscană. După anexarea Gibraltarului la Regatul Unit, la începutul secolului al XVIII-lea, clădirea mănăstirii, aflată pe latura vestică a pieţei şi numită şi acum The Convent (click aici), a devenit reşedinţa oficială a guvernatorului. Privind dinspre piaţă, în dreapta reşedinţei guvernatorului, se găseşte King's Chapel, biserica garnizoanei, parte a fostului complex franciscan. Vizavi de reşedinţa guvernatorului se află sediul guvernului, într-o clădire străjuită de două tunuri de decor.

Ceva mai departe, Main Street se termină, dar dacă sunteţi pe cont propriu, puteţi merge încă puţin, pentru că veţi ajunge la terminalul inferior al telefericului, Bottom Cable Car Station, de unde puteţi urca la Ape's Den, pentru o întâlnire cu simpaticele maimuţe.

Noi am revenit de unde plecasem, dar nu pe Main Street, ci pe Line Wall Road, care urmăreşte, aşa cum îi spune numele, linia zidurilor de apărare de pe latura vestică a vechiului oraş. Acum, zidurile rămase inutile, au devenit, de prin 1915, loc de promenadă, iar oraşul s-a extins dincolo de ele. Drumul se poate parcurge chiar pe aceste ziduri, pe marginea străzii, care este orientată paralel cu Main Street, pe direcţia nord-sud. Din loc în loc, sunt amplasate vechi tunuri, sunt şi bănci, pe care te poţi aşeza să priveşti în linişte spre golful Gibraltar. Cam prin dreptul catedralei catolice, pe linia zidurilor se află King's Bastion Leisure Centre. Fostul bastion militar a fost transformat într-un centru de recreere, cu cinematograf, bowling şi patinoar. Ceva mai departe, în dreptul Primăriei, pe vechile ziduri se găseşte un alt monument, Gibraltar War Memorial (British War Memorial) , inaugurat în 1923. Este flancat de două tunuri ruseşti, capturate în timpul războiului Crimeii (click aici). Ultimul punct de atracţie de pe Line Wall este American War Memorial, un portal construit chiar în zid, în 1932, pentru a comemora camaraderia dintre marina militară americană şi marina regală britanică în timpul primului război mondial.

De aici, am revenit în Main Street, exact la timp pentru a revedea parada grupului de soldaţi scoţieni ai regimentului regal 42, care făceau acum cale întoarsă. Am încheiat plimbarea acolo de unde am început-o, în Waterport Coach Terminal. Aici, ghidul se întorsese cu turiştii de la Dolphin Safari şi ne-a împărţit în grupuri, în funcţie de limbă, fiecăruia dintre ele adăugându-li-se şi turiştii veniţi cu alte două autocare. Fiecare grup a urcat într-un microbuz, pentru că autocarele sunt prea mari pentru a putea circula pe şoselele înguste şi întortocheate de pe Stânca Gibraltarului. Noi am urcat într-un microbuz, al cărui şofer ne-a servit şi drept ghid, oferindu-ne explicaţii în franceză şi spaniolă. El ne-a spus, printre altele, că locuitorii Gibraltarului nu se consideră nici spanioli, dar nici englezi, doar supuşi britanici şi că vorbesc atât engleza, cât şi spaniola, dar mai ales, între ei, o varietate de spanglish (click aici), un amestec de spaniolă şi engleză.

Am pornit pe Queen's Way, care merge pe lângă Line Wall, de-a lungul portului Gibraltar, până la Ragged Staff Gates, de unde intrăm pe Rosia Road, care se îndreaptă direct spre sud. După ce trecem prin două mici tuneluri, ajungem într-o parcare unde coborâm pentru a admira peisajul. Suntem la Camp Bay, chiar la malul mării, de unde avem o frumoasă panoramă a golfului Gibraltar, până de cealaltă parte a lui, în portul Algeciras. Spre sud, în lumina soarelui, se profilează coasta marocană. La est de parcare, dincolo de şosea, se ridică brusc peretele vertical al Stâncii şi, de undeva dintr-o gaură de sus, ţâşneşte o mică cascadă. Urcăm din nou în microbuz şi ne îndreptăm spre zona cea mai de sud, numită Europa Point. Aici admirăm din mers Ibrahim-al-Ibrahim Mosque, moscheea dăruită celor aproximativ 2000 de musulmani din Gibraltar, în 1997, de către regele Fahd al Arabiei Saudite şi, dincolo de ea, Trinity Lightouse, farul din punctul cel mai sudic al peninsulei. Începem apoi să urcăm pe Stâncă şi ne oprim în parcarea de la St Michael's Cave (click aici). Şoferul-ghid ne dă biletele de intrare şi pornim să explorăm peştera care în timpul celui de-al doilea război mondial fusese pregătită să fie folosită drept spital militar. Nu a fost cazul, iar acum, în cea mai mare "sală" a sa, a fost amenajat un auditoriu unde au loc diferite spectacole. Acustica este excelentă, chiar şi şoaptele se aud foarte clar.

La ieşire, oscilăm între a admira splendida panoramă a golfului Gibraltar şi a ne amuza privind grupul de maimuţe, urcate pe microbuze, pe clădirea de la ieşirea peşterii şi prin copaci. Toate urmăresc cu priviri agere potenţialele "victime" printre turiştii neatenţi. Se ştie că maimuţele sunt hoaţe şi, uneori chiar agresive, încercând să fure de la turişti ceva de mâncare şi, eventual, genţi, sau alte obiecte asemănătoare. Doar puii se zbenguie nepăsători şi total dezinteresaţi de prezenţa "rudelor" mai evoluate. Şi totul se desfăşoară sub privirile atente ale masculului dominant. La un moment dat, un lucrător din zonă trece pe lângă el, îi dă o palmă prietenească după ceafă şi-l întreabă: Ce mai faci, bătrâne? De parcă ar fi priceput, masculul îi aruncă o scurtă privire plină de înţeles, ca şi cum ar fi spus: Uite şi la amărâtul ăsta, îşi închipuie că e deştept, dar n-are nimic în tărtăcuţă! şi se întoarce la supravegherea grupului.

E vremea să ne întoarcem, aşa că mai aruncăm o ultimă privire spre golf şi ne urcăm în microbuz. Drumul de întoarcere, pe Queen's Road (altul decât Queen's Way), parcurge aproape întreaga lungime a Stâncii, trecând la un moment dat pe sub cablul telefericului. Din loc în loc, sunt amenajate puncte de belvedere, pentru a admira panorama golfului de la înălţime. Spre capătul nordic al Stâncii, drumul începe să coboare, îndreptându-se spre oraş. În acest loc, se găseşte o reţea de tuneluri, unele construite în timpul Marelui Asediu, din 1779-1783 (click aici), altele în cel de-al doilea război mondial. Trecem apoi pe lângă Moorish Castle, al cărui turn datează de la 1333 şi apoi, pe lângă Gibraltar, A City Under Siege Exhibition, un mic muzeu cu aceeaşi temă, Marele Asediu. Din păcate, timpul ne împiedică să ne oprim şi să vizităm pe-ndelete aceste obiective, aşa că ne continuăm drumul până la Waterport Coach Terminal, unde ne urcăm în autocar şi pornim spre casă (cea temporară, desigur). Traversăm din nou pista aeroportului şi intrăm în vamă, unde fiecare îşi ia toate bagajele şi coboară. Trecem apoi printr-o zonă de control, unde totuşi nu ne controlează nimeni şi ieşim într-o parcare, unde în scurt timp apare şi autocarul. Totul a decurs foarte repede, deşi ghidul ne spusese că se va face un control riguros şi ne atrăsese atenţia că fiecare persoană poate introduce pe teritoriul spaniol maxim un cartuş (200) de ţigări şi un litru de alcool (whisky, sau alte tării). Oricum, nu ne interesa o astfel de mică afacere, aşa că în bagajele noastre nu se găseau decât câteva suveniruri.

Trebuie să vă spun că, indiferent de modul cum ajungeţi în Gibraltar, puteţi să faceţi un tur al Stâncii Gibraltarului cu taxiul. Sunt două circuite, la alegere, pe un traseu prestabilit. Dacă vă strângeţi patru persoane, s-ar putea să ieşiţi ceva mai ieftin decât cu o excursie organizată, ca cea făcută de noi, depinde însă cum negociaţi.

Şi în final, vreau să vă povestesc două lucruri, amândouă legate de ţigani şi de idei preconcepute.

Pe drumul de la Torremolinos la Gibraltar, la un moment dat ghidul ne povestea că zona prin care treceam era locuită cândva de ţigani. Şi a ţinut să precizeze că ţiganii nu sunt nici români, nici polonezi, nici vreo altă naţie est-europeană, ci provin din India. Şi a spus-o în cinci limbi: engleză, franceză, germană, italiană şi spaniolă. Asta, fără să ştie că în autocar se află şi nişte români.

Al doilea lucru este un fapt petrecut în microbuzul cu care ne-am plimbat pe Stânca Gibraltarului. Cum vă spuneam, grupurile aveau în componenţă şi turişti din alte autocare. În al nostru, ultimii sosiţi au fost doi tineri, care am constatat că vorbeau româneşte. S-au aşezat chiar lângă noi, aşa că, fără să vreau, am putut asculta toată conversaţia lor. Imediat după ce au urcat, ghidul nostru, care nu ne-a însoţit, a urcat şi el şi a întrebat-o pe fată, în spaniolă, de unde este. Din România, a răspuns ea, cu naturaleţe. Ah, credeam că din Maroc, răspunde ghidul, cu o urmă de regret în voce, pentru că eşti mai brunetă. Aşa era, amândoi, dar mai ales ea, erau foarte bruneţi. Ei bine, tinerii m-au surprins în mod plăcut. Erau îmbrăcaţi corect şi îngrijit şi îşi vorbeau foarte frumos, fără să folosească expresii "colorate". Se vedea de la o poştă că sunt "topiţi" unul după celălalt. Ea, probabil stabilită mai demult în Spania, vorbea destul de bine spaniola, aşa că îi traducea şi lui, probabil abia sosit, explicaţiile ghidului. La un moment dat, trecând pe lângă Moorish Castle, ghidul ne spune că turnul său datează de la 1333. Ascultând traducerea, tânărul spune: Uite, iubita, de-asta sunt ăştia mai evoluaţi, pentru că ei construiau castele cu o sută de ani înainte ca Ştefan cel Mare să se bată cu turcii.

M-am întrebat atunci, oare câţi din compatrioţii noştri ştiu când a domnit Ştefan cel Mare? Dar tânărul ăsta, cam brunet, ajuns în Spania pentru că probabil ţara lui nu prea are ce-i oferi, ştia!

Nu era nicidecum prima dată când aveam ocazia să constat cât de mult poate diferi realitatea de clişeele şi ideile preconcepute ale multora dintre noi.

---

VIZUALIZĂRI: 15633 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI