Alte „pietre” și obiective turistice din Creta – Partea II-a.

TIPĂREȘTE

După ziua de excepție petrecută în estul Cretei, pe care am detaliat-o în articolele anterioare, în dimineața zilei următoare hotărâm să facem o scurtă pauză, pentru odihnă și cristalizarea impresiilor. Așa că direcția a fost spre plajă, având parte și de o vreme splendidă.

Dar nu putem huzuri prea mult. Mai avem destule de văzut. Așa că, imediat după amiază, direcția a fost spre vest. Prima destinație a zilei este satul Fodele. Pentru aceasta, de la hotelul nostru din Amoudaria (Manos Studios) mergem, pe șoseaua relativ paralelă cu litoralul, circa 17 km, până în dreptul Skala Fodele. Aceasta este o stațiune relativ mică, cu mai multe vile ce par destul de luxoase, aranjate în trepte pe circa 50 m dintr-un versant mult mai înalt, orientat spre est. La baza versantului este o plajă foarte cochetă, cu nisip fin, de circa 300 m lungime și maxim 50 m lățime.

De aici, noi trebuie să o luăm la stânga. Dar indicatoarele ne trimit spre dreapta. Nici o problemă. După circa 300 m, ramificația trece pe sub șosea și se îndreaptă spre sud. Intrăm pe un drum ce la noi ar fi probabil drum comunal, dar aici este asfaltat și arată impecabil. Descoperim totuși un semn de circulație nou pentru noi: Atenție la capre! Mergem circa 2,5 km, până în centrul satului Fodele. Aici o luăm la dreapta, trecem un pod, și apoi din nou la dreapta. Nu avem probleme de orientare, drumul fiind presărat de indicatoare către direcția noastră: Muzeul El Greco. Pentru a ajunge acolo mergem în sens invers, spre nord, circa 800m, până la un loc de parcare.

Aici avem parte de o surpriză. Primul obiectiv al zilei devine Biserica Bizantină Sfânta Maria (Panaghia) , existentă pe lista noastră, dar fără un amplasament bine identificat. Ceea ce vedem acum este o biserică din piatră, destul de asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Kera, dar, după părerea mea, cu o arhitectură mult mai spectaculoasă. Este construită în secolul al XIV-lea pe ruinele unei alte biserici bizantine, construită cândva în secolul al XI-lea. Mi se pare interesant că biserica „cea nouă” ocupă o suprafață mai mică decât cea inițială. Prima biserică avea o formă de cruce, a doua este rectangulară și înconjurată pe tot conturul de ruinele primei-a. Stâlpi pronaosului inițial sunt foarte clar puși în evidență la intrarea în noua biserică. Biserica nu mai este în folosință, este un muzeu ce poate fi vizitat. La data excursiei noastre, nu am plătit nici o taxă de acces. Era cineva de pază la intrare, care a făcut și pe ghidul pentru noi pentru interiorul bisericii. Punctul forte al bisericii este pictura interioară, fresce cu scene biblice și imagini de sfinți, de aceiași vârstă cu biserica. Se spune că aceste imagini l-au influențat pe El Greco în formarea stilului său personal de a picta. În interior este complet interzis fotografiatul sau filmatul. De altfel, se zice că aceste picturi nu au fost niciodată fotografiate, copiate, reproduse în alt loc decât în interiorul acestei biserici. Se consideră această situație ca fiind un caz unic. În biserică se găsesc și câteva basoreliefuri de marmură, reprezentând mai multe animale sălbatice, între care și două capre. Acestea provin din biserica veche. Undeva în fața noii biserici, dar în interiorul celei inițiale, două zone dreptunghiulare perfect definite au dalele cu câțiva centimetrii mai sus decât restul zonei. Nu îmi rămâne decât să cred că sunt două morminte, despre care nu avem nici o informație.

Părăsind biserica, pornim pe aleea în trepte ce se deschide în fața ei, urcăm puțin, și după circa 100 m ajungem la Muzeul El Greco. Intrăm într-o curte pavată cu dale de piatră, pe două nivele. În dreapta este o clădire relativ mică, de piatră, ce adăpostește o cafenea. Am o senzație ciudată, că parcă nu ar avea ce căuta aici, senzație accentuată de puzderia de mese și scaune de plastic goale ce împânzesc terasa din față. În stânga este o alee ce urcă la nivelul superior al curții, unde se găsește muzeul. Costul intrării, la data vizitei noastre, era mai mult simbolic: 2 euro. Clădirea este presupusă a fi locul de naștere a lui Domenikos Theotokopoulos (1541–1614), pictor care, după stabilirea în 1577 la Toledo în Spania, a fost cunoscut sub numele de El Greco (Grecul). Lângă intrare ne întâmpină bustul pictorului. Dar urmează câteva dezamăgiri. Construcția actuală a fost realizată în 1982 de autoritățile locale din Fodele, cu sprijinul ministrului culturii din acea perioadă, cunoscuta actriță Melina Mercouri. Bustul de la intrare este o donație a doamnei ministru. Se crede că așa trebuie să fi arătat locuința la data nașterii pictorului. Apoi, muzeul nu dispune de nici un exponat original. Toate picturile din muzeu sunt reproduceri. Majoritatea au subiecte religioase. Nu mi-am pus problema cum au fost realizate aceste reproduceri, pe ce suport, dar majoritatea sunt luminate din spate. Parcă ar fi diapozitive de mari dimensiuni. Ni se spune că s-a adoptat această metodă pentru a fi puse mai bine în valoare. Fac excepție câteva schițe în creion (cărbune?), din camera care se dorește a fi refacerea atelierului pictorului. Parcă nici asta nu este o chestie prea reușită: cine poate demonstra că pensulele, vopselurile, și piesele de mobilier sunt cât de cât pe aproape de cele folosite de pictor. Vom avea totuși ocazia de a vedea două picturi originale la Muzeul de istorie din Heraklion. Ca o părere personală, mai mult merită vizita la biserica bizantină decât la Muzeul El Greco. La plecare scriu în ”Cartea de oaspeți”, în limba română (este o limbă europeană, nu?), că le doresc, cât de curând, să aibă și exponate originale.

Părăsim Fodele pe același „drum comunal” pe care am venit și ne încadrăm din nou pe șoseaua costieră de pe litoralul nordic al insulei. Ne reluăm drumul spre vest, și după circa 50 km, când pe malul mării, când sus pe creste, ajungem la Rethymnon. Interesant este că șoseaua ne aduce în oraș din spre vest, având marea în stânga. Această localitate este capitala uneia din cele patru Prefecturi, cea cu același nume, amplasată în zona de centru – vest a insulei. Deși orașul datează din cele mai vechi timpuri, și chiar dacă la un moment dat a avut și monedă proprie, nu s-a putut ridica la nivelul cetăților minoice. Perioada sa de glorie a început în timpul dominației venețiene (1204 – 1699), când cuceritorii insulei au simțit nevoia unui centru comercial puternic la mijlocul distanței între Heraklion și Chania. Au ajuns să numească chiar un episcop special pentru această zonă. De menționat că la acea etapă orașul era amplasat numai pe peninsula ce pătrunde circa 800 m în mare, vârful acesteia fiind un deal la circa 40 m peste nivelul apei. Acesta numit inițial de venețieni Castel Vechio, ulterior fortificat cu un zid de apărare, nu a putut rezista atacurilor piraților algerieni, atrași de dezvoltarea orașului. Astfel, în 1573 se ia hotărârea construirii aici a unui impozant edificiu de apărare, ce va fi numit Fortrezza, cu rol de adăpostire a personalităților localității, inclusiv a episcopului, în caz de necesitate. Localnicii cretani, circa 5000 la număr, nu au fost luați în calcul în această variantă. O teorie interesantă spune că, în urmă cu probabil ceva ere geologice, peninsula era de fapt o insulă iar, în timp, canalul de separare s-a umplut de sedimente, aceasta devenind parte a marii insule Creta. Aceasta ar fi explicația diferenței de nivel față de restul orașului.

Astăzi orașul numără circa 50000 de locuitori și ocupă o suprafață mult mai mare decât cea a peninsulei. Găsim destul de ușor o parcare chiar în centrul orașului, lângă un parc. După un scurt popas în parc, unde îmi atrage atenția un palmier înalt, cu trunchiul alb și neted, așa cum am mai întâlnit la Grădina Botanică din Aswan, Egipt. Pornim la plimbare pe străzile orașului. Recunosc că am plecat în această excursie fără a fi pregătit (unde, ce, când, cum?), așa că mișcarea noastră pe străzile orașului a fost oarecum „browniană”. Totuși, nimerim din prima Porta Guora, una din porțile de acces prin zidul de protecție al orașului medieval, construit în perioada 1540 – 1570. Denumirea îi vine de la Rectorul (Guvernatorul) regiunii din acea perioadă, J. Guoro. Dezvoltarea ulterioară a orașului a făcut ca azi, poarta și zidul de protecție să fie complet încastrate în construcții mai noi, poarta asigurând trecerea unei stradele, între două ziduri de case. În perioada dominației turce, în 1670, conform unor reguli musulmane, în vecinătatea porții este construită o moschee. Minaretul acesteia, construit în 1878, este vizibil de oriunde în zonă. L-am văzul și noi, peste acoperișurile caselor din zonă dar, oricât ne-am învârtit prin cartier, nu am găsit intrarea la el. Bâjbâind după intrarea la moschee, ajungem din nou în zona parcului, și de aici lângă Biserica Celor Patru Martiri (Τεσσάρων Μαρτύρων) . Din nefericire, nu putem intra în ea, fiind în derulare o procesiune. Schimbăm direcția și ne îndreptăm spre nord. Pe mai multe străzi înguste, una chiar cu linie continuă pe mijloc, ajungem într-o piață mai largă, Piața Mikrasiaton, unde obiectivul important este Moscheea Neratze. Inițial, în timpul venețienilor, biserică creștină, sub Hramul Sfintei Maria, este transformată de turci în moschee, schimbând acoperișul cu trei cupole. Deși minaretul pare a fi în reconstrucție de mai mulți ani, în prezent edificiul este folosit ca sală de întruniri sau de spectacole. Ne continuăm drumul pe alte străzi înguste, unde remarc un număr impresionant de taverne. Într-un final, după ce urcăm puțin, ajungem la cel mai important obiectiv istoric al orașului.

După ce mergem câteva zeci de metrii pe lângă niște ziduri de piatră, cu adevărat impresionante ajungem la poarta de intrare în Fortrezza – Castelul Venețian. Este ceea ce se numește Poarta de Est. Un tunel boltit de mai mulți metrii lungime străpunge zidul, și ne conduce la casele de bilete, imediat în interiorul curții. Odată cu biletele, primim și o hartă a obiectivului, cu un minim de informații pe ea. Pe locul unde s-au aflat în decursul istoriei Acropolis al perioadei elenistică clasică, și apoi Templul lui Apollo și Sanctuarul lui Artemis din perioada romană, venețienii au ridicat o citadelă. Zidurile sale, deosebit de groase și înalte, cu o lungime de circa 1300 m, trebuiau să apere personalitățile timpului și eventual orașul de eventualele atacuri. Construită între 1573 și 1578, pe o suprafață de circa 6 hectare, prin munca a peste 100000 de lucrători localnici, cu ajutorul a 40000 de animale, este finalizată complet în 1590. Se pare că ”Fortăreața” a fost destinată numai venețienilor. Unele teorii susțin că populația locală a refuzat să-și părăsească locuințele și să se mute în interiorul zidurilor. Totuși, singura biserică construită în fortăreață a fost una catolică, în timp ce cretanii erau ortodocși. Faptul că au rămas locuințe în exteriorul zidurilor pare să constituie un punct slab în strategia de apărare a fortăreței. Cert este că la primul atac mai serios, fortăreața este cucerită de turci în 1646. Astăzi se mai păstrează în forma inițială doar zidurile exterioare de apărare, toate construcțiile din interior precum și cele 4 forturi fiind demolate în diverse perioade ale timpului. Pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, aproape întreaga suprafață între ziduri era ocupată de locuințe rezidențiale. Totuși, în urma unei campanii intense, încet, încet, oamenii au fost convinși să se mute în altă parte. Astfel că, începând cu 1990, fortăreața a fost inclusă în circuitul turistic, o parte din vechile construcții au putut fi reconstruite, iar altele sunt în curs de reconstrucție.

Ne hotărâm să facem un tur al fortăreței pornind spre dreapta. Prima construcție, care este și întreagă, este Biserica Agios Theodoros (Sfântul Teodor) . Este o construcție păstrată în forma inițială, construită relativ recent, în 1899, de către Guvernatorul rus al Rethymnon, Theodore de Hiostak, în timpul existenței Statului Creta (1898-1913). Biserica este încă în funcțiune, dar este închisă. Putem capta câteva imagini numai prin o fereastră. Mă amuză cum de gratiile ferestrei este legată sfoara pentru tras clopotul, amplasat peste intrare. Se pare că este o adevărată modă în oraș de a oficia aici ceremonia de căsătorie.

În vecinătatea bisericii sunt ruinele mai multor construcții, pe care nu le-am identificat în prospect, unele destul de „în picioare”. Interesant este că în una din ele am găsit și un târnăcop. O fi fost de la săpăturile arheologice? Mai curând îmi vine a crede că nu sunt clădiri de interes istoric, ci poate unele din locuințele perioadei moderne.

Ne continuăm traseul spre nord și ne oprim la o primă magazie de praf de pușcă. Atrage atenția forma piramidală a acoperișului, realizat din zidărie de piatră. Clădirea este destul de mică, cam 5 x 5 m, iar în interior este o singură încăpere, complet goală. În cel mai nordic punct al fortăreței, zidul face un unghi ascuțit. Aici este un punct de observație, construcție circulară, tot din piatră, cu diametrul de vreo 2 m, și cu două ferestre cam mici, după părerea mea. La asemenea dimensiuni, câmpul de observație era destul de limitat. Facem în continuare câțiva pași în lungul zidului de pe latura nordică, mergând spre vest. Privind de sus la șoseaua care există acum între fortăreață și malul mării, și mai apoi la malul mării, te întrebi cum naiba au putut să-i cucerească turcii. Înălțimea de 30 – 40 m este impresionantă, iar zidurile par inexpugnabile.

Intrând în interiorul fortăreței, cea mai mare parte a spațiilor sunt pustii: pietre, teren arid, câteva pâlcuri de vegetație la distanțe mari, câteva construcții, la distanțe și mai mari. În plus, câteva denivelări de teren de ordinul metrilor. Într-un asemenea „versant” descoperim intrarea într-o catacombă. Ne facem curaj să intrăm dar, dezamăgire: după câțiva metrii și o schimbare de direcție spre dreapta, se înfundă.

Nu ne rămâne decât să ne continuăm drumul spre vest, ajungând la Depozitele Fortăreței. Din acestea a rămas o serie de încăperi sub nivelul terenului, cu stâlpi și arce de susținere a planșeului dispărut acum. Se pare că unul din spații a fost folosit ca rezervor de apă. Nu l-am identificat care anume. Se poate coborî până la nivelul pardoselilor acestor încăperi.

În imediata vecinătate a depozitelor găsim Poarta de Nord. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să coborâm pe niște trepte, câțiva metrii buni, și parcurgem printr-un tunel grosimea zidului de apărare. Apoi ajungem la o poartă de lemn, în două canaturi, întărită cu niște elemente de fier. Poarta este însă închisă, așa că rămân cu o întrebare. Unde se deschide această poartă spre exterior, în raport cu șoseaua pe care am văzut-o mai devreme, și cu nivelul mării? Înainte de poarta de lemn, în stânga și în dreapta acesteia, in grosimea zidului de apărare, sunt construite două tuneluri, definite drept Camera de Gardă pentru garnizoana ce păzea această poartă. Cel din dreapta, mai lung, este complet gol. Remarc, undeva la partea superioară, numai trei ferestre mici ce probabil asigură ventilația, și iluminatul natural. Pare cam puțin. Cel din stânga, vizitabil și el, este mult mai scurt, și plin cu diverse elemente de construcție, unele sculptate, ce presupun că au fost recuperate din săpături și vor fi folosite la reconstrucțiile viitoare.

De la poartă, intrăm spre mijlocul incintei, ajungând la cea mai mare construcție din fortăreață. Este Moscheea Sultan Ibrahim Han. Inițial aici a fost Catedrala Catolică Sf. Nicolae, construită în secolul al XVI-lea, și transformată de turci în moschee, după cucerirea insulei. Nu îmi dau seama cât din vechea catedrală se regăsește în actuala moschee. În prezent există c construcție cu o formă în plan aproximativ pătrată, cu latura de circa 15 m și grosimea pereților de peste 1.00 m. Peste ea este o cupolă impresionantă, fără alt punct de sprijin decât pereții și niște bolți pe colțurile încăperii. Întrând în interior găsim o singură încăpere, complet goală. Singurul lucru care atrage atenția, la mijlocul peretelui opus intrării, este mirhab-ul, să-i zic acel altar musulman, care indică direcția Mecca. Verificând acasă pe Google Earth, direcția este perfectă, ceea ce mă face să cred că moscheea a fost construită de nouă în locul catedralei. Cu atât mai mult, cu cât, orientarea moscheii diferă de cea a celorlalte construcții din fortăreață. Pe exterior aspectul zidăriei dă impresia de construcție nouă, iar pe interior pereții au zone de zidărie de piatră, alternând cu tencuială. În același timp, cupola este în totalitate placată în totalitate cu plăcuțe ceramice ce constituie un mozaic. Dacă zonele tencuite sunt refaceri ale zidului original, atunci cupola este reconstruită în totalitate.

În imediata vecinătate a moscheii, la sud de aceasta, găsim Reședința Rectorului. Rectorul era Guvernatorul venețian al orașului. Eu l-am asemuit imediat unui primar de-al nostru. Ceea ce se vede acum nu se poate vizita și este numai o mică parte a clădirii inițiale construită în 1581. După înlăturarea venețienilor, o lungă perioadă de timp, clădirea a fost folosită drept închisoare. Revenind lângă zidul de pe latura nordică a fortăreței, identificăm Reședința Consilierilor. Primul gând mă duce la ideea că aici ar fi fost Primăria. . Dar nu, aici a fost locuința unuia din cei doi consilieri cu ajutorul cărora Rectorul conducea orașul. Se pare că ceea ce vedem noi acum nu este chiar construcția originală, clădirea fiind modificată în timpul ocupației turce. Nu se poate vizita, în prezent fiind depozit de artefacte arheologice. În imediata vecinătate, sprijinită pe două grinzi de lemn, aven parte de o expoziție de țevi de tun. Partea interesantă este că una din acestea a rămas cu ghiuleaua blocată pe traseu.

Ceva mai la vest identificăm o a doua magazie de praf de pușcă. Nu diferă esențial de cea întâlnită în zona de nord. Continuând drumul, ajungem la latura vestică a fortăreței, iar pe la jumătatea acesteia identificăm Poarta de Vest. La data vizitei noastre nu era pusă în valoare fiind mascată de câțiva smochini. Dacă nu știai că este acolo, era greu să o găsești. Structural arată ca Poarta de Nord, dar ceva mai mică și mai aproape de cota terenului din fortăreață. Zidul nu mai pare atât de gros, și nu cred că mai adăpostește o „cameră de gardă”. În colțul sud – vestic al incintei ajungem la Bastionul Sfântul Lucca. O lungă rampă pietruită ne conduce pe o structură la câțiva metrii deasupra terenului din jur. Aici găsim o imensă platformă, circa 30 x 50 m, perfect orizontală, și cam atât. Ghidul ne spune că aici erau amplasate tunuri pentru apărare. Nimic de zis, dar îmi pare cam mare numai pentru acest scop.

Ne Încheiem turul fortăreței parcurgând un drum relativ paralel cu zidul de pe latura sudică. Surprinzător, după atâtea pietre și teren arid pe zona vizitată până acum, acest drum este bordat cu o mulțime de palmieri. Pe la mijlocul lui, pe partea stângă identificăm Biserica Creștină Sfânta Ecaterina (Agia Ekaterini) . Construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, seamănă cu Biserica Sfântului Teodor de la începutul vizitei. Fiind tot închisă, nu îi acordăm multă atenție.

Părăsind Fortrezza, ne îndreptăm către Portul Venețian, amplasat relativ aproape, est de aceasta. Acesta este în prezent o mică porțiune din marele port modern Rethymnon, care asigură legătura orașului fie cu Pireaus, fie cu alte insule ale Greciei. Rămân cu impresia că vechiul port venețian este folosit azi pentru mici ambarcațiuni private sau ca port turistic. Vechiul dig de larg, destul de impozant, oarecum asemănător cu cel din Portul Tomis, nu își prea mai are rostul acum, când este înglobat în portul mare. Interesant este însă farul din capătul acestui dig, dar care nu este construit de venețieni, ci de către turci. Punctul de atracție al portului este însă multitudinea de taverne de pe mal, care îți oferă posibilitatea de a servi masa sau o băutură, având și o imagine de carte poștală în față.

Părăsind portul trecem pe lângă Loggia – vechea primărie, construită în secolul al XVI-lea. În timpul ocupației turcești a fost transformată în moschee. Minaretul acesteia a fost demolat în 1930. Astăzi clădirea arată a fi excepțional conservată și adăpostește un magazin de suveniruri al Muzeului de Arheologie. Bineînțeles, așa cum avem noi norocul, este închis. După încă câțiva pași ajungem la Fântâna Rimondi. Situată în Piața Platanou, fostul centru al orașului în perioada venețiană, aceasta a fost construită în 1626 de guvernatorul A. Rimondi. Deși este parțial înglobată în o construcție ulterioară, fântâna este și astăzi în funcțiune. Fântâna pare a fi fost inițial fațada de marmură a unei construcții. Cu o înălțime de circa 3 m, 4 coloane delimitează 3 câmpuri. În fiecare câmp este câte un cap de leu, din gura cărora țâșnește câte un jet de apă. În câmpul din mijloc este sculptat și blazonul familiei Rimondi. Partea din dreapta a fântânii este încastrată în zidul unei clădiri cu etaj, ce nu pare nici ea foarte nouă, iar partea din stânga se termină cam brusc, cu o bucată de zid secționat, ce mă face să cred că inițial a fost o fațadă mai mare.

Întrucât începe să se lase înserarea, pornim în căutarea unei taverne. La un moment dat, pe una din străduțele orașului, nu mai pot să o localizez acum, ajungem întâmplător în ușa unei patiserii, unde avem parte de un adevărat spectacol. Ultimul patisier adevărat al orașului, așa cum ne este prezentat, face o demonstrație de virtuozitate, pentru care oricare modelator de pizza de la noi ar fi invidios. Îmi este greu să descriu momentul, dar ultimele 3 fotografii anexate pot crea o imagine asupra spectacolului.

După cina la o tavernă fără mese pe trotuar, ci cu o curte interioară, cu o mulțime de pomi cu flori parfumate (în septembrie!) ce riscau să cadă în farfurii, revenim la mașină și ne întoarcem la hotel. Mai avem de stat 3 zile în Creta. Una din acestea este dedicată explorării capitalei.

---

VIZUALIZĂRI: 2916 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI