BINELE – asa cum il simti uneori

TIPĂREȘTE

Desigur ca toti cei care veti citi aceste randuri v-ati infiorat, intr-un fel sau altul, mai intens sau sau abia simtit, cand ati vizitat locuri cu mare incarcatura istorica. Sau, pur si simplu, locuri care v-au impresionat prin ceva anume.

Cum de unde stiu? Pai, altfel n-ati fi pe AFA, impatimiti de calatorii, „virusati” de setea de a vedea locuri noi (sau vechi, vechi...) si oameni noi...

N-am umblat prea mult pe-afara. Un pic prin Grecia, un pic prin Bulgaria. De-om fi sanatosi, om merge si prin alte parti. Cum bine stiti, Grecia, in special, te copleseste cu marturii istorice de mii de ani. Firesc, nu poti decat sa admiri si sa invidiezi tenacitatea lor in a pastra si a valorifica o asemenea mostenire.

Oare de ce ei pot?

Intrebarea urmatoare vine de la sine: oare de ce noi nu putem? Suntem cu totii de acord in ce priveste uriasul potential turistic al tarii noastre. Din pacate, in aceeasi masura, suntem la fel de constienti de impotenta patologica si de indiferenta condamnabila a celor... ma rog, stiti voi despre cine vorbesc.

Cei mai multi dintre voi pot enumera cel putin doua-trei locuri din tara in care sentimentul trait a depasit cu mult orice altceva ati fi trait „la ei”. Fireste, pentru ca aveti radacini care va leaga de tot ce e „la noi”.

Ce-ati zice, de exemplu, daca v-as zice ca, la noi, exista un loc unde geto-dacii au ridicat un altar? ! Normal, ati zice ca e un enunt banal. Pentru ca nu e nimic inedit, multi altii vor fi ridicat multe, multe altare in multe alte locuri. Pe urma o sa ziceti: „unde e? Sa-l vedem si noi? ”

Ei, nu mai e... insa va pot spune ca cercetarile arheologice atesta ca zona era locuita inca din perioada neoliticului, avand, ulterior, un rol major in formarea poporului roman. Despre acest loc, despre oamenii locului si despre unele intamplari / evenimente vorbesc documente cum ar fi DOCUMENTA ROMANIAE HISTORICA, Istoria romanilor din veacurile xv-xvi, Privilegiul acordat de Alexandru cel Bun – 1408... si mai sunt inca multe altele, da’ nu cred ca vreti sa le enumar pe toate si, de altfel, exista riscul sa credeti ca oi fi cine stie ce istoric. Si nu e cazul, o sa va lamuriti din poze de ce par asa destept.

Asadar... sa revenim la locul in sine.

Am fost tentat sa scriu ca locul pare magic. Ori sacru. Mi-am zis, apoi, ca poate ar fi bine sa nu imping subiectul in esoteric. Concretul poate fi mai elocvent decat abstractul, in definitiv.

Concret: pe locul altarului, in perioada precrestina, locuitorii au ridicat o biserica de lemn care a ars pe la anul 950 e. n.

Pe acelasi loc, au construit o biserica de piatra, care a dainuit pana in 1821, cand a fost jefuita, arsa si distrusa de turci.

In zilele noastre, pe acelasi loc, se inalta o biserica de o frumusete aparte. Nu era terminata, atunci cand am vazut-o noi prima oara si cand am facut si pozele atasate. Inchipuiti-va o biserica simpla, cu o turla supra-etajata (sau, cel putin, asa pare privita de-afara), cu o intrare asemanatoare unui pridvor. Constructia propriu-zisa este excelent proportionata. Mie mi-a inspirat mai mult modelul maramuresean. Este clar diferita de cele mai multe dintre bisericile pe langa care am trecut in satele din zona, construite dupa modelul binecunoscut al bisericilor rusesti, vopsite majoritar in rosu, cu turle rotunde. Biserica este (era) in totalitate alba. Doar peretele frontal avea, in partea de sub acoperis, cateva picturi. Geamuri prelungi, unul in stanga usii de intrare, altele pe turle, asigura interiorului o lumina care pare divina.

La data primei noastre vizite, interiorul era in intregime alb. Doar in zona altarului, printr-o tusa de bleu pal, era sugerat cerul si nemarginirea. Tavanul altarului, pe care se vedea un inceput de pictura, intr-un galben bland, si o scara de zugrav, rezemata de perete ca-ntr-un tablou suprarealist, dovedeau ca inca se lucreaza. Iconostas de lemn, cu motive florale, cu o singura icoana: Christos cu cartea, binecuvantand privitorii. In biserica, in fata altarului, pe jos, alte cateva icoane.

Nu sunt excesiv de mistic, religios, mai bine zis. Recunosc ca nu merg la biserica decat pentru a lua lumina de Pasti si cand se mai cununa ori boteaza oarecine dintre cei apropiati.

Am pasit cu sfiala inauntru (usa era larg deschisa, ceea ce, sa-mi fie iertat, nu se prea intampla la prea multe biserici cand nu e slujba), facandu-mi o cruce mare la intrare, asa cum se cuvine. Inauntru: nici tipenie. Doar o lumina ireala, efectul peretilor albi, a inceputului galben de pictura, dar parca, nu era doar atat... N-am mai trait un sentiment asemanator decat la manastirea Ramet din judetul Alba, la ceremonia de sfintire a Parintelui Ghelasie. Atunci, ca si acum, parea ca Domnul si lumina sa au pogorat pentru a sfinti locul. E drept ca impresia e accentuata de locul in care este amplasata biserica. Imaginati-va o curte mare. Biserica se inalta pe un delusor. Pana la biserica, de la poarta, urci binisor o scara cu trepte de piatra. O balustrada margineste, delimitand, scara. Din loc in loc, pe trepte, blocuri plate de piatra care poarta mesaje din Cartea Sfanta: psalmi. De-o parte si de alta a bisericii, cruci: in dreapta, doua; una singura in stanga. Prima din dreapta e o cruce mare, cvadrupla. Soclul cu trei trepte sustine, pe un singur stalp vertical, o cruce asezata orizontal... nu stiu cum altfel s-o spun in cuvinte, o sa va lumineze poza. De cele patru brate orizontale ale crucii atarna clopote. Interesanta ideea crucii clopotnita, nu-i asa? Pe treptele soclului, mai multe pietre cu forme interesante, unele prelucrate, altele asa cum le-a modelat natura.

Pe crucea din stanga bisericii mesterul pietrar ne spune, in cateva cuvinte o poveste: crucea este prinosul parintelui Argatu, a sotiei sale Marta cu fiii si nepotii lor, adus Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, „in amintirea locului unde sfantul parinte Ilarion a scapat de mana Securitatii, care-i daduse condamnarea la moarte”. Mi se intareste convingerea ca acest loc, este intr-adevar, un loc al binelui.

Inca un lucru absolut special si impresionant: la intrarea in biserica, de-a dreapta usii, sta scris (fara pretentia ca-mi amintesc exact cuvintele): in acest loc sfant, sunt liberi sa se roage credinciosi de orice religie.

DUMNEZEU NU POATE FI DECAT UNUL SINGUR, NU-I ASA?

Ei si, daca ati avut rabdare sa parcurgeti pana aici, musai sa va spun si unde-i acest loc (evident, pentru cei care nu stiu).

Se cheama „LA TEMELIE”.

In Letopisetul Tarii Moldovei, cronicarul Grigore Ureche consemneaza, la 1601, existenta satelor Blageni si Raciulesti precum si o zona fortificata cu denumirea de mai sus. Linistiti-va, nu va mai „omor” cu date istorice, va spun doar cum ajungeti acolo.

Este in Vadu Moldovei. Pe E85, undeva intre Roman si intersectia cu sens giratoriu, unde drumul se bifurca spre Suceava si Iasi. Nu-mi amintesc nici eu prea bine multe repere. Da’ am „sapat” pe net si am gasit coordonatele GPS: 47° 24' 7.91" N 26° 19' 27.92" E. Presupun ca sunt corecte, nu le-am verificat.

Grija mare ca-l puteti rata cu usurinta. Biserica nu este chiar la drum. V-am spus, curtea care imbratiseaza biserica e destul de mare, destul de retrasa si ea (curtea, adica), in bucla unei curbe la stanga (daca mergeti catre Iasi /Suceava).

Nu se face sa termin altfel decat intr-o nota optimista: e o bucurie sa afli ca mai sunt oameni „de bine” (ca sa parafrazez un clasic inca in viata), cu credinta–n suflet si cu dorinta de a face lucruri frumoase, pozitive. Gratie lor, putem pasi prin locuri in care simtim ca ne inaltam putin, uitand, fie si vremelnic, de rautatile si meschinariile de zi cu zi. Asta ne da sperante ca nu-i totul pierdut. Un gand bun pentru ei!!

Sa va fie bine!

---

VIZUALIZĂRI: 3195 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI