Casuta din povesti... exista

TIPĂREȘTE

[continuarea primului 'episod' - n. red]

La invitatia Lottei, am facut o incursiune inedita in universul non-citadin al Finlandei, si anume la …casa de vacanta de pe malul lacului.

Am pornit cu Lotta din Tampere, imediat dupa masa de pranz, luata la “impinge tava”, in campus.

Lotta ne-a cerut un mic ragaz, pentru a trece pe acasa, sa ia de acolo cateva boluri cu mancare, pe care le pregatise special pentru incursiunea din acea dupa-amiaza!

Gestul ne-a miscat, caci pe de o parte, eram déjà satui, iar probabilitatea de a ni se face foame era destul de mica, si, pe de alta parte, efortul de a ne face sa ne simtim bine, cu orice prêt, era evident…

A tinut cu tot dinadinsul sa ne pregateasca, cu mainile ei, o prajitura, un fel de tort cu fructe de padure, si zau daca stiu cand a avut timp… si mai ales cum a mai gasit energie pentru asa ceva…isi petrecuse toata ziua precedenta alaturi de noi…

In fine, am urcat impreuna cu doua prietene ad-hoc, una din Lituania si alta din Estonia, in masina Lottei, nu o masina micuta si finuta, ca pentru o doamna fragila, ca ea, ci, intr-un ditamai Jeep-ul, pe scara caruia abia se putea catara … Masina fusese aleasa nu din vanitate, ci pentru siguranta…”for safety, not for vanity”…ne-a explicat, Lotta, reinterand pericolul renilor ucigasi de pe sosele!

Dar surpriza a venit abia in masina... caci infasurat de schimbatorul de viteze, cu totul si cu totul distonant fata de interiorul luxos al masinii, Lotta avea un cordon bleumarin, din material textil…evident uzat! Cum probabil pe fata mea s-a citit oarecum nedumerirea, Lotta ne-a impartasit povestea acelui cordon. Masina fusese cumparata cu banii mosteniti de la o matusa (care murise la 92 de ani, in urma cu cateva luni). Cordonul era de la o rochie a acelei matusi, iar gazda noastra, in semn de recunostinta, il asezase acolo ca sa isi aminteasca in fiecare clipa petrecuta la volan, cui ii datora achizitionarea masinii…

Asta a propos de sentimentalismul finlandezilor…

Am pornit, spre “casa de vacanta” (summerhouse, cum ii spunea Lotta), situata, la nord de Tampere, destul de aproape de oras…conform precizarilor ei.

Intr-o tara atat de intinsa, cum e Finlanda, insa, distantele sunt relative, caci lor nici Cercul Polar, de pilda, nu li se pare departe. Am sperat ca estimarile sa fie optimiste, iar Lotta sa ne duca, departe, cat mai departe, caci temperature era una placuta, drumul era absolut impecabil, iar peisajul, desfasurat in stanga si in dreapta drumului, parea oarecum ireal.

Caci unde poti vedea, la noi, paduri atat de dese de brazi incat nu permit soarelui sa patrunda printre ramuri, o iarba de un verde inimaginabil pe care pasteau in deplina libertate, cirezi intregi de vaci, ferme micute, cocotate pe mici dealuri de smarald, deschise cu totul catre lume, caci, am uitat sa va spun, in Finlanda lipsesc cu desavarsire gardurile…

Lotta mi-a atras atentia asupra semnului de circulatie inedit “Atentie, reni!” si a redus viteza...

Am sperat, zadarnic sa vad, “pe viu”, acest animal legendar, ce trage, pentru atatea generatii de copii inocenti, cu rabdare si devotement…sania lui Mos Craciun. Renii au ramas ascunsi in padure, departe de ochii nostri curiosi, spre dezamagirea mea si usurarea Lottei…

Am mers prêt de cam 60 km, pana cand, virand la stanga, prin padure, am intrat pe un drum privat, dupa spusele gazdei noastre... Un drum asfaltat, care avansa serpuit prin padure, destul de lat ca sa permita trecerea a doua masini… un drum adevarat.

Lotta ne-a explicat ca cei patru proprietari care isi aveau locuintele in acel perimetru, contribuisera in mod egal la construirea lui, iar termenul de “privat” se referea la dreptul de folosinta exclusiv al acelor proprietari… ceea ce insemna ca drumul ere interzis pentru public… masura binvenita, zic eu, intr-un colt de padure izolat…

Am mers pe acel drum cam un kilometru, pana cand, dupa un viraj, in mod neasteptat si spectaculos, a aparut... CASUTA DIN POVESTI...

Cum as putea-o descrie mai fidel, decat oferindu-i, cu nostalgie aceasta titulatura?

Pentru ca in apropirea casutei drumul de acces nu era terminat (fapt pentru care Lotta si-a cerut o gramada de scuze, de parca mergand pe jos am fi fost supusi unor inconveniente majore), am abordat intrarea in casuta dupa cativa metri, pe o poteca relativ ingusta, spre partea din fata a casei orientata, cum altfel decat catre lac…

O casa de dimensiuni relative mici, de forma dreptunghiulara, de o simplitate a liniilor si coloritului de-a dreptul covarsitoare. O armonie perfecta cu cadrul natural, nu numai prin frumusetea formei, ci mai ales prin sentimental acut pe care il inspira, ca a aprtinut intotdeauna acelui loc… ca a crescut pur si simplu acolo…din pamant, fara intreventia niciunei fiinte omenesti…

Lotta ne povestea de altfel, ca aprobarile de constructie fusesera o intreaga tevatura, caci, de la amplasament (ales impecabil, pe culme, doar la 10 m de marginea lacului), pana la localizarea fosei septice (o adevarata provocare din punct de vedere ecologic), totul fusese gandit si aprobat pe indelete de catre autoritati.

Iar cuvantul de ordine, ca pretutindeni in Finlanda, era... ECOLOGIC…Totul se centreaza acolo pe prezervarea neconditionata a naturii, iar eforturile logistice ale statului finlandez, in aceasta directie, sunt de-a dreptul impresionante … Mi s-a parut aproape de neconceput, de pilda, faptul ca monitorizarea padurilor se face prin satelit, asfel incat doborarea fara aprobare a unui singur copac…este promt descoperita si la fel de prompt pedepsita... Sau ca un copac ce cade la pamant “din cauze naturale” trebuie sa ramana acolo…sine die...

Informatiile acestea, atat de incredibile, veneau insa dintr-o sursa extrem de autorizata... Lotta

Cand am ajuns, in preajma dupa-amiezii, soarele atat de iubit de finlandezi, stralucea deasupra noastra, reflectandu-se in lac. Era caldut si bine, iar vantul adia doar putin, atat cat sa-si faca simtita prezenta, printre frunzele mestecenilor.

Mai inainte de orice, am vrut sa vedem lacul, si, pline de curiozitate, am coborat brusc, fara avertisment, spre debarcader, aproape alergand.

Dar vegetetia extrem de bogata, si de incalcita, prezenta neasteptata unor pietre imense pe mal si umezeala scandurilor care formau debarcaderul si ingustimea lui au transformat cei cativa pasi, intr-o adevarata aventura...

Din apropierea casei, pierzand startul cursei spontane, Lotta ne striga disperata sa avem grija…is wet, is wet...

Avea dreptate... niciunde in lume nu am simtit mai profund umezeala …

Dar nu m-am lasat, si, cu pasi sovaielnici, am pasit pe debarcader, curioasa sa vad mai indeaproape lacul.

Ma asteptam, nu stiu de ce, sa gasesc acolo o apa clara, avand ceva din transparenta si ghetii (doar eram in tara gheturilor), dar in realitate, apa era de un verde intunecat, caci, pe fundul lacului, se unduia neintrerupt, o alta lume vegetala, echivalenta celei de pe mal …

Am savurat cateva clipe incredibila priveliste acvatica, si m-am intors catre casa, caci umbra copacilor si umezeala lacului au facut sa imi fie, aproape brusc, frig.

Cum celelalte doua prietene veneau din tari la fel de reci ca si Finlanda, au ras de frigul meu “imaginar” dupa cum spuneau ele si, au fost atat de temerare incat sa incerce, pe loc, temperatura apei lacului.

Iar si daca concluzia lor a fost ca apa este rece, am inteles, ca de fapt, fara nici o indoiala, apa era aproape inghetata.

Dezamagite putin, caci isi doreau o baie in lac (?!), au pornit sa exploreze, atat cat permitea relieful, malul lacului si au gasit, fericite, niste ciuperci galbene, un fel de bureti. Si, incantate, cu permisiunea Lottei, au pornit sa le culeaga…

Neinteresata de astfel de activitati practice, si, mai ales necunoscand ciupercile, am preferat sa merg in casa cu Lotte, pentru a aranja masa…prilej, n-o sa credeti, de …barfa intre fete.

Ma despart atatea lucruri de Lotte… de la temperament si pana la varsta, dar in acea dupa-amiaza de vara tarzie finlandeza, am rezonat cu sufletul ei, intr-o legatura profunda de prietenie care a depasit toate barierele …

Ne-am impartasit, absolut paradoxal, una celeilalte, dupa numai doua zile de stat impreuna, secrete pe care, sunt sigura, fiecare dintre noi, le va duce cu sine in vesnicie…

Toate astea, aranjand, cot la cot, ca niste gospodine experimentate, o masa pe rotile, ce a devenit, in cateva, secunde, printr-o miscare, centrul sufrageriei din casuta de pe malul lacului…

Cat despre casa, nu pot sa nu remarc simpitatea si eficienta conceptiei: locuinta avea strictul necesar si nimic mai mult. Un living cu fereste largi privind catre lac, doua mici dormitoare, o bucatarie utilata, cu frigider si plita electica, o toaleta si…bienteles… o sauna.

Iar in fata, un mic pridvor, pe care se legana, in bataia vantului, un balansoar.

Nici un fel de ornamente inutile sau stridente…doar simplitate…

Am mancat cateva linguri de salata, am degustat prajitura (una dintre cele mai bune prajituri mancate vreodata), si, pentru ca se apropia inserarea, ne-am pregatit de plecare…

Si am lasat in urma in padurea intunecoasa, casuta din povesti, inconjurata de tufe de zmeura parfumata, asteptand, parca, intoarcerea de la munca, a celor sapte pitici…

Si am realizat subit, cat sunt de norocosa, ca nu numai ochii, ci si inima mea... a fost acolo...

---

VIZUALIZĂRI: 2170 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI