Ce ar fi de vizitat cu piciorul în Parga sau alternative la “statul cu burta la soare”

TIPĂREȘTE

După cum va spuneam în reviewul meu anterior despre Parga, cel de la sfârşitul lunii august, aveam să revin în Parga la începutul lunii septembrie anul acesta, fascinată, ca mulţi dintre noi, de acest loc fără asemănare.

În Parga posibilităţile de petrecere a timpului sunt atât de multe, încât poţi considera zona ca fiind un izvor inepuizabil de atracţii. Practic, nu-ţi ajunge un sejur să cuprinzi tot ce s-ar putea vizita, dovadă că m-am întors împreună cu soţul meu şi anul acesta, şi cine ştie, poate şi altădată, că ar mai fi loc!

Desigur că aceste meleaguri au atât de multe de oferit, dat fiind pitorescul lor, încât farmecul ce te-nconjoară din toate părţile nu-ţi da pace şi te îmboldeşte la explorat. Ce credeţi că poate fi mai tentant decât să lâncezeşti la plajă pe şezlong, sub umbrelă, cu un frappe lângă tine cu toate minunăţiile Pargăi sub nas? Desigur că uniii dintre voi aţi spune că nimic, insa ca răspuns la această întrebare, eu vă voi propune câteva alternative viabile, mai ales pentru cei veniţi în Parga fără auto propriu întrucât toate sunt localizate în oraş, mai puţin unul, dar la care se poate ajunge, relativ uşor pe jos parcurgând cam 4-5 km, sau cu trenuleţul pentru cei mai greu deplasabili. Despre mare parte din ele s-a mai scris, îmi permit să scriu şi eu câte ceva, cu menţiunea că voi încerca să aduc şi noutati şi, în acelaşi timp, asumându-mi riscul de a repeta, într-un mod plăcut sper, anumite lucruri.

Castelul Veneţian este, fără doar şi poate, primul obiectiv al Pargăi, vizibil din aproape orice colţ al acesteia datorită poziţiei sale centrale, cocoţat în vârful dealului. Este un fel de Mecca locală, principala atracţie din Parga, pentru că toate privirile se aţintesc asupra sa, cărările duc la el, atât cele din Valtos, cât şi cele din oraş. L-am vizitat şi anul trecut şi anul acesta fără să sesisez că s-ar fi schimbat ceva, banii guvernului elen neajungând şi la el pentru a putea fi restaurat. Poate la anul…

Ruinele sale sunt semeţe şi astăzi, cu deosebirea că fosta cetate veneţiană este, mai degrabă, periculoasă (se atrage atenţia prin panouri că se vizitează pe propria răspundere) din cauza subrezimii zidurilor şi netezimii pietrelor pe care poţi aluneca în orice clipă, aşa cum i s-a întâmplat si soţului meu, însă merită riscul. Oricum ar fi, priveliştea oferită din orice colţ al cetăţii, ridicată odinioară, strategic, către orice punct înconjurător, este minunată.

Ridicat iniţial de pargalezi în sec. al XI-lea în scop de apărare împotriva piraţilor şi invaziei turcilor, cetatea a fost parţial distrusă, dar recontruită în sec. al XIII-lea de veneţienii Republicii Veneţiene. Aceştia au refăcut castelul şi au fortificat zona, însă două secole mai târziu, în 1452 Parga a fost ocupată de turci care au distrus parţial cetatea. Apoi în sec. al XVI-lea a fost reconstruit pentru a patra oară de către veneţieni ca pe o puternică fortăreaţa, aceştia construind opt turnuri în afara castelului şi două fântâni pentru a furniza apă în timp de război. Când castelul, odată cu tot oraşul, a fost vândut turcilor în 1813, acesta a fost fortificat din nou, adăugându-i-se la partea superioară şi o clădire nouă, numită hamam destinată exercitării obiceiurilor de care “noii” proprietari erau dependenţi.

Astăzi, Castelul Veneţian din Parga, exponent al arhitecturii veneţiene, dominante în zonă, se remarcă prin Leul Veneţian ca şi emblemă, aflat la intrare, dar şi vulturul cu două capete (care se regăseşte şi pe drapelul Albaniei), simbol al lui Ali-Pasha. Se spune că, din el, ar exista chiar şi o cale secretă către mare. Locul este înconjurat de chiparoşi, în curtea interioară se află o cafenea ce oferă băuturi şi gustări în cazul în care vizitatorul obosit, după ce ar fi străbătut aleile de piatră prea netedă, s-ar opri să-şi potolească setea sau foamea, sau numai să-şi tragă sufletul.

Anul acesta la capătul vizitei noastre la castel, în timp ce executam ceva fotografii, (căci de acolo, de sus, nu te mai saturi să apeşi pe buton, mai ales dacă eşti un împătimit al fotografiei), am prins şi o nuntă a cărei ceremonie religioasă se desfăşura pe micuţa insula Panagia. Mi s-a părut de bun augur să încheiem după-amiază la castel cu un asemenea eveniment!

Celălalt Castel, cel de la Anthoussa, mai “tânăr”, a fost construit în vârful unui deal falnic situat între satele Agia, Trikorfo şi Anthoussa în 1814 de autoritarul Ali-Pasha de Tepelene în scopul supravegherii şi asedierii Pargăi, dar şi monitorizării întregii zone. La acesta mă refeream când spuneam că, deşi, se află la distanţă de aprox. 5 km de Parga, el poeta fi abordat, atât pe jos, într-o drumeţie printre măslini, cât şi cu trenuleţul din Parga într-o plimbare de 8 euro/pers. ce include şi o oprire în satele tradiţionale pentru o pauză de răcoritoare.

Ali Pasha a fost guvernatorul turc, de origine albaneză (Tepelene fiind locul sau de naştere situat în Albania de astăzi) al regiunii Ioannina, recunoscut pentru cruzimea sa, căruia i se datorează existenţa acestui castel excelent construit la vremea respectivă, conceput pentru apărare eficientă, în formă de poligon cu turnuri largi şi excepţionale cai de acces. Când în 1819, în sfârşit, reuşeşte să cucerească Parga ce nu se lăsa deloc supusă, noul castel de la Anthoussa îi servea drept cel mai bun punct de observaţie din zona. El a provocat moartea multor locuitori ai ţinutului, în special din Agia, în februarie 1814 şi a reuşit să obţină aprobare pentru ridicarea acestui castel de la conducerea franceză de atunci a Eptanisei folosindu-se de o scrisoare înşelătoare.

Zidurile castelului au rămas puternice până astăzi, deşi s-ar impune şi aici un amplu proces de restaurare. Pe latura de nord, există două bastioane care protejau intrarea. În interiorul zidurilor, există un coridor periferic la turnul mare, arcuit în partea de sus şi două tunuri pe care Ali Pasha le-a cumpărat de la ruşi. În timpul verii, castelul este folosit pentru evenimente culturale şi este destul de impresionant, mai ales luminat noaptea. O potecă de drumeţie, aflată în stare foarte bună porneşte de la Castelul de la Anthoussa şi ajunge la plaja Valtos trecând printr-o vegetaţie luxuriantă, incluzând apa şi mori de apă vechi, dar în stare de funcţionare. Punctul forte al castelului îl reprezintă priveliştea (dealtfel minunată) pe care acesta o oferă asupra întregii zone ce include: Paxi, Antipaxi, Corfu, Parga, până departe în Lefkada. Îţi taie resiratia, nu glumă!

Micuţa fabrică de ulei Paragaea este situată în centrul Pargăi, aproape de centrul medical, înghesuită pe una dintre străduţele înguste, într-o clădire veche de lemn cu aspect arhaic, dar îngrijit. În prezent, ea îndeplineşte şi rolul unui muzeu privat deschis în 2012, care se poate vizita contra sumei de 3,5 euro/persoană în tot timpul anului, vara de dimineaţă de la orele 10, până seara la 22,00 sau chiar 23,00 în septembrie, iarna programul fiind ceva mai scurt, până la 17,00. Deşi am văzut-o şi anul trecut, abia anul acesta am descoperit cât de aproape era de locul în care am fost cazaţi, acelaşi ca şi anul trecut.

Istoria fabricutei începe în anul 1929 când fraţii, Grigorios şi Elias Lekkas, negustori care tranzacţionau măsline, sâmburi de măsline, cherestea, citrice şi ghinde în regiunea Parga, au achiziţionat primele maşinării cu ajutorul cărora au pus bazele afacerii prelucrării mecanizate a măslinelor din regiunea Parga. În 1954 fabrica de ulei de măsline achiziţionează şi un generator electric, iar în 1960 Parga a fost alimentată cu energie electrică, urmare electrificării. Schimbarea proprietarului şi sosirea simultană a energiei electrice în Parga în 1960 au dus la renovarea fabricii de ulei de măsline.

În anii '70, Spyros Lekkas, fiul lui Grigorios, a devenit unicul ei proprietar. Se pare că ultima dată când fabrica de ulei de măsline a funcţionat a fost în decursul perioadei 1974-1975.

În 2009, fabrica de ulei de măsline a fost achiziţionată de către proprietarii actuali, Athena şi Elias Liakris, ale căror ţeluri au fost, atât restaurarea şi conservarea clădirii, dar si demonstrarea capacităţii de producţie de ulei de măsline din Parga.

Ei au renovat acest loc memorabil şi au reuşit să dea o nouă viaţă celor cinci prese de măsline existente. Respectând trecerea dificilă şi complicată de timp, ei au reuşit să aducă înapoi la viaţă fabrica şi, cu multă dragoste şi muncă grea, ei au deschis-o pentru vizitatori pentru a spune povestea uleiului de măsline şi modul în care acesta a fost procesat în Parga.

Fabrica de ulei de măsline este formată din două niveluri: parter şi mansardă, fiind organizată de-aşa manieră, încât vizitatorul poate învăţa paşii de baza ai obţinerii uleiului de măsline. La parter, pot fi urmărite cele trei etape ale producţiei de ulei de măsline, folosindu-se o presă de măsline motorizată. În acelaşi timp, contribuţia „omului”, maşinii şi apei sunt evidenţiate ca elemente indispensabile în funcţionarea sa.

La nivelul superior, legătura dintre producţia de ulei de măsline şi istoria Pargăi este prezentată din timpurile veneţiene până în prezent, culminând cu o demonstraţie de fabricaţie în direct şi reală a uleiului de măsline.

Turul făbricutei ia sfârşit în zona de degustare unde vizitatorii pot degusta produsul fabricat din măsline, pot încerca aroma, culoarea, puritatea, toate conferindu-i o anumită calitate. Vizitarea muzeului şi degustarea uleiului de măsline reprezintă, în sine, o călătorie unică în ideea de a dobândi cunoştinţe. Timp de 35 de ani, fabrica nu a mai funcţionat din cauză că foştii proprietari care reuşiseră să-şi facă propria marcă în zonă au fost nevoiţi să stopeze afacerea, însă locuitorii Pargăi au închis şi sigilat fabrica de ulei de măsline. Au fost vremuri tulburi cu schimbări economice, sociale şi politice.

În acest fel, unica fabrică de ulei de măsline a fraţilor Lekkas a fost conservată, păstrându-se echipamentele originale ale fabricii intacte şi în stare excelentă.

În prezent fabrica operează în paralel cu menirea sa de muzeu, ba chiar este gazda unor evenimente, cum ar fi conferinţe, ateliere şi expoziţii foto. Se pot cumpăra, în final, de la magazinul fabricii variatele sortimente de ulei, cum ar fi cele locale cu aromă de portocală sau lămâie care se produc aici, săpunul făcut din ulei de măsline la preţuri deloc mari.

Însă cea mai frumoasă experienţă pe care am avut-o, în premieră, faţă de anul trecut, a fost vizita la Mănăstirea Vlacherna despre care văzusem ceva informaţii încă de atunci din micul ghid al hărţii zonei Parga, dar nu am găsit-o. Ce-i drept, am fost interesată de ea la un moment dat, şi chiar dacă am întrebat în stânga şi-n dreapta, nimeni n-a putut să mă lămurească exact unde e, aşa că anul trecut am lăsat-o baltă. Acum eram hotărâtă să nu o mai ratez. Deşi citisem că se află în vecinătatea plajei Valtos, nu am reuşit să o „localizez” pe hartă, aşa că am pornit s-o „căutăm” într-una din după-amiezile capricioase în care soarele alterna cu norii ameninţători din care în anumite momente se scurgeau picături. I-am întrebat pe mai toţi vânzătorii de la magazinele de pe plajă de această mănăstire şi am primit, în fine, ceva indicaţii, unele chiar evazive, că se ajunge la ea doar pe jos, pe o potecă ce străbate dealul de nord-vest ce mărgineşte plaja Valtos, diametral opus dealului pe care este aşezat Castelul Veneţian.

Ne-am încumetat la drum fără să găsim vreun indicator şi dupa ce am lăsat în urmă micuţa biserică Agios Spiridonas aflată chiar pe plajă, am început să urcăm pieptiş dealul pe o potecă ce şerpuia printre măslini. Recunosc că în depărtare, “căţărat” pe deal se întrezărea un turn maiestuos, vizibil, practic, atât dinspre Valtos, cât şi dinspre mare (anul trecut aflându-mă pe vasul Gaios în “daily cruise” către Paxi-Antipaxi, l-am tot văzut şi l-am pozat, fără să-mi dau seama prea bine ce era).

Poteca a trecut pe lângă o clădire îngrădită ce aparţine unei instituţii a statului (pompieri, cred) şi pe lângă alta cu porţi înalte, închise ce părea o mănăstire sau biserică, mai, mai să credem că găsiserăm ce căutam. Ne-am dumirit repede după inscripţia de pe uşa pe care scria Agia Fotini că nu era aşa şi ne-am continuat drumul pe o cărare ce despărţea grădinile localnicilor din care, câinii lăsaţi de pază, ne lătrau de zor. Deşi demult nu mai era ţipenie de om pe cărare, ne-am încumetat să înfruntăm lătratul câinilor, având drept reper acel turn care întârzia să apară. Îl simţeam că se află în apropiere, ca şi marea pe care o “ghicisem” dincolo de pădure, în luminiş. La un moment dat, cărarea se îndepărta de presupusul loc şi o cotea la dreapta, atunci am văzut un cuplu de englezi pe care i-am întrebat de mănăstirea Vlacherna şi, surprinzător de repede, ne-au răspuns “încolo” arătându-ne cu mâna spre stânga, exact opus sensului apariţiei lor, o cărăruie ceva mai bătătorită prin pădure. Foarte neîncrezătoare, că ne îndrumă într-acolo, i-am întrebat unde duce drumul de pe care veneau ei şi mi-au răspuns că aceea este calea de unde se admira cel mai bine panorama asupra marii.

Dându-ne seama că se pricep, le-am urmat sfatul şi după vreo două sute metri prin pădure, am zărit câteva ziduri vechi şi abia atunci am înţeles că mănăstirea pe care o căutăm noi era, de fapt, o ruină, demult, nefuncţională. Ea a fost, iniţial, ridicată înainte de sec. al XII-lea, după care, în sec. al XVIII-lea i-a fost construită monumentala turlă de 15 metri înălţime, fiind la vremea respectivă, cel mai important monument religios din Parga. Impunătoarea clopotniţă a rămas integral în picioare şi astăzi, tronând în mijlocul rămăşiţelor, în timp ce mănăstirea bizantină s-a prăpădit. În dreptul zidului ce mărginea odinioară altarul mănăstirii ard tot timpul candele, în zilele noastre, alături s-a ridicat o bisericuţă, unde, la fel, luminile lumânărilor aprinse dăinuie. Se pot admira urme ale picturilor originale de pe pereţii ciuntiţi de vreme şi distrugeri de tot felul. De asemenea, în jurul bisericii se află câteva ruine antice cu ambrazuri în zidurile sale.

După noi, au mai venit doi vizitatori, o pereche ce foşnea prin pădure. Deşi, am găsit doar ruine, faţă de ceea ce-mi imaginasem eu (chiar mă întrebam în sinea mea dacă este de călugări sau de călugăriţe), ne-am încărcat cu energia pozitivă emanată de aceste “amprente” ale creştinătăţii ce s-au dovedit a fi magice, mângâindu-ne sufletele.

Icoană Maicii Domnului a acestei mănăstiri se spune că provenea din Capadoccia, ţinutul creştin din Asia Mică, de pe teritoriul Turciei de astăzi. Anul înscris pe ea este 986 şi se pare că astăzi aceasta s-ar afla în Muzeul Ecleziastic din Parga, o altă opţiune de vizitat în micuţa şi aglomerată staţiune.

Despre acesta am găsit informaţii că ar fi situat în centru, însă nu l-am reperat. Mai târziu, am citit că s-ar afla pe lângă biserica Sf. Nicolae, falnicul lăcaş de cult al Pargăi. Deşi am trecut de nenumărate ori pe lângă aceasta în drumurile noastre de zi cu zi, ne-a scăpat, labirinticele străduţe înguste din Parga, probabil, fiind de vină. Nu ştiu dacă ar putea fi un motiv suficient de bun pentru a reveni în Parga, nu neapărat în proxima vacanţă, dar ştiu sigur că, în Parga, eu şi soţul meu vom mai merge. O vom revedea cu aceeaşi plăcere cu care turiştii veşnic îndrăgostiţi de ea revin negreşit şi spun cu mândrie, atunci când sunt întrebaţi dacă le place în Parga, “Parga, forever! ”

---

VIZUALIZĂRI: 5440 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI