mobile WEB  #  CICLADE, alte insule [GRECIA]
[versiune pentru dispozitive mobile]
vers. DESKTOP
Descoperă Naxos

Nordul insulei Naxos - niște kouros-i... plus alte mărunțișuri

Ilustrație muzicală - fond sonor/video consultare impresii:
a fost acolo: crismis
  • în AUG-2018
  • CASETA TEHNICĂ

    SCURTĂTURI:
    Urmare de aici

    Pentru cea de-a treia zi de plimbăreală prin insula Naxos am stabilit să cotrobăim prin partea sa nordică. Avem în plan și munte, și mare, și sate, și biserici, și plaje, ba chiar și vreo doi kouros... Kouros?! Ce-i aia kouros?! Vorba englezului: „Keep calm... ”, adică răbdărică!

    Pornim așadar din capitala Chora și-o ținem tot către nord; șoseaua urmează pentru puțin timp linia țărmului, apoi se depărtează de aceasta, șerpuind printre coline frumos terasate, cultivate cu viță-de-vie, măslini, pomi fructiferi și alte chestii folositoare omului sub diverse aspecte; din punctul ăsta de vedere, citeam că Naxosul este o insulă mai atipică, în sensul că și-a permis să-și păstreze aerul său nesofisticat și tradițional, pentru că nu are atâta nevoie de turism precum alte insule grecești! E perfect auto-sustenabilă, are agricultură, are apă potabilă proprie, energie eoliană - turiștii pot veni sau nu, treaba lor! Evident că exagerez un pic, evident că turismul reprezintă o componentă importantă a PIB-ului insulei (chiar! așa s-o fi zicând și la ei?!), dar... ați înțeles ideea...

    Drumul străbate așa-numita Vale Egares, pe care se înșiră câteva sate micuțe și foarte frumoase, printre care Galini (pe aici, pe undeva, e și ferma gazdei noastre de la Venetiko) și Egares, care găzduiește una din cele 89 de vechi prese de ulei din Naxos, majoritatea transformate în obiecte muzeale. Tot pe aici pe undeva s-ar afla o bisericuță albă ca spuma, ridicată la gura unei grote; am văzut o poză în ghidul de-l cumpărai: Agia Gennesis (never heard asemenea nume!), pe muntele Gennesis. Nu identific de nicio culoare nici biserica, nici muntele - nici pe harta din dotare, nici pe GoogleMaps, așa că ne lăsăm păgubași...

    Din Egares avem două variante: să ne abatem din nou către țărmul nordic sau s-o cotim spre munticeii împăduriți ce se profilează în zare. Păi... întâi munca și apoi distracția, nu? Adică întâi vizitatul, culturalizarea și apoi leneveala la plajă... Așa că facem dreapta, fără să stăm prea mult pe gânduri. Nu mergem mult, că e musai să facem prima haltă! Pentru poze; satul Melanes râde așa de irezistibil în bătaia soarelui de dimineață, etalat pe panta dealului din dreapta!... Când ne apropiem de marginea drumului, descoperim undeva, în vale, și profilul auster și trainic al unuia din vechile turnuri medievale, cu inconfundabilele sale creneluri...

    Străbatem Kourounochori, apoi imediat Mili și identificăm drumul ce se abate în dreapta, pentru a ne depune după doar câteva sute de metri într-o parcare prăfuită, aproape goală (ziua turistică este încă tânără). Am ajuns.

    Citim câteva informații prețioase afișate pe un panou uriaș, ce cuprinde și o schemă-hartă a împrejurimilor. În antichitate, zona Melanes (= „umbros”, plin de copaci) avea o importanță deosebită pentru Naxos, atât culturală, cât și economică. Motivul era simplu, dincolo de fertilitatea solului, hrănit de numeroase izvoare: uriașele zăcăminte de marmură albă, de o calitate desăvârșită, în plus extrem de accesibile exploatărilor de suprafață. Ne aflăm, așadar, în apropierea unora dintre cele mai vechi cariere de marmură, de unde au plecat cu milenii în urmă mii de superbe opere de artă; pe unele le mai putem admira și azi în rămășițele templului din Delos, sau pe Acropola Atenei, sau expuse prin diferite muzee ale lumii... Arheologii au putut preciza că marmura a fost exploatată în zona Flerio-Melanes încă din mileniul al 3-lea î. H., cu un apogeu în sec. 7-6 î. H. Această profitabilă activitate continuă și în zilele noastre, doar că există alte cariere, pe versanții munților (și am avut ocazia să le admirăm scăldate în razele apusului aseară, când ne-am întors de pe coclauri, nu departe de locul unde ne aflăm acum; ba, am trecut și pe lângă o făbricuță în care blocurile masive sunt prelucrate și ambalate, apucând-o apoi pe căi diverse, către Europa și America).

    Noi am venit însă azi aici să admirăm cei doi kouros-i rămași in situ, nu se știe din ce motive. De fapt, s-ar putea ca explicațiile să nu fie complicate deloc. Marmura era un material nobil și scump încă din antichitate, nu oricine avea acces la el. Comenzile aparțineau în special clasei aristocrate și majoritatea obiectelor (ancadramente de uși sau ferestre, statui etc) erau executate direct în carieră, unde căpătau o formă aproximativă, urmând a fi finisate la destinația finală. Transportul pe pantele dealurilor se făcea cu frânghii și sănii de lemn, ce alunecau pe un „covor” de spărtură de marmură, iar „accidentele” erau frecvente, piesele deteriorate fiind apoi abandonate în carieră. Se presupune că ar mai fi putut exista și alte motive de abandon: descoperirea tardivă a unor defecte în marmură, anularea comenzii sau moartea clientului, diverse evenimente politice.

    Kouros-ii sunt probabil cele mai voluminoase obiecte executate în aceste cariere, de aceea au rezistat până în zilele noastre. Reprezintă statui de zei (unii cercetători susțin că-i vorba exclusiv de zeul Apollo) sau de eroi și aparțin perioadei post-homerice (căreia îi sunt caracteristice statuetele de mici dimensiuni). Kouros-ii erau „mai înalți decât un om înalt” (5-10 metri) și probabil erau sortiți să decoreze templele sau proprietățile nobiliare. În zona cicladică, reprezentarea obișnuită era a unui tânăr gol, cu forme atletice, cu ochi migdalați (influențe orientale?), cu părul lunguț și inelat revărsându-se pe lații umeri (influențe egiptene?). Oamenii de rând mai numesc kouros-ii, cu mândria națională ce-i caracterizează, Ellinas (= Greci).

    Pornim pe cărăruia îngustă, pietruită, ascunsă la umbra vegetației luxuriante. Un indicator de spune că dacă am lua-o în dreapta, am ajunge la „izvor”, dar noi nu avem decât sete de cunoaștere la ora asta, așa că ținem drumul drept. Din loc în loc, acesta e presărat cu blocuri de marmură și cu mici panouri explicative despre cariere și despre flora și fauna zonei. După doar câteva minute, trebuie să ne abatem din nou, un pic în dreapta; descoperim primul kouros, adăpostit într-o curte împrejmuită cu gard. Portița se poate deschide însă și noi putem intra înăuntru, să-l admirăm mai îndeaproape. Ne întâmpină o pisicuță haioasă, care miorlăie subțire și ni se tot freacă de picioare... Kouros-ul are 5,5 metri lungime - citim pe plăcuța de alături - și a fost datat aproximativ anul 570 î. H. Stadiul lucrării este apreciat ca avansat, dar nu se știe cine l-a comandat și de ce în final nu l-a mai vrut. Îl privim și noi cu compasiune așa cum doarme el întins pe spate, cu fața ușor întoarsă către zidul de piatră, cu un picior rupt de la jumătate (poate chiar această fractură să-i fi adus ghinionul de a fi abandonat...). Apoi ne luăm rămas bun de la pisicuța-ghid și ieșim, având grijă să tragem zăvorul portiței așa cum l-am găsit.

    Ne continuăm plimbarea pe cărarea umbroasă către celălalt kouros. Pe acesta îl găsim ceva mai departe, după ce urcăm binișor pe dealul din dreapta, trecând de mai multe proprietăți împrejmuite cu garduri scunde de piatră. De la o vreme, cărarea nu mai e umbrită, urcă în plin soare, printre arbuști pitici și tufe de ierburi aromate. Din depărtare, se aud din când în când tălăngile caprelor - o atmosferă cu adevărat bucolică, plină de pace... În sfârșit, pe un mic platou dăm și de al doilea kouros, mult mai deteriorat decât fratele său din vale; cel mai bine s-au păstrat picioarele, unul în fața altuia, captive încă în blocul de marmură din care au fost cioplite. Și aici găsim un panou informativ, dar explicațiile sunt greu de citit, aproape șterse. În schimb, ne rezervăm răgazul de a ne odihni un pic pe o băncuță, cu ochii pe frumoasele dealuri verzi din jurul nostru!...

    Coborâm pe unde am venit, către mașină. Situl e mult mai întins, din parcare pleacă o altă cărare, către rămășițele vechiului apeduct ce capta izvoarele din zonă spre a alimenta cu apă capitala insulei, aflată la 11 km distanță. Noi zicem pas de data asta și ne continuăm drumul. Străbatem Kinidaros, care adăpostește și el un muzeu folcloric, un frumos pod și niște mori de apă. Următorul popas îl facem în satul Moni, de fapt după ce îl străbatem, în fața unui alt lăcaș de cult celebru pe insulă: biserica Panagia Drosiani. În trecut aparținând unei mânăstiri, azi a rămas stingheră și misterioasă, o bisericuță de piatră cu o singură navă și 3 abside, acoperită de un mic dom. Din păcate, noi o găsim încuiată și nu avem cum să admirăm iconostasul de marmură despre care am citit, nici vechea pictură murală, considerată cea mai veche din Balcani! (sec. 6, dinainte de controversa iconoclastică). Ne mulțumim doar să-i dăm ocol, să citim inscripțiile de crucile din micul cimitir (de dată mult mai recentă) și să admirăm florile de leandri ce o împodobesc pe alocuri.

    Chiar în fața bisericii, șoseaua intersectează un traseu de drumeție - aviz amatorilor: până în Moni se fac 15 minute, iar în sens opus se ajunge în satul Chalki (am fost ieri, vă amintiți?) în 45 de minute. Deasemenea, dacă am continua în față, pe șosea, tot în Chalki am ajunge; așa că facem stânga-mprejur și urcăm până la intersecția cu drumul ce duce spre nordul extrem al insulei, pe care apucăm cu elan. Lăsăm în stânga sătucul părăsit Sifones (oare ce povești ascunde?), dar în curând și pe cel înfloritor, Keramoti. Zona e extrem de frumoasă, verde, munții înalți (aproape 1000 metri) sunt acoperiți cu o vegetație luxuriantă, nici n-ai zice că te afli în Ciclade!

    La următoarea răspântie oprim puțin, tot pentru poze. În dreapta, departe de tot, se zărește un colț de mare; e golful Lionas, către care coboară un drum șerpuitor de pământ. Un alt astfel de drum coboară aproximativ paralel cu primul, până la una din cele mai importante biserici din insulă, Panagia Argokiliotissa, gazda unei icoane făcătoare de minuni și a unui festival anual. Lăsăm ambele cărări să le batem altădată, acum ne continuăm drumul tot înainte. Nu departe, după o curbă, ne întâmpină o frumoasă surpriză: o veche moară de vânt în stare foarte bună și un pic mai încolo, un adevărat parc eolian modern, despre care aflăm că a fost realizat cu fonduri europene în 2007-2008 și a costat 9 milioane de euro! Paletele se învârt agale, imperturbabile, doar peste sufletul meu se abate o umbră de nor...

    Din nou e musai să oprim pentru poze, două sate albe se etalează splendid pe pantele munților, la mică distanță unul față de altul! Le identificăm drept Koronos și Skado și ghidul nostru ne povestește chestii interesante despre ele - iar muzee etnografice, iar prese de ulei, iar scuaruri cu platani și mici cafenele romantice... Nu ne abatem, mergem mai departe. Satul Koronida se înșiră de-o parte și de alta a șoselei pe scurtă distanță, nu ne atrage atenția nimic deosebit.

    Pe măsură ce ne apropiem de mare, peisajul se schimbă, devine mai selenar, munții stâncoși abia mai sunt pudrați pe ici, pe colo cu mici zone de verde. În câteva curbe strânse, drumul coboară spre golful Skiras, ce adăpostește Apollonas, cea mai importantă localitate de pe coasta nordică a insulei. Oprim și noi pe marginea șoselei, aproximativ în centru, în apropierea plajei, apoi pornim la plimbare, să vedem cu ce se mănâncă locșorul ăsta. Cum era de așteptat, liniște și pace. Plaja are două secțiuni, una în dreapta, cu pietricele și alta în stânga, nu prea mare, neamenajată cu șezlonguri și alte asemenea, dar acoperită cu nisip fin. Nu e foarte aglomerată, ceea ce-mi place foarte tare și mă gândesc serios că ăsta e un loc în care mi-ar plăcea să mă cazez măcar 2-3 nopți la o viitoare revenire pe insulă. Căci da, sunt și câteva pensiuni, și vreo 4-5 taverne înșirate în continuarea plajei, spre stânga. Ne plimbăm agale printre ele, suntem invitați la masă, dar refuzăm cu un zâmbet, e prea devreme.

    Aleea cu terase se prelungește cu un mic dig, la care sunt legate câteva bărci. O cotim în stânga, prin spatele satului și dăm de un alt golf. Peisajul aici s-a schimbat dramatic dintr-o dată, parcă am ieșit dintr-o poveste și am intrat în alta printr-o ușă fermecată, nevăzută! Lespezi de piatră spălate periodic de valuri vijelioase, înspumate, stânci presărate ici și colo în apropierea țărmului și o mare de un albastru profund, cu sclipiri electrice! Îmi place mult de tot aici, e unul din locurile cele mai stranii și mai frumoase de pe insulă! Categoric aș vrea să revenim într-o zi!

    Ne întoarcem, eu propun o baie în mare, Tati acceptă, dar nu înainte de o pauză de rehidratare la una din taverne. Tati alege o bere, eu apă. Și, baleind meniul, mi se face poftă subit de o înghețată! Au de mai multe feluri, chestii banale: ciocolată, vanilie, căpșuni etc. Un nume necunoscut îmi atrage însă atenția: kaimaki. Hmm... ce-o fi asta? Probabil ceva legat de caimac, de lapte, îmi imaginez. Risc și comand o porție. Când gust prima dată, nu-mi pot reprima un sunet de uimire! Dumnezeule, n-am simțit nicicând un gust atât de divin! Nu știu să vă explic - ceva fin, cu lapte, într-adevăr, dar și cu ceva condimente, pe care însă nu bag mâna-n foc că le-am identificat - cuișoare? anason? În fine, extraordinară înghețata aia, mă gândesc deseori la ea salivând abundent!... A propos - am notat pe GoogleMaps și vă pot spune exact cum se cheamă taverna cu pricina: To Limanaki.

    De la terasă coborâm direct pe plajă, ne e lene să ne mai abatem pe la mașină, după prosoape. Apa e caldă și curată, se adâncește destul de lent, sub tălpi avem tot nisip fin, ca pe plajă. Un deliciu bălăceala asta, ne îndurăm cu mare greutate să ieșim afară... La capătul dinspre șosea sunt dușuri, numai bune pentru dat sarea jos de pe piele și nisipul de pe picioare. Alte câteva poze în stânga și în dreapta și... la revedere, loc frumos, sper să te reîntâlnim cândva!

    Drumul urcă puțin și nu rulăm foarte mult, că trebuie să oprim din nou. Nu departe de Apollonas se găsește un alt mic sit, o fostă carieră de marmură cu un alt kouros părăsit. Acesta e mult mai ușor accesibil, pur și simplu din șosea trebuie să urcăm câteva zeci de trepte și... iată-l! De data asta, suntem mai mulți cei care-l admiră, stau o grămadă după o domnișoară pe care iubitul o tot pozează la picioarele gigantului de peste 10 metri... Și-i arată poza cum a ieșit, și ei nu-i place, și vrea încă una, și tot așa... Până se hotărăsc ei doi ce și cum, descopăr o cărăruie care duce pe un mic platou, deasupra întregului sit. Cei doi au încheiat ședința foto, iar eu pot să admir în voie kouros-ul, care cică i-ar fi fost dedicat zeului Dionisos. În plus, de aici, de sus, se vede splendid întreg golful Apollonas-ului, îmbrățișat de muntele golaș! Cu adevărat grozav loc! De neratat!

    Turnul medieval Agia (fostă mânăstire) ne întâmpină chiar pe marginea șoselei, scrutând zările. Din păcate, din fosta-i faimă n-o să mai rămână în curând mare lucru... Drumul e aproape pustiu, rar vine câte o mașină din sens opus. Pare că partea asta de insulă e mult mai puțin populară printre turiști și chiar nu înțeleg de ce, peisajul e dramatic, șoseaua șerpuiește la oarece înălțime, tăiată în versantul semi-împădurit, iar în dreapta coboară în trepte inegale, mereu schimbătoare, până la marea cea albastră! Din loc în loc se întrevede câte un golfuleț feeric, am zice că inaccesibil de pe uscat, dacă nu l-am vedea străjuit de vreo proprietate solitară... Într-unul din golfurile ăstea ne-ar plăcea să zacem vreo oră-două...

    Dar până una, alta, ni se cam făcu foame, trebuie să găsim o mâncătorie. Identificăm pe hartă o plajă scrisă cu litere mai apăsate, Taxiarchis o cheamă, și deducem că o fi având ea ceva special... Poate și vreo tavernă... Deducem bine, coborâm din șosea pe un drum destul de abrupt, prăfuit, printre câteva case albe, răsfirate pe întreaga vale plantată cu măslini și viță-de-vie; locul închipuie de fapt o mică localitate, cu un nume cam ciudat, Abram. Sunt și vreo două pensiuni și o biserică. Și o tavernă, chiar deasupra plajei întinse, acoperite cu nisip și pietre.

    Ne găsim o masă la umbră, pe terasa nesofisticată, dar cu o splendidă vedere asupra plajei sălbatice, alături de alți turiști. Aș fi zis că în capătul ăsta de lume o să fim singuri, dar nu-i deloc așa, în curând se ocupă toate mesele de pe terasă. Meniul e doar așa, de formă, că de fapt trebuie să te duci înăuntru și să-ți alegi câte ceva din ce s-a gătit azi. Mâncarea se dovedește simplă și delicioasă, poate cea mai bună pe care am mâncat-o până acum în vacanța asta! Plaja e frumoasă de privit, dar pentru siestă nu-i chiar bună, nu prea are umbră, în schimb are pietre în apă. Așa că urcăm iar în șoseaua principală și mergem mai departe.

    De menționat că după numai 1 km sau 2 se face un alt drum în dreapta, ce coboară spre Centrul de Scufundări din Naxos - poate pe cineva interesează. Noi mai rulăm încă puțin până la următoarea abatere, până la ceea ce pe GoogleMaps e denumit Mikra Bay. La capătul drumușorului descoperim o casă, pe terasa căreia o familie numeroasă tocmai terminase masa de prânz. Nu-mi dau seama dacă sunt localnici sau turiști ca și noi și dealtfel nici nu prea contează. Golfulețul e într-adevăr idilic, adăpostit între pereți de piatră, cu o barcă legată la mal și alta legănându-se departe, în larg... Plaja e acoperită cu nisip și ceva pietre, valurile sunt blânde și calde, avem și umbră din belșug de la doi pini mediteraneeni... Decidem că-i locul potrivit pentru noi și pentru vreo două ore împărțim domeniul cu tatăl și cu fetița familiei...

    Oarecum refreșuiți, pornim mai departe. Pe Mânăstirea Faneromenis o salutăm din goana mașinii, dar ne abatem câteva sute de metri spre stânga, către munte. Naxos are două mici lacuri de acumulare și aici e unul dintre ele, tot Faneromenis îi zice. Accesul de-a lungul barajului nu-i interzis, dar mare lucru nu ai ce vedea. Dacă vă așteptați să găsiți aici un Vidraru sau un Bicaz, veți fi total dezamăgiți. Totuși, e de lăudat prezența acestui mic rezervor de apă dulce, extrem de prețioasă pe o insulă în mijlocul mării.

    Celălalt lac de acumulare, Egares, se găsește nu departe și de data asta nu-i nevoie să ne mai abatem din drum, căci drumul pur și simplu îl ocolește. Și aici nivelul apei e destul de scăzut, absolut de înțeles dacă ne gândim că suntem la final de august. În plus, marginile bazinului (și poate și fundul său) sunt acoperite cu un material impermeabil, pentru a împiedica infiltrațiile de apă în sol; am mai văzut așa ceva în Cipru.

    De aici nu mai avem mult până acasă, ne oprim preț de o baie la Ag. Giorgios, frumoasa plajă a capitalei Chora, dar n-avem prea multă stare, trebuie să vedem dacă găsim vreo posibilitate de a ne transfera mâine din Naxos în Ios, căci tocmai ce aflarăm că va fi zi de grevă în Pireu...

    Citeşte şi continuarea aici
    Articol încărcat de crismis in [17.11.2018 / 16:50:19]

    [validat & publicat in 18.11.18 / 07:11:54]

  • VIZUALIZĂRI: 385
  • Foto atașate (se deschid în pg nouă)

    + 50 alte poze Vezi pozele

    EVIDENTIAȚI IMPRESIILE CU ADEVĂRAT UTILE!
    PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std)    40500 PMA (din 45 voturi) show/hide
    NOTĂ: Datorită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.

    VOTEAZĂ ŞI TU!

    F.UTIL/F.BUNUTIL/BUNNU-MI PLACE

  • Ai fost acolo? - Scrie impresii / Incarcă foto
  • Dorești să întrebi/discuți ceva referitor la impresiile încărcate de "crismis"? - folosește rubrica Ecouri (de mai jos)
  • N.B.: membrii AmFostAcolo beneficiază - in cadrul sistemului de Privilegii - de preţuri particulare pentru vacanţa în această destinaţie - negociate direct cu tour-operatorii sau cu proprietarii.
  • Verifică: solicită o ofertă personalizată - click aici
    sau scrie-ne pe adresa oferte@amfostacolo.ro
  • 7 ecouri scrise până acum la acest articol. ASCUNDE / ARATĂ ecourile

    ECOURI SCRISE LA ACEST ARTICOL:
    crismis » mesaj pers
    [17.11.18 - 17:56:27]

       Rog web a atașa următorul filmuleț:

       https://www.youtube.com/watch?v=3d2lpZVZ_NQ

       Mulțumesc!


    webmaster39 » mesaj pers
    [18.11.18 - 07:11:04]

       Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu).


    crismis » mesaj pers
    [18.11.18 - 08:53:08]

       @webmaster39: Mulțumesc încă o dată!


    Zoazore » mesaj pers
    [18.11.18 - 19:37:31]

       @crismis: Chiar eram curioasă citind titlul, dar... m-am edificat citind articolul!

       Interesanți acești kouros! Plauzibile și explicațiile specialiștilor, dar mai frumos este peisajul ireal care înconjoară fostele cariere!


    crismis » mesaj pers
    [18.11.18 - 22:41:30]

       @Zoazore: Peisajul specific insulelor Ciclade este destul de arid, unora chiar nu le place asta și, prin extensie, întreg spațiul cicladic. (Noi i-am descoperit în excursia asta farmecul; dincolo de coastele golașe, există un numitor comun arhitectural, o cultură aparte și o istorie colosală! Despre Ciclade e valabil dictonul: "Ori le urăști, ori le iubești, nu există cale de mijloc!")

       De aceea, după atâta "deșert", și pentru noi au fost o surpriză acei munticei împăduriți, nesperat de verzi! Și coasta nordică, atât de sălbatică, mi-a plăcut nespus! Așa mult mi-aș dori să mă pot reîntoarce acolo cândva...

       Mulțumesc că ai hălăduit un pic cu mine!...


    Puteți EVALUA ecoul:   FOARTE BUN -- BUN -- NU-MI PLACE [-1]
    [punctaj crt: 50 (pma.std) + 300 PMA (din 1 voturi)]
    elviramvio » mesaj pers
    [19.11.18 - 07:55:43]

       @crismis:

       Ai să găsești bucăți de kouroi și prin muzeele grecești. Eu așa i-am descoperit iar ce spui tu, influențe egiptene, așa este. Îți dai seama că la curiozitatea mea le-am cercetat... c. v. -ul de grup 😉😂 Inițial se zice că au fost pietre funerare, apoi paznici și mai târziu i-au înfiat grecii și le-au mai elenizat aspectul.

       Am notat adresa locului cu înghețata! Dacă n-o fi cum zici, să vezi ce pățești 😂


    Puteți EVALUA ecoul:   FOARTE BUN -- BUN -- NU-MI PLACE [-1]
    [punctaj crt: 50 (pma.std) + 600 PMA (din 2 voturi)]
    crismis » mesaj pers
    [21.11.18 - 07:14:04]

       @elviramvio: Țin minte că am văzut un kouros prima dată în muzeul arheologic din Limenas, Thassos. Atunci fiica mea mi-a explicat ce-i cu ei, tocmai învățase la școală. Acum, cei din Naxos nu sunt impresionanti ca opere de artă și probabil că niciodată n-au fost, din moment ce niciodată n-au fost finisați; impresionant e mesajul pe care-l transmit peste timp.

       Despre înghețata aia... De puține lucruri (culinare) am fost atât de încântată în viața mea! Vorba unei prietene: "Nici când m-am măritat n-am fost atât de sigură! " Enjoy! :)


    Puteți EVALUA ecoul:   FOARTE BUN -- BUN -- NU-MI PLACE [-1]
    [punctaj crt: 50 (pma.std) + 300 PMA (din 1 voturi)]

    7 ecouri scrise până acum la acest articol. ASCUNDE ECOURILE


    Data ultimei actualizări (CACHE): 18.01.19 -- 10:48:55

    Pentru a accesa versiunea curentă, „la secundă” -- logați-vă (mai jos) sau creați-vă cont


    AVEȚI cont pe AFA? — vă puteți autentifica mai jos

    UTILIZATOR
    PAROLA

    Dacă nu mai tineți minte numele sau parola - folosiți facilitatea "Recuperare date cont"

    Nu aveți cont pe sait? — vă puteți crea rapid unul: click aici

    NOTĂ: Membrii AmFostAcolo beneficiază de oferte particulare pentru această destinaţie - Solicită o ofertă personalizată
    Alte impresii din această destinaţie:
    VEZI toate impresiile scrise despre această destinaţie
    TOP

    versiunea DESKTOP (non-mobile) # HOME (mobile)

    pagină generată in 0.0945568084717 sec