La Muzeul si Casa Liviu Rebreanu, locul unde s-a nascut 'povestea pamantului'

TIPĂREȘTE

Dupa vizitarea Casei natale a marelui poet George Cosbuc, spre sfarsitul unei zile turistice mai mult decat pline, cu vizite inedite in locuri de exceptie, dar si extenuante, ne-am oprit la ultima noastra destinatie pe acea zi, si anume la Casa memoriala Liviu Rebreanu.

Aceasta este situata tot pe DN 17C, la cativa km de orasul Nasaud. Autocarul a oprit intr-o mica parcare, chiar la “poalele” unei case, aflata in coasta unei coline, la marginea dinspre Nasaud a fostei comunei Prislop, astazi numindu-se de fapt comuna Liviu Rebreanu, in cinstea marelui scriitor.

Ora era destul de avansata si, surpriza, muzeul era inchis, fiind trecut de ora admisa pt. vizitare. Programul este zilnic intre orele 9-17, mai putin luni si marti cand este inchis. Iar pretul biletului de intrare este de 2 lei, cu reducere la 1 leu pt. elevi, studenti si grupuri. Vazand ca este inchis, fiind mult trecut peste ora 17, toti turistii au inceput comentarii peste comentarii, ca iar ghidul nu a facut si nu a dres, fara sa recunoasca faptul ca multi dintre ei au intarziat mereu de la ora anuntata de ghid pentru adunare si asa s-au decalat orele pentru plecarea mai departe la urmatoarele obiective…

Cat am stat noi acolo, iata ca se opreste chiar in fata autocarului un autoturism si din el se da jos un tanar care intrand in vorba cu noi, aflam ca este unul din fiii directorului muzeului. Noi venisem sa-l vizitam dar gasind inchis tot credeam ca poate, poate s-o face vreo minune si reusim sa si intram. In cele din urma aflam ca baiatul a vorbit la telefon cu tatal sau si se va duce sa-l aduca de acasa special pentru noi. Excelent! Deci vom reusi sa vedem astazi si Casa memoriala si Muzeul Liviu Rebreanu.

Nu a durat mult si iata ca vine un domn intre doua varste care ne-a zambit din start si tot el ne-a multumit primul ca am asteptat si ca ii face o deosebita placere sa calcam pragul acestei case atat de dragi lui dar si satenilor, aceasta casa fiind mandria lor cea mai de pret.

Dar inainte de a vizita casa, directorul ne-a invitat intr-o alta cladire, moderna, aflata pe partea dreapta urcand cateva scari, pe o alee pietruita, imprejmuita de copaci umbrosi si falnici. Aici este Muzeul Liviu Rebreanu si din hol am fost intampinati de un foarte reusit portret al scriitorului. Am fost invitati cu totii intr-o sala nu prea mare, in amfiteatru, situat la parter. Ulterior, la etaj, am vizitat o expozitie inchinata tot marelui scriitor, unde sunt expuse romanele sale aparute in diverse editii. Ce mi-a atras atentia aici, a fost editarea romanului “Ion” in Braille. Directorul ne-a explicat mandru si fericit ca acest muzeu este singurul din tara care detine un asemenea exemplar. Dar pentru inceput, directorul a inceput sa ne povesteasca atat de frumos toata viata scriitorului, in cuvinte simple, pe intelesul tuturor. Nu voi reda biografia “stufoasa” a lui Rebreanu, doritorii o gasesc pe net si nici nu voi repeta ceea ce a scris atat de frumos Biancuta. Mentionez doar ca scriitorul s-a nascut la 27 nov. 1885 in com. Tarlisua, din Bistrita Nasaud si ca a murit la 1 sept. 1944, in deplina maturitate, la doar varsta de 59 de ani, de cancer pulmonar, pentru ca-si gasea un mare si daunator refugiu in nicotina, fumand si 10 pachete de tigari pe zi, amestecate bininteles cu licoarea cea neagra, nelipsita cafea. A fost primul copil din cei 14 ai invatatorului Vasile Rebreanu si ai Ludovicai.

Dar ce m-a fascinat atat de mult, a fost felul linistit, curgator si sincer al spuselor acelui om simplu si modest prin natura sa taraneasca. Directorul complexului m-a fermecat pur si simplu prin explicatiile sale din care am simtit sufletul sau dedicat si atat de imbogatit prin iubirea de oamenii locului din care face si el parte, atat de mult mi-a placut modul cum ne-a vorbit din inima, cu multa dragoste si mandrie fata de cel ce a fost, este si va fi intotdeauna Liviu Rebreanu. Plecand de acolo am avut o nerabdare de a patrunde si de a vedea cu ochii mei casa ce ma astepta in imediata apropiere.

Cele doua cladiri ce formeaza de fapt complexul dedicat scriitorului, este despartit de o gradina cu multa iarba ingrijita. Casa pe care am vizitat-o atunci este casa in care au locuit parintii marelui scriitor al neamului romanesc, Liviu Rebreanu. El a locuit aici putin timp dar a reusit prin felul sau extrem de sensibil, sa se integreze printre taranii locului, sa le simta sufletul si sa le poata darui chiar o fila imensa din viata lor, prin scrierea mai tarziu a romanului sau de capatai, “Ion”.

Am vazut o casa tipic taraneasca, vopsita in alb, curata, cu un pridvor pe toata lungimea ei, cu un acoperis simplu din tigla de lemn. La intrare, pe perete este o placa de marmura pe care am putut citi: “In aceasta casa, recladitia in 1957, prin munca locuitorilor din Prislop-Nasaud, a trait in mijlocul eroilor sai din romanul “Ion” marele scriitor Liviu Rebreanu, fiu neuitat al poporului nostru. ”

Alaturi de casa, pe acea peluza frumos ingrijita, am vazut cum marele Rebreanu priveste in eternitate, sub forma unui bust reusit din bronz…

Apoi am patruns in aceasta casa, alcatuita din 3 incaperi. Si aici, tipic caselor taranesti, la intrare, in prima incapere este bucataria, mare, care practic nu mai este inzestrata decat cu un cuptor specific taranesc, decorat cu cateva vase din lut. Si atat… Dar aici sunt vitrine ce adapostesc cu sfintenie documente originale cu scrisul romancierului, sunt fotografii cu familia sau poze cu diverse personaje cu scene de razboi. Totodata, aici am vazut si cateva fragmente din “Marturisirile” scriitorului, privind romanele sale de capatai: “Ion”, “Padurea spanzuratilor” si “Rascoala”. Si am aflat ca romanul “Padurea spanzuratilor” s-a nascut dintr-o fotografie pe care i-a aratat-o un prieten la sfarsitul anului 1918. Fotografia cuprindea o padure plina cu cehi spanzurati in timpul razboiului.

Urmatoarea camera m-a surprins intr-un mod foarte placut; aici ni s-a povestit ca era camera de zi; am patruns intr-o incapere primitoare, foarte frumos aranjata, cu mobilier din lemn, o masa oarecum ovala, ce “stapanea” locul, imprejmuita de cateva scaune tapisate, curate, de ziceai ca sunt noi. Pe alt perete mi-a placut tare mult o combinatie de bufet clasic cu o oglinda impresionanta. Si pe altul am vazut marele birou al scriitorului. La una dintre ferestre era o micuta canapea in acelasi stil de model sculptat in lemn ca restul pieselor. Numai stergarele albe cu model taranesc de la ferestre si covorul de pe dusumea mi-au dat senzatia unei case taranesti. Pe pereti am observat cateva tablouri cu portete apartinand familiei scriitorului.

Intrand in ultima camera, pot spune ca am ramas profund impresionata; acolo pot spune cu adevarat ca am intrat in universul celui le-a daruit satenilor sai, precum spunea chiar el insusi: “un roman al nostru, un roman pentru NOI”…o carte care insa, trebuie citita invers, “ION”.

Aici am vazut costumele taranesti, ingalbenite de timp, dar totusi foarte bine pastrate, ale taranilor ce au intrupat mai apoi personajele principale din romanul “Ion”, acestea fiind o dovada graitoare a autenticitatii si inspiratiei scriitorului din viata reala a taranului roman.

In aceasta ultima camera, pe care eu am socotit-o de fapt prima, atat ca importanta cat si ca incarcatura emotionala, in acest interior modest, dar incarcat de spiritualitatea familiei Rebreanu, in casuta din pripas, calatorul ce poposeste aici poate citi o fraza pe sub arcada careia de cateva decenii, vizitatorii se opresc sa priveasca: “De cand romanul “Ion” a devenit prea cunoscut, satul Prislop a dobandit o faima pe care nu a nadajduit-o niciodata”. In aceasta camera am simtit cum marele romancier ma invita in “laboratorul” sau de creatie. Sobru, asa cum il vedeam in poze si cum il stiam inca de pe bancile scolii, fara sa zambeasca, pentru ca nu-i statea in fire. Dar cu siguranta ca am auzit usor, poate abia soptit cum imi repeta “povestea pamantului”, a iubirii si a satului bistritean.

Aici, in aceasta casa a parintilor, scriitorul Liviu Rebreanu si-a gasit creatia, insuflata de harul sau divin, unic si atat de diferit, dar nu si fericirea absoluta. In universul tacut din acea casa am simtit la un moment dat, prezenta calda si extrem de sensibila a romancierului si parca m-a trecut un fior…nu de teama, ci de placere amestecata cu recunostinta ca atunci, in acea clipa, ceva, ceva se intamplase acolo…Maestre, ai fost o clipa din eternitate alaturi de mine in acea casa din acel sat, printre acei tarani ce si-au pus pentru totdeauna amprenta timpului asupra scrierilor tale unice!...

Aici, in partea sa de lume, marele Liviu Rebreanu a daruit literaturii romane comori nepretuite din viata adevarata a taranului. Atunci am simtit si eu mai mult ca niciodata ca ma identific cu pamantul stramosesc din care fac si eu parte, chiar daca sunt “oraseanca” get-beget. Pamantul romanesc din care ne tragem cu totii este acelasi, din el suntem plamaditi si tot el ne va chema tacut intr-o buna zi…

Am plecat de la Muzeul Liviu Rebreanu incarcata cu un sentiment de implinire, de cunoastere si de recunoastere inca o data a bogatiei lasate pentru cultura si literatura romana de marele scriitor. M-am bucurat ca si fiica mea a fost “partasa” la aceasta vizita si m-am uitat special la ea cum tacuta a sorbit fiecare cuvant si fraza rostita de acel director simplu de tara, dar atat de bogat si “scolit” sufleteste…

Si v-am povestit cate ceva despre Muzeul si casa memoriala Liviu Rebreanu, doar pentru ca, precum multi, multi altii, si eu AmFostAcolo!!!

Va multumesc pentru ca m-ati citit.

Cu mult drag pentru voi, in speranta ca v-am fost de folos,

Ileana

---

VIZUALIZĂRI: 5154 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI