De 5 ori mai fericiti!

TIPĂREȘTE

Plecând din Rânca şi mai având cateva zile libere de care puteam profita, ne-am hotarât sǎ ne oprim în Râmnicu Vâlcea, la bunica iubitului meu. Vremea era la fel de închisǎ şi ploua, dar mǎcar nu era ceaţǎ şi vedeam ceva în jurul nostru. Iubim oraşul şi împrejurimile şi varǎ de varǎ mergem în vacanţǎ acolo. Am vizitat aproape tot ce era de vizitat în judeţ şi tot nu ne sǎturǎm de frumuseţea locurilor: dealuri cu pǎduri dese, mǎnǎstiri ca nicǎieri altundeva, trasee prim munţi şi vǎi, staţiuni primitoare ce amintesc de vremuri apuse, în care oameni puneau mai mult preţ pe sǎnǎtate şi aer curat. Totuşi, mai aveam pe listǎ (eu sunt mereu cu listele dupǎ mine) câteva obiective la care nu am fost şi am hotǎrât sǎ facem un circuit de o zi (în ziua în care nu va ploua... rǎu).

Prima oprire a fost la Mǎnǎstirea Govora (la 18 km de Râmnicu Vâlcea, mergând spre Horezu). Mǎnǎstirea de maici poartǎ hramul Adormirea Maicii Domnului şi a fost ridicatǎ între secolele XIV-XV (una dintre cele mai vechi mǎnǎstiri din Țara Româneascǎ). S-a mai scris despre aceastǎ mǎnǎstire şi s-au dat datele tehnice necesare aşa cǎ eu nu pot decât sǎ completez cu impresia pe care mi-a lasat-o acest loc plin de flori, de istorie şi de linişte. Balcoanele locuinţelor din jurul mǎnǎstirii sunt împodobite cu flori de toate felurile, în curte este o curǎţenie desǎvârşitǎ (flori, gazon, copaci falnici şi pereţi fortificaţi din piatrǎ de râu) mǎnǎstirea este micuţǎ, dar atât de caldǎ şi deosebitǎ încât nici nu îţi vine sǎ crezi cǎ a trecut prin multe reconstrucţii şi perioade zbuciumate. În jurul mǎnǎstirii sunt numai dealuri şi pǎşuni pe care pasc liniştite nişte vǎcuţe harnice :)). Ca de fiecare datǎ, nu pot sǎ mǎ hotǎrǎsc care mǎnǎstire dintre toate cele vǎzute îmi place cel mai mult... apoi îmi dau seama cǎ nici nu am dreptul sǎ gândesc aşa pentru cǎ nu au grade de comparaţie. Sentimentul de linişte interioarǎ şi de uitarea tuturor lucrurilor rele îl am în oricare dintre ele şi în oricare mǎ simt un pic mai aproape de rai.

Urmǎtoarea oprire a fost în staţiunea Bǎile Govora (la 6 km de mǎnǎstire). Am trecut de atâtea ori pe lângǎ acest indicator şi nu ne-am oprit niciodatǎ - rǎu am fǎcut! Am intrat în staţiune oarecum întrebǎtori şi curioşi... bunicii noştri mergeau la tratamente în acele locuri minunate şi se plimbau pe acele alei, printre castanii ruginii. Am lǎsat maşina într-o parcare mare, pustie şi am început sǎ cercetǎm cu privirea. Atenţia ne-a fost atrasǎ de un indicator: izvoare ape minerale, 200 m. Am mers pe un drum îngust, acoperit cu verdeaţǎ şi am ajuns la un izvor cu apǎ sulfuroasǎ (izvorul Ferdinand), recomandatǎ celor care suferǎ de afecţiuni renale şi biliare. Muşchiul verde a acoperit izvorul şi i-a dat un aer şi mai vechi. Într-o parte acoperişul stǎ sǎ cadǎ... de ce oare? De jur împrejurul izvorului e pǎdure şi parc. Trecem un podeţ şi ajungem la baza unor scǎri înalte, pline de frunze uscate. Urcǎm şi dǎm cu ochi de o cladire mare, deosebit de frumoasa, atât de veche şi lǎsatǎ în paraginǎ. E pavilionul central de bǎi Govora. Cercetǎtori de seamǎ şi-au consolidat cunoştinţele, şi-au dedicat viaţa şi energia şi au vindecat numeroşi bolnavi în acest loc.

Mǎ simt puţin tristǎ şi melancolicǎ... aş fi vrut sǎ trǎiesc şi eu în alt secol, un secol în care aceste locuri erau preţuite la justa lor valoare, în care bolnavii se însǎnǎtoşeau numai respirând aerul curat şi plimbându-se pe aleile parcului, acum pustiu. Mai sunt şi alte cladiri, la fel de vechi, la fel de frumoase şi acum, deşi ţi se rupe sufletul privindu-le cum îti cer ajutor. Totuşi, parcul e îngrijit: sunt flori, o fântânǎ, bǎnci, un foişor... dar eu nu pot uita ce am vǎzut. Plecǎm cu speranţa cǎ poate cineva va face ceva... în alt timp, în alt secol.

Mǎnǎstirea Hurezi (1690-1697), cu hramul Sfinţii Împǎraţi Constantin şi Elena, ctitoritǎ de domnitorul Constantin Bâncoveanu, a fost urmǎtoarea pe listǎ. Mi-a plǎcut în mod deosebit aceastǎ mǎnǎstire. Drumul pietruit cu ziduri tot de piatrǎ, de o parte şi de altǎ te poartǎ cu gândul la vremuri de mult apuse. Mǎnǎstirea este înscrisǎ în lista Patrimoniului Mondial Unesco. Dupǎ cum scrie şi pe un panou din curtea mǎnǎstirii, mǎnǎstirea este unicǎ în Țara Româneascǎ: . Rǎmân uimitǎ de frumuseţea stilului brâncovenesc, de florile îngrijite, de cadrul natural perfect, de animǎluţele vǎzute în curte: câini, pisici şi de mǎicuţele cu zâmbetul pe buze. Ne-am rugat, am aprins lumânǎri şi ne-am continuat drumul cu gândul la urmǎtoare vizitǎ la Hurezi.

Ne-am oprit şi în Horezu sǎ cumpǎrǎm nişte suveniruri şi apoi am luat-o spre comuna Mǎldǎreşti sǎ vedem minunatele cule boiereşti. Cu un zâmbet larg şi pus pe glume ne-a întâmpinat adminstratorul locului (lucreazǎ acolo din 1972 şi nu se mai saturǎ de povestit!). Prima datǎ ne-a purtat prin Casa Memorialǎ I. G. Duca (1912) (prim ministru al României între 14 noiembrie-30 decembrie 1933). Casa este mare, frumoasǎ, îngrijitǎ, cu viţǎ de vie în pridvor, cu camere mari şi mobilǎ masivǎ. Domnul administrator nu se mai sǎtura se ne povesteascǎ tot felul de lucruri dar, din pǎcate, eu nu reţin foarte multe date istorice, istoria fiind punctul meu slab. În orice caz, casa meritǎ a fi vizitatǎ pentru atmosfera pe care ţi-o creeazǎ şi pentru liniştea din jur. Apoi am vizitat cele doua cule (case boiereşti fortificate în caz de atacuri turceşti). Cula Duca (1827) s-a pǎstrat remarcabil. În încǎperile rǎcoroase şi solide sunt câteva icoane foarte vechi si valoroase. Mobila se pǎstreazǎ la fel de bine, totul este curat şi pregatit pentru a primi oaspeti :))). Cula Greceanu este mai veche şi mi s-a pǎrut mai frumoasǎ: pe pereţi sunt tablouri şi fresce realizate de Olga Greceanu. Aceastǎ culǎ a fost iniţial a familiei Mǎldǎrescu apoi a trecut în proprietatea familiei Greceanu. Domul adminstrator a condimentat vizita în cele douǎ cule cu amǎnunte picante: cum se fǎceau 18 copii la rând, cum se cereau fetele în cǎsǎtorie, cum s-au certat doi popi de la 2 mǎnǎstiri din zonǎ şi câte şi mai câte. Nici nu am realizat când a trecut timpul. Am plecat veseli şi plini de voie bunǎ.

Se fǎcuse destul de târziu dar am hotǎrât sǎ ne repezim şi la Mǎnǎstirea Polovragi. Am mai fost acolo de douǎ ori dar, spre ruşinea mea, nu am intrat sǎ vizitez mǎnǎstirea ci am vizitat doar Peştera şi ne-am plimbat pe Defileul Olteţului. Începuse iar o ploaie mǎruntǎ şi se rǎcise foarte mult. Munţii se acopereau de ceaţǎ şi de înserare. Am intrat în curtea mǎnǎstirii dar, din pǎcate, era în renovare (tot era frumoasǎ). Am stat puţin în curte, am cumpǎrat nişte tǎmâie şi o cruciuliţǎ şi am plecat, obosiţi dar fericiţi. Astfel, într-o zi de toamnǎ capricioasǎ am vǎzut 5 locuri deosebite şi astfel am reuşit sǎ aduc soarele şi pe strada mea!

---

VIZUALIZĂRI: 1555 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI