Circuit etapa a V-a (ultima), ziua a zecea: vizita în judeţul Buzău

TIPĂREȘTE

Continuare: Circuit etapa a IV-a, ziua a noua: vizită la Iaşi; continuare traseu spre Vaslui-Bârlad-Tecuci-Focşani

În dimineaţa celei de-a zecea zi a circuitului prin Moldova, ne-am trezit mai târziu, aşa încât abia pe la ora 9,30 am pornit din nou la drum. Înainte de a părăsi Focşaniul, am făcut un scurt ocol pe traseul Bd. Unirii-str. Republicii-str. Cuza Vodă-str. Bucegi-str. 1 Decembrie 1918-Bd. Bucureşti, de unde am ieşit pe DN 2 (E85) spre Râmnicu Sărat şi Buzău. Acest mic circuit am dorit să fie o scurtă trecere în revistă a celor câteva obiective turistice din Focşani, de care aveam cunoştinţă informându-ne pe Wikipedia: Teatrul Municipal „Mr. Gh. Pastia”, Muzeul Unirii şi Muzeul Vrancei, vechea clădire a Tribunalului Judeţean şi Monumentul eroilor Putnei (comemorare a eroilor din Războiul de independenţă 1877-1878 şi a conducătorului lor - maiorul George Sonţu, originar din Focşani). Toate acestea le-am zărit din fuga maşinii, n-am avut prea mult timp să le vizităm, nici măcar să le contemplăm pe îndelete, pentru că era deja foarte târziu, iar potrivit programului zilei urma să străbatem între altele şi un drum judeţean despre care nu ştiam decât cum e poziţionat pe hartă. Aşa că ne-am mulţumit cu puţina cunoaştere (şi aceea, nocturnă!) a altor câteva puncte de interes turistic din Focşani, pe care apucasem să le vedem (exterior) cu o seară înainte: Piaţa Unirii cu Obeliscul Unirii, clădirile Consiliului Judeţean, Prefecturii şi Primăriei, Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Casa de Cultură a Sindicatelor, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi Ateneul Popular „Mr. Gh. Pastia”, adică tot ceea ce este cuprins în perimetrul central Piaţa Unirii – Grădina Publică Focşani.

De la Focşani la Buzău nu-s decât 70 km. I-am străbătut în aproape o oră jumatate, din cauza traficului aglomerat şi a traversării municipiului Râmnicu Sărat în pas de melc. Oricum, am ajuns la Buzău înainte de 12. Nu intenţionam să rămânem acolo prea mult timp (am poposit în centru la o cofetărie, doar pentru o cafea şi o prăjitură), întrucât ţinta acelei zile era zona Vulcanilor Noroioşi. Şi bine am făcut să ne grăbim, pentru că drumul spre Vulcani a fost o întreagă odisee.

Consultând harta rutieră a României, drumul părea foarte simplu, dar după ce am pornit-o spre Berca, parcă am intrat într-un adevărat labirint, căci există două trasee posibile, iar jungla nesemnalizată a drumurilor judeţene şi locale te aduce deseori în bifurcaţii şi chiar intersecţii care îţi pun la încercare spiritul de orientare, dacă nu cumva ai norocul să primeşti ceva informaţii de la vreun localnic trecător pe acolo. În ideea de a evita aglomeraţia probabilă de pe DN 10 (traseul tradiţional prin Sătuc spre Berca) am ales să mergem pe varianta Mărăcineni-Berca, zonă străbătută de drumuri judeţene mai puţin frecventate. Pentru aceasta, am fost nevoiţi să traversăm iarăşi Buzăul în direcţia din care tocmai venisem şi după câţiva kilometri străbătuţi pe DN 2 să virăm spre stânga sensului de mers. Am străbătut astfel DJ 203K până la Săpoca, de unde DJ 203L ne-a condus prin Pleşcoi (nu, nu ne-a aşteptat nimeni acolo cu binecunoscuţii cârnaţi!), până la Berca. De-aici mi-e cu neputinţă să reproduc traseul ce l-am urmat până la Vulcanii Noroioşi, pentru că drumul era semnalizat doar pe ici-colo, GPS nu aveam, n-am întâlnit localnici pe care să-i consultăm, aşa că am mers pe inspiraţie, alegând partea de drum care ni se părea că era mai circulată. Din fericire, nu ne-am întors din cale decât o singură dată, iar pitorescul zonei străbătute a compensat din plin frustarea că într-o ţară cu pretenţii europene, te poţi rătăci fiindcă nu există o infrastructură rutieră corespunzătoare. Nu ştiu cum mai stau lucrurile astăzi, după trei ani de la acea călătorie, dar atunci, şoseaua (pare-se asfaltată de pe vremea lui Ceauşescu) nu făcea o impresie prea bună: deşi era presărată cu puţine gropi, avea în schimb multe poţiuni denivelate, ca efect al alunecărilor de teren sau al mişcărilor tectonice frecvente în zonă. Cu toate acestea, nu puteam să nu admirăm panglica şoselei urcând şi coborând într-una peste colinele şi văile zonei de dealuri subcarpatice pe care o străbăteam. În orice direcţie priveam, priveliştea era panoramică, înfăţisându-ne până spre orizont un peisaj deloc monoton, dominat de o vegetaţie în care predominau păşunile şi pâlcurile de arbuşti, toate de un verde ireal. Am poposit câteva minute lângă o fântână cu cumpănă, în apropierea unei cirezi de vaci. L-am iscodit pe văcar în legătură cu calitatea apei din fântână şi după ce am aflat că apa e potabilă, ne-am potolit setea chiar din ciubărul fântânii, am mai umplut un pet de rezervă şi în timp ce soţul meu îi oferea o ţigară omului la un mic „pahar de vorbă”, eu şi fiu-meu ne-am distrat copios pe seama unei familii de popândăi care îşi făcuseră cuib chiar în malul ce străjuia şoseaua. Fără să se sinchisească de vecinătatea noastră, puii se rostogoleau în şanţ, spre disperarea părinţilor care alergau iute să-i recupereze, dar odată ajunşi sus, erau nevoiţi s-o ia de la început, căci odraslele se distrau bine pe topogan...

În fine, după mai bine de o oră de la plecare, am ajuns la Vulcanii Noroioşi, de fapt una dintre locaţiile în care pot fi întâlnite aceste formaţiuni geologice: Pâclele Mari. Foarte aproape de acestea peisajul a început să se schimbe, devenind fragmentat în multe porţiuni, cu un aspect crăpat ca după cutremur. Când am ajuns în zona turistică a Vulcanilor Noroioşi, schimbarea a devenit şi mai evidentă: în mijlocul dealurilor poleite de verdele păşunilor, pe un platou situat la semiînălţime şi lipsit cu desăvârşire de vegetaţie, ni s-a înfăţişat un peisaj ciudat pe care nu-l pot compara cu niciun altul, în ciuda faptului că multă lume îl consideră similar peisajului lunar. Comparaţia se face probabil pe seama culorii predominante a platoului, un cenuşiu pe alocuri sidefat, datorat scurgerilor de hidrocarburi şi care asociat peisajului lipsit de vegetaţie şi plin de mici vulcani reci, se regăseşte şi în imaginile foto ale satelitului nostru. Din punctul meu de vedere, găsesc că mai apropiată de realitate ar fi comparaţia cu negativul unei oaze din deşert: dacă acea oază plină de verdeaţă vieţuieşte singură în mijlocul unei mări pustii de nisip, tot aşa platoul Vulcanilor Noroioşi îmi pare o oază de pământ solitară, răsărită în mijlocul vegetaţiei pline de viaţă.

Din punct de vedere geologic, zona Vulcanilor Noroioşi reprezintă o formaţiune argilo-nisipoasă rezultată din erupţii noroioase de diverse intensităţi. Atât platoul Pâclele Mari (unde am fost noi), cât şi celelalte două zone unde mai poate fi întâlnit fenomenul (Pâclele Mici - la o distanţă de cca. 3 km de Pâclele Mari şi Vulcanii de la Beciu - în apropierea comunei cu acelaşi nume) reprezintă un fenomen unic în Europa şi foarte rar în lume. Este numai unul din motivele pentru care zona are statut de rezervaţie naturală, ocrotită de lege încă din 1924. Obiectul protecţiei îl constituie relieful unic, modelat continuu de craterele vulcanice şi scurgereile de noroi zvârlite din măruntaiele pământului de răbufnirile de gaze naturale, cât şi cele două specii de plante halofile (consumatoare de sare), de fapt singurele care s-au acomodat acestui mediu: Nitraria Schoberi (gărdurariţa) şi Obione Verrucifera. Aceste plante se mai întâlnesc doar în sudul Siberiei şi în Australia.

Statutul de rezervaţie protejată a permis conservarea zonei la parametri optimi. Referindu-mă doar la Pâclele Mari, am remarcat că accesul în rezervaţie era permis numai într-o zonă bine delimitată, în tot perimetrul se întreţinea curăţenia, n-au fost autorizate decât puţine construcţii (la „poarta” platoului exista doar o pensiune parţial amenajată, cu restaurant şi parcare) şi ce e cel mai important, nămolul rezultat din erupţii, care s-a dovedit a avea importante proprietăţi terapeutice, nu a fost exploatat în scop comercial. Întreţinerea curăţeniei, îndrumarea turiştilor (nu, nu e vorba de vreun ghid profesionist, ci doar de un funcţionar care vindea bilete la intrare şi răspundea amabil eventualelor întrebări ce i se adresau), supravegherea comportamentului vizitatorilor în incinta rezervaţiei (am fost martora unui comportament necivilizat al unor tineri care încercau să strivească cu picioarele conul unui mic vulcan noroios; de niciunde s-a ivit un domn care i-a invitat pe vinovaţi să părăsească platoul şi chiar i-a condus până la ieşire), toate acestea, am aflat de la un angajat al pensiunii, erau făcute mai mult din abnegaţie şi voluntariat, pentru că cele câteva persoane remunerate primeau doar o sumă simbolică pentru prestaţia lor. E drept că nici veniturile din exploatarea acestei destinaţii turistice (preţul biletelor de intrare şi al pliantelor informative) nu cred că erau prea mari, judecând după preţul mic al biletelor, dar şi după numărul foarte mic de vizitatori în plin sezon turistic. La momentul vizitei noastre restaurantul pensiunii de la intrare era gol şi cred că nici cu cazarea nu stăteau mai bine, deşi condiţiile oferite turiştilor păreau a fi destul de bune (cu excepţia curentului electric asigurat de un generator), după cum ni le-a descris doamna de la recepţie.

Una peste alta, am petrecut vreo oră la Pâclele Mari, plimbându-ne printre conurile de diferite dimensiuni, aşteptând răbdători să surprindem o erupţie noroiasă şi s-o imortalizăm pe camera video, făcând fotografii sau excaladând brazdele enorme de pământ, separate de şanţuri adânci, asemănătoare crevaselor de pe gheţari. La ieşirea din perimetrul rezervaţiei, o cisternă cu apă prevăzută cu un furtun şi mai multe robinete, stătea la dispoziţia turiştilor pentru curăţirea noroiului acumulat pe încălţăminte. În jurul ei, bineînţeles, mult noroi şi multe băltoace de apă, fiindcă nu fusese amenajat şi un canal cu grătar, prin care toate acestea să fie evacuate în afara spaţiului pietonal. Cu alte cuvinte, ceva-ceva se făcuse pentru punerea în circuitul turistic a acestei rezervaţii, dar totul era abia la debut şi se datora câtorva întreprinzători entuziaşti, dar lipsiţi de îndrumarea oficialităţilor, încât calitatea serviciilor lor lăsa mult de dorit. Dacă lucrurile nu au mai evoluat între timp, poate ar trebui să importăm niscaiva unguri din Ungaria, care vorba românului, pot face bici din... Pentru că e păcat ca această zonă unică să nu fie pusă în valoare, iar potenţialul ei turistic să nu fie valorificat la maxim!

Am renunţat la ideea vizitării Pâclelor Mici pentru că era deja târziu, iar drumul ne-a fost recomandat a fi străbătut pe jos, existând riscul împotmolirii maşinii după ploaia din ziua precedentă. Din aceleaşi motive am abandonat şi ideea prelungirii circuitului cu o zi pentru a traversa munţii Siriului spre Braşov şi a ne întoarce acasă pe culoarul Rucăr – Bran. Întâmplarea a făcut să întâlnim în parcare un autocar al unei agenţii din Piteşti, plin cu turişti olandezi. Îl cunoşteam pe şofer, aşa că am făcut un schimb de impresii despre traseele pe care tocmai le parcursesem. Omul ne-a recomandat drumul peste munţii Siriului ca fiind unul deosebit de pitoresc, dar nu la momentul acela, pentru că după ploile din ajun se produseseră mai multe alunecări de pământ care blocaseră traseul pe anumite porţiuni, motiv pentru care circulaţia se desfăşura cu mare greutate. Tocmai venise pe acolo dinspre Braşov, aşa încât vorbea din propria experienţă. Nu ne-a rămas decât să amânăm această expediţie pentru altădată.

Reveniţi la Berca, am traversat râul Buzău şi intrând pe DN 10, apoi pe un drum lateral la dreapta, ne-am îndreptat spre localitatea Măgura. Voiam să vedem Tabăra de sculptură, celebră în anii ’70-’80 pentru expoziţia de sculptură în aer liber realizată de membrii Uniunii Artiştilor Plastici din România şi studenţii Academiei de Artă Plastică. Tabăra fiinţează şi astăzi, dar ca tabără de vacanţă pentru tineret. La momentul sosirii noastre acolo o puzderie de copii, adolescenţi şi profesori se agita prin zona vilelor de cazare, împărţiţi în grupuri sau solitari, citind, cântînd sau participând la diverse concursuri (am asistat la unul de căţărare pe frînghie). Nu intenţionam să inspectăm tabăra, dar nu puteam să nu remarcăm că aceasta părea foarte bine întreţinută: vilele albe recent renovate, flori seducătoare în ronduri frumos îngrijite, terenul sportiv ca nou, ordine şi curăţenie. Poate de aceea tabăra părea atât de plină de viaţă!

Ne-am strecurat şi noi printre acei tineri zgomotoşi şi am pătruns în zona „expoziţională”, aflată în dreapta taberei. Am pus ghilimele de rigoare, pentru că aceasta numai expoziţie nu se putea numi: era o suprafaţă nu mai mare de 500 mp cu aspect de pajişte, în care zăceau la întâmplare operele de artă. Care opere? Păi, câteva zeci de sculpturi ciudate (tipul de artă modernă, din care eu mă străduiesc mereu să pricep ceva pe măsura imaginaţiei mele), unele înverzite de muşchi, altele răsturnate, părăsite şi uitate acolo poate pentru totdeauna. Nici autorii lor nu puteau fi cunoscuţi pentru că nu existau tăbliţe indicatoare. Oare faptul că aparţin unei perioade mult hulite să le condamne la uitare? Tristă soartă pentru munca unor întregi generaţii de artişti consacraţi! Şi parcă împăcate cu acest destin, nici statuile nu s-au mai lăsat imortalizate pe aparatul foto: în locul acela mi s-a epuizat cardul de memorie şi n-am apucat să fac decât vreo două-trei poze, aşa, ca uitarea să se aştearnă mai uşor...

Am revenit în parcare, acolo unde erau şi cîteva tarabe cu suveniruri, deservite de câţiva localnici foarte prietenoşi. Le-am împărtăşit deziluzia întâlnirii cu operele Taberei de sculptură şi astfel am aflat că adevărata expoziţie nu se află acolo, ci undeva nu prea departe, lângă Mănăstirea Ciolanu. Nu ştiam de vecinătatea mănăstirii şi mai mult din dorinţa de a o vedea, am pornit pe jos în susul drumului neasfaltat pe care ne îndrumaseră interlocutorii noştri. N-am mers mult căci mănăstirea este destul de aproape. Am descoperit un aşezământ monahal impunător, înconjurat de poieni verzi până spre pădure, având două frumoase biserici, una mai veche (secolul al XVI-lea) şi una mai nouă, zidită în anul 1828 de episcopul Chesarie. În pofida aspectului modest, muzeul mănăstirii păstrează însă şi câteva icoane de preţ, semnate de Gheorghe Tătărescu, cel care a pictat şi Biserica Mitropolitană de la Iaşi. Din păcate n-am putut lua nici imagini şi nici nu am avut cu cine discuta, iar puţinele informaţii despre cele două biserici le-am aflat de pe site-ul crestinortodox. Aşezarea părea aproape părăsită, fiindcă n-am zărit decât un singur călugăr traversând grăbit curtea. În rest, nici ţipenie de om.

Am părăsit incinta mănăstirii şi peste drum am zărit muzeul sculpturilor în piatră, adică Fântâna Rece, cum îi spuneau sătenii care ne îndrumaseră într-acolo. În ciuda faptului că locul părea cu desăvârşire pustiu şi nici nu ne-am întâlnit cu cineva pe tot parcursul vizitei, am fost surprinşi să descoperim că exponatele sunt bine îngrijite, fiecare sculptură având tăbliţe indicatoare privind denumirea, numele autorului şi anul creaţiei. Numele nu ne erau cunoscute, dar am descoperit că printre creatorii acelor statui se găseau şi localnici (artisti amatori din comunele învecinate), cunoscuţi cioplitori în piatră. Unele dintre operele lor datau dinainte de război, iar stilul era unul clasic, dar mai stângaci, cu linii drepte, aspre sau dimpotrivă, cu graţioase ornamnentate de inspiraţie folclorică.

La ieşirea din perimetrul muzeului în aer liber de la Fântâna Rece am remarcat o tăbliţă indicatoare greu lizibilă din cauza intemperiilor vremii: spre Schitul Cetăţuia, 30-35 minute de mers. În primul moment, am fost tentaţi să şi pornim într-acolo, dar un semn de marcaj pictat pe tăbliţă ne-a tăiat degrabă elanul, fiindcă am înţeles că urma să străbatem un traseu marcat prin pădure, poteca fiind în urcare. Din motive de securitate impuse de evidenţa faptului că eram puţini şi singuri, cu regret am ales să ne întoarcem în parcare şi să ne continuăm drumul spre casă.

Ne-am înapoiat pe DN10 şi mergând din indicator în indicator pe un drum judeţean de legătură, am intrat pe DN1B, undeva în zona oraşului Urlaţi. De acolo am urmat direcţia Ploieşti-Târgovişte-Găeşti-Piteşti, pe traseul desenat de drumurile naţionale semnalizate corespunzător, astfel încât n-am mai avut decât o singură dată surpriza neplăcută de a ne afla la intersecţie de drumuri nesemnalizată. Acea intersecţie se afla la sensul giratoriu de ieşire dinspre Ploieşti şi intrare pe DN1. Zona se afla în lucru şi probabil azi este semnalizată corespunzător, astfel încât conducătorul auto să afle din mers pe unde e ieşirea spre Târgovişte. Acum trei ani o astfel de semnalizare nu exista, motiv pentru care am străbătut o bună bucată de drum pe DN1 spre Bucureşti şi apoi văzând că avem şansa să ajungem în capitală, ne-am întors, am ajuns iar în zona intersecţiei cu pricina, am consultat un lucrător de la staţia de benzină din apropiere, neştiutor şi el, apoi un alt şofer, apoi un echipaj de poliţie rutieră. În sfârşit, am aflat că după vreo două sute de metri parcurşi în direcţia Bucureşti, trebuia să ieşim în dreapta pe sub un pod şi să urmăm apoi sensul spre stânga al drumului.

Ei, dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine! Am ajuns acasă după apusul soarelui, obosiţi, transpiraţi şi înfometaţi (ziua fusese toridă şi pe astfel de vreme, mai ales când călătorim, nu prea avem poftă de mâncare, ne ajunge pentru întreţinerea energiei consumul de sucuri şi apă, plus două-trei sandvişuri). Cu toate acestea, ne mai încercau două sentimente în seara revenirii acasă: unul de regret că vacanţa s-a sfârşit prea repede (adio plimbări fără griji, adio peisaje de vis, adio distracţie, adio vară, bine v-am regăsit şefu’, ce lucrări avem săptămâna asta, cu cât s-a mai scumpit întreţinerea, dar benzina, of, începe toamna răcoroasă şi o dată cu ea şcoala...), altul de satisfacţie: că am văzut şi am învăţat multe lucruri noi şi că zilele acelea le-am petrecut atât de diferit faţă de banala noastră existenţă cotidiană...

---

VIZUALIZĂRI: 2361 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI