Canionul Vikos — o minune a naturii

TIPĂREȘTE

Cum am descoperit canionul Vikos? O sa radeti, dar e adevarul gol-golut. Am trei mari dorinte turistice: Cercul Polar de Nord, Cascada Niagara si Marele Canion.

Pe prima am bifat-o, a doua e in pregatire, gratie faptului ca cel mai bun prieten din copilarie traieste in canada, la 400 km de Niagara. A treia cred ca va ramane doar o dorinta... De aceea ma delectez uneori cu lecturi pe net... Intr-un astfel de moment dl. Google mi-a scos in fata ochilor canionul Vikos. Si asa a devenit obiectiv de vazut. A fost primul in programul vacantei noastre grecesti din aceasta vara

Era o restanta mai veche, de la prima noastra vizita in Lefkada, acum trei ani. Vacanta ratata din pacate, datorita unei probleme medicale aparuta brusc si soldata cu 5 zile de spitalizare in Lefkada...

Dar ne-am promis ca vom reveni si am facut-o.

Mai intai cateva date tehnice, culese de pe mine din diverse surse de informare.

Canionul Vikos se afla in Zagoria. Aceasta este o provincie alcatuita din 46 de sate răspândite in munții Pindului, in partea de nord est a orașului Ioannina. Multe din aceste sate au un numar mic de locuitori, dar la fel de adevarat este ca turismul a inflorit si ca urmare au aparut multe pensiuni si taverne. Casele sunt construite din piatra, inclusiv acoperisurile. Gardurile, ulitele, totul e din lespezi de piatra, mai mari sau mai mici. E uimitor cum sunt asezate lespezile de piatra astfel incat sa faca acoperisul impermeabil. Imi imaginez cat efort fizic necesita o astfel de lucrare. Am citit ca numele acestei provicii vine din limba slava, insemnand in spatele muntilor, Si chiar asa este, satele sunt ascunse printre munti.

Canionul Vikos este o vale adâncă și îngustă, cu pereți abrupți, fiind considerat ca cel mai adanc din lume. Mai recent s-ar fi dovedit ca a fost depasit de canionului Samaria din insula Creta. In sfarsit, nu conteaza acest lucru, conteaza ca este un loc impresionant, care merita vazut.

Dimensiunile confirmate ale canionului Vikos sunt urmatoarele: adâncimea maxima este de 900m, distanţa între pereţi la partea superioară atinge 1100 m iar lungimea sa depăşeşte 12 km.

Drumul nostru spre canion a inceput din orasul Ioanina, unde am poposit pentru o noapte. Mai exact am dormit in Perama, la 5 km de centrul orasului Ioanina.

Fac o paranteza pentru o povesti ca si noi am patit in Ioanina acelasi lucru ca si colegul Traian Leuca. Am parcat pe o straduta unde erau muuulte masini, toate cu numere de Grecia. La intoarcere nu mai aveam numerele de inmatriculare. Si eu am gandit in primul moment ca au fost furate si m-am ingrozit. Imediat mi-am amintit de patania colegului si am mers rapid in fata masinii unde am gasit procesul verbal. Noi am fost mai norocosi: era in timpul saptamanii, deci nu mai riscam ca seful politiei sa fie plecat.

Amenda era de 40 E. Cum am platit doar 20, nu ne-am suparat prea tare. Chiar a fost si un moment foarte amuzant. Am plecat sa gasim sediul politiei, sa ne fie mai usor a doua zi. Am vazut un politist si l-am intrebat. Nu prea ne intelegeam cu el, nu prea stia engleza si nici noi nu avem un vocabular foarte bogat. Dar ne-a spus ca trebuie sa platim la posta. Noi l-am intrebat cum ne recuperam numerele. El nu pricepea ce vrem sa zicem. Vazand ca nu intelege ca numerele au fost luate de politie, prietenul nostru a prununtat „my numbers” si a facut gestul care sugereaza ca au fost furate! S-a prins politistul (dar si cei din jur) si toata lumea a ras cu pofta!

Din pacate a doua zi am pierdut cateva ore bune, posta se deschidea la ora 9. Am pierdut mult timp cautand parcare, tot aiurea am parcat, dar am ramas eu la volan. Faceam haz de necaz si ziceam ca politia nu mai are ce sa-mi ia!

In sfarsit, am pornit spre canion, respectiv spre Monodendri. Drumul ne duce usor catre poalele muntilor impaduriti. Pe versantul opus ne atrage atentia o linie serpuita, abrupta, fara copaci. Mai mult in gluma am zis ca pe acolo o fi drumul nostru. Si chiar asa era. Drumul bun, cu multe serpentine, peisajele deosebit de frumoase. GPS-ul isi facea treaba, dar exita si indicatoare.

La un moment dat vedem pe un platou un monument mare. Ne abatem spre el, pe un drum ingust, asfaltat, spre disperarea GPS-ului care ne spunea sa intoarcem unde avem posibilitatea.

Ajunsi acolo am dat peste o statuie imensa a unei femei cu un cufar in spate. Placa explicativa era numai in greaca. Ulterior am gasit pe net ce reprezinta: un monument ridicat în memoria femeilor din munţii Pindului care au contribuit la aprovizionarea armatei greceşti în timpul războiului greco-italian (octombrie 1940 – aprilie 1941), carand prin munti cele necesare. Acolo am intalnit un roman stabilit in Germania, care impreuna cu fiul lui de 11-12 ani urma sa strabata canionul pe jos. I-am admirat si invidiat in acelasi timp. In tinerete am batut si noi toti muntii din tara iar aceasta intalnire mi-a declansat nostalgii si regrete legate de inaintarea in varsta si de unele probleme ale articulatiilor...

In curand ajungem in satul Vitsa. Vocea de pe bord ne spune sa facem dreapta si am ascultat-o. Nu trebuia neaparat, dar nu am regretat. Am intrat in acest satuc de munte, care parea adormit, Nici tipenie de om, dar dupa aspectul caselor, acestea erau locuite.

Drumul a devenit brusc foarte ingust, cu o mare denivelare chiar intr-o curba in ac de par. Cum masina era plina, cu bagaje si 4 oameni, am coborat si am mers pe jos. Motiv sa manacam pe saturate smochine proaspete si dulci.

Casele sunt asezate in panta, astfel incat privite de sus par puse unele peste altele. Daca vrei sa repari ceva la acoperis nu e nevoie de schele sau scara, te duci in curtea vecinului de deasupra! Am putut sa vedem de aproape cum sunt puse lespezile de piatra pe acoperis. Dupa ce am strabatut satul, am iesit din nou in drumul principal. GPS-ul ne-a dus pe o scurtatura. Dar merita, asa ca daca ajungeti aici, intrati in acest satuc. Plus ca in fata ochilor se intinde un peisaj vast si frumos.

Am ajuns curand in Monodendri. Fara sa oprim, am mers fix 7 km pana am dat de o parcare mare, unde drumul se si termina. Parcarea aproape goala, vreo doua masini si, un magarus simpatic dar cam tupeist: mai-mai sa intre in masina, probabil in cautare de hrana. A acceptat niste covrigi, dupa care nu mai scapam de el.

Un inscris pe o placuta ne anunta ca suntem in punctul Oxia si ne indica poteca de acces spre punctele de belvedere asupra canionului.

Poteca este pietruita, usor accesibila. Se coboara lin, nici la intoarcere nu e greu. Apoi se urca dar nu este greu. In portiune finala poteca este ingusta, solicita atentie si incaltamine de drumetie. Am vazut acolo doamne cu sandale cu tocuri foarte inalte, pentru care mersul a fost ceva mai greu.

Odata ajunsi la capatul potecii dam de un balcon care atarna chiar pe marginea abisului.

Panorama este una impresionanta. In fata ochilor ai doi pereti verticali, care par foarte apropiati, iar pe fundul vaii se vad urmele raului Voidomatis. Nu ne mai saturam privind si facand poze, desi soarele ne cam incurca.

In continuare se intinde o poteca si mai ingusta, chiar pe marginea prapastiei, care ofera panorama canionului din alte unghiuri. O placuta te avertizeaza ca este periculos si ca deplasarea o faci pe propria raspundere! Acum sa nu credeti ca trebuie sa mergi in echilibru pe aceasta poteca, dar trebuie sa fii intr-adevar foarte atent.

Ne-am desprins cu greu de aceste locuri, cu inimile cat un purice, asa am fost de impresionati. Prietena noastra zicea ca asa emotii nu a simtit niciodata, in fata naturii.

La intoarcerea spre parcare poteca a devenit brusc neincapatoare, era aglomerat rau, trebuiau instituite reguli de circulatie! Un autocar adusese o gramada de turisti.

Pe drumul spre Monodendri ne-am oprit sa admiram „Stone Forest”. E vorba de nişte piloni de piatra, verticali, cu forme ciudate, putandu-se asemui cu niste copaci.

Urmatoarea oprire este in Monodendri. Satul este pitoresc, ne-ar fi placut sa stam o zi in acel loc. Am parcat in centrul satului, la umbra unui pom. Am gasit usor un indicator care ne indruma spre manastirea Sf. Paraschiva, unde exista un alt punct de belvedere. Pe indicator scrie ca sunt 1000 de pasi. Nu i-am numarat, asa ca-i cred pe cei care au scris asta.

Drumul incepe chiar in piata centrala a satului, sub forma unei alei pietruite, care apoi se largeste, fiind un adevarat drum, pietruit si el.

Atentie! Sa nu faceti ca noi: de entuziasm si graba am lasat sepcile si apa in masina. Numai noi stim cat ne-a batut soarele in cap si cat am rabdat de sete!

Drumul facut din piatra coboara lin spre manastire si ajungem pe nesimtite. Manastirea este micuta, frumoasa, sapata in piatra.

Niste trepte, sapate tot in piatra ne conduc la o poteca ingusta, care merge pe marginea uunui versant. Nu e greu de urcat, trebuie un pic de atentie. Se ajunge la un balcon de unde admiram alta fata a canionului, la fel de spectaculoasa si impresionanta. Mai departe se asterne o poteca ingusta, care te duce chiar pe marginea prapastiei. Nerecomandata celor cu rau de inaltime!

Pe drumul de intoarcere nu mai contenim in a comenta ceea ce am vazut si ne-am felicitat pentru alegerea facuta.

Revenind in sat, setea si foamea ne-au facut sa ne oprim la o terasa care ne-a imbiat cu umbra si racoare si cu un ditamai rotisorul la care se perpeleau bucati generoase de miel si porc. Nici nu ne-am asezat bine ca am primit o carafa cu apa rece, care a disparut instantaneu.

Dupa ce am mancat ne-am mai plimbat putin pe ulitele satului, unde totul era din piatra: case, garduri, ornamente, grajdurile animalelor.

Urmatorul punct din care se poate privi canionul este satul Vikos. Cum se facuse deja tarziu si cum niste nori negri se adunasera si ne ameninantau, am hotarat ca e timpul sa plecam spre Lefkada, sa nu intarziem foarte mult.

Inca o data va spun ca acet loc este deosebit de frumos, maret si impresionant. Daca mergeti spre insulele ionice, va recomand din tot sufletul sa planificati o zi pentru canionul Vikos. Eu ma gandesc serios ca in septembrie, cand vom merge in Parga, sa mai facem un ocol prin Zagoria, sa vedem si cateva din satele dintre munti.

---

VIZUALIZĂRI: 6116 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI