Locuri de vizitat pe meleaguri ionice, în Kefalonia sau alternative la lenevitul la plajă

TIPĂREȘTE

Deşi insula Kefalonia se bucură de o istorie multimilenară, aici nu se întânlnesc situri arheologice în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum sunt cele din Peloponez, Creta, Atena, etc. Dacă turiştii vin în Kefalonia, de regulă, pentru superbele-i plaje, se poate spune că mulţi dintre ei, la un moment dat, vor căuta să mai vadă şi altceva, adică uşoare urme de istorie într-o insulă care nu se poate lăuda cu abundenţă de obiective de acest fel. Totuşi, din punctul acesta de vedere, există câteva locuri care trebuie să stea în atenţia celor ce ajung în insulă şi, deşi, n-aş putea spune că le ştiu sau le-am văzut pe toate, vi le voi spune pe cele pe care le-am vizitat, pe cele pe care n-am apucat, doar le voi aminti, în ideea că poate altcineva care va merge în Kefalonia, va ajunge şi la ele.

Aş începe cu fortăreţele din Kefalonia, două la număr, prima, denumită simplu Kastro (castel) , fiind de o importanţă deosebită pentru că de aici insula a fost condusă până în 1757, adică a fost capitala insulei, mutată ulterior la Argostoli. Mai este ştiut drept castelul Agios Georgios după numele localităţii cu care este vecin, fiind, deci, situat în sud-vestul insulei (lângă satul Peratata), la numai 10 km de Argostoli Are o poziţie dominantă în vârful dealului Livathos (aprox. 350 m înălţime) ce-i asigură o vizibilitate excelentă pe toate laturile, dar mai ales înspre sud, peste mare, spre Zakynthos, spre vest spre Golful Argostolic cu Lixouri şi Argostoli în depărtare şi spre nord către interiorul insulei. În acest scop are trei bastioane cu puncte de observaţie perfectă, în perimetrul său considerabil, iar forma sa actuală se datorează veneţienilor, deşi castelul datează din perioada bizantină timpurie. Rând pe rând a mai trecut şi prin mâinile francilor şi turcilor, de la aceştia din urmă, veneţienii sprijiniţi de localnici şi cu ceva ajutor spaniol, au luat castelul pe la sfârşitul anului 1500 şi l-au transformat într-o amplă lucrare fortificându-l cu ziduri groase, adăugându-i o suburbie (Kastro sau „il borgo”) şi un drum ascuns către Argostoli care nu se vedea dinspre mare. Am vizitat fortătreaţa într-o dimineaţă un pic închisă, cu câţiva nori pe cer din care s-au prelins la un moment dat şi picături firave de ploaie. Accesul a fost gratuit, nu-mi explic de ce, fiindcă era păzit, din când în când prin aria sa însemnată treceau lucrători ce monitorizau turiştii, ca nu cumva să se întâmple ceva neplăcut cu ei. Ne-am plimbat printre ruinele bisericilor şi ale caselor, explorând aproape toate pietrele din areal, însă cel mai mult impresionează priveliştea ce se deschide de acolo de sus către toate punctele din zare. Castelul a fost terminat în 1545, iar zidurile sale asimetrice poligonale sunt de 620 de metri lungime. Acesta acoperă o suprafaţă de 16.000 de metri pătraţi. Blazoanele diferitelor familii veneţiene conducătoare pot fi regăsite pe pereţii din castel. În afara zidurilor fortăreţei am întâlnit rămăşiţele a trei biserici foarte vechi: Evangelistria construită în 1420, Agia Theodori situată la sud-vest, considerată a fi şi mai veche, aflată astăzi într-o strare avansată de degradare şi Ag. Spiridonas, ceva mai la vale, către sud-est, la fel de deteriorată.

A doua fortăreaţă din Kefalonia se află în nord-vest, lângă micuţul orăşel Assos, pe-o peninsulă rotundă legată fragil de corpul Kefaloniei printr-un „gât” lung şi subţire şi a luat numele localităţii: Assos. Are o poziţie strategică ocupând întreaga peninsulă, dominând împrejurimile de la cca 200 m înălţime. Mie, personal, Assos mi s-a părut poate cel mai frumos loc din Kefalonia, fără a mă referi la plajele sale. Povestea sa este cu atât mai interesantă cu cât este mai neobişnuită: el a fost construit ulterior celui de la Ag. Georgios, pe la 1593, de dimensiuni mai mari, la cererea localnicilor kefalonieini ce înaintaseră petiţii către Senatul Veneţian prin care cereau ridicarea unei noi cetăţi care să-i apere de piraţi, căci cea exisentă nu putea apăra întreaga insulă.

Am ajuns în Assos în jurul amiezei unei zile însorite, foarte călduroase şi cum începuse timid să ni se facă foame, am parcat la baza fâşiei înguste de unde începea o alee largă, restaurată, în stare foarte bună care duce către castel. Ne-am zis să-l explorăm înainte să căutăm o tavernă pentru masa de prânz şi-am pornit-o pe aleea urcândă către intrarea principală, apreciind că mai devreme de două ore nu terminăm. După ce am străbătut circa jumătate din distanţă, am întâlnit un indicator care ne promitea o scurtătură prin care am fi ajuns mai repede în castel mergând pe partea cealaltă a peninsulei. Ne-am luat şi noi după o pereche mai tânără de turişti şi ne-am avântat pe o cărare, la început mai bună, apoi cam nesigură, fără parapeţi sau balustrade, e-adevărat peisajul era splendid, dar cu răul meu de înălţime abia am ajuns la poarta de sud a castelului. Am intrat la fel, fără a plăti nimic, şi am descoperit pe o suprafaţă destul de întinsă ruine de tot felul ale multor biserici (Ag. Markos fiind cea mai de seamă), clădiri admnistrative, cea a guvernatorului veneţian, rezervoare imense de apă, toate având nevoie stringentă de restaurare. Se pare că cea mai spinoasă hibă a castelului era lipsa unei surse directe de apă, ea fiind adusă încă de la început dinafară şi depozitată. În perioada următoare, castelul a servit şi ca închisoare folosită chiar şi de germani în al doilea război mondial. Ziduri groase cu metereze îl înconjoară de jur-împrejur pe o lungime de 2 km, am ieşit pe poarta principală, de la est, cu arcadă şi stema leului veneţian deasupra, luând la picior pe întreaga ei lungime, aleea refăcută ce-o remarcaserăm iniţial. Coborând spre orăşel am surprins unele dintre cele mai frumoase imagini, idilice aproape, asupra orăşelului Assos şi a mării. Surprinzător este contrastul dintre starea foarte bună a aleii ce conduce la castel şi cea a castelului, pesemne banii guvernului grec nu au ajuns încă şi în aria de după porţi.

În zona castelului Agios Georgios, la numai câţiva km de acesta, ar mai fi două puncte de interes turistic: vechea mănăstire Agios Andreas Milapidias şi mormintele miceniene de la Mazarkata. Coborând spre Peratata, am dat de acest complex mănăstiresc format dintr-un mic muzeu ecleziastic, o mănăstire de demult, probabil construită prima dată în secolul al XIII-lea şi refăcută în 1639 şi o mănăstire de dată mai recentă, edificată undeva în spatele aşezământului. Vechea mănăstire, restaurată complet în ultimii ani este o bijuterie arhitectonică de gen şi se bucură să fie gazda unor icoane precum şi a unor picturi murale vechi valoroase. Curtea mănăstirii este bine întreţinută, florile şi copacii atent îngrijiţi te întâmpină gata să primească vizitatori.

Mazarakata e un sat aflat la o aruncătură de băţ de mănăstire şi găzduieşte unul dintre cimitirele miceniene din insulă. E vorba de 17 morminte descoperite în perioada de dominaţie britanică atunci când, în urma săpăturilor făcute pentru utilităţi, au fost scoase la lumină şi artefacte mici, vase miceniene, bijuterii. Sunt interesante şi „găurile” în piatră, unul dintre morminte este mai mare, probabil aparţinând unei persoane de vază. Intrarea este liberă, micul sit a fost restaurat de curând şi are alei îngrijite, este păzit, are panouri informative, dar nu şi parcare.

La nord de Kastro, înaintând pe culmi spre inima Kefaloniei cam 20 km, lângă satul Fragata se află mănăstirea Agios Gerasimos, cel mai de seamă lăcaş de cult din insulă. A fost singurul obiectiv pe care l-am vizitat din nou după şapte ani, fiindcă am vrut să ajungem la vinăria Robola situată prea aproape şi era păcat să nu-i călcăm din nou pragul. Datează din secolul al XVI-lea şi a fost închinată patronului spiritual al insulei, Agios Gerasimos (vindecătorul celor ce suferă de boli mintale), ale cărui moaşte sunt păstrate aici. Complexul mănăstiresc este de dimensiuni considerabile, este format din multe clădiri, însă ceea ce m-a impresionat cu adevărat este clopotniţa originală, cam de-un leat cu vechea mănăstire.

În acelaşi context, mi-aş permite să amintesc şi de mănăstirea Kipoureon din peninsula Paliki, la 15 km de Lixouri pe care am întâlnit-o din întâmplare atunci când căutam drumul (despre care nu ştiam că e închis) către plaja Platia Ammos, un fel de Egremni a Kefaloniei. Ridicată prima dată în secolul al XVII-lea, mănăstirea era acum nevizitabilă, fiind în plin proces de reconstrucţie. Tot ce pot să spun este că, situată la aproape 100 metri deasupra mării, oferă de-acolo de sus, o privelişte uimitoare asupra acesteia, fiind vizibil chiar şi un colţ al faimoasei plaje sălbatice rămasă pentru mine (încă) necunoscută.

Pe partea cealaltă a insulei, în sud-vestul acesteia, în frumoasa localitate Skala, am întâlnit unul dintre cele mai plăcute obiective istorice: o vilă romană ce datează din secolul al III-lea D. C. cu mozaicuri superbe dispuse în patru din cele şase camere ale sale. Aceasta a aparţinut unui cetăţean roman înstărit iar mozaicurile ilustrează, alături de figuri geometrice bine realizate, fie un altar cu un taur de sacrificiu în timp ce un om este pe cale să-l omoare, fie un zeu atacat şi mâncat de patru animale sălbatice: leu, tigru, panteră şi leopard. De reţinut este faptul că vila a fost descoperită accidental în vecinătatea mării chiar de proprietarul terenului cu ocazia unor săpături de rutină. La fel, accesul este gratuit, făcându-se între anumite ore, iar clădirea este un mic sit arheologic, îngrădit şi acoperit.

Luând-o de la Skala spre Poros ne-a ieşit în cale un alt sit arheologic de dimensiuni reduse cu o vechime mult mai mare: ruinele templului lui Apollo din perioada secolului al VI-lea Î. C. A fost restaurat recent, se prezintă într-o stare foarte bună şi, de asemenea, accesul este liber. Un fost templu doric închinat zeului luminii se înălţa pe acest loc ce aparţinea oraşului-stat Pronnoi din care, astăzi, au rămas numai câteva pietre răzleţe. Lângă sit, o bisericuţă cu hramul Agios Georgios oferă câteva momente de linişte sufletească şi reculegere pentru cine-i trece pragul.

În nord, în orăşelul Fiskardo, în 1993 au fost descoperite tot din întâmplare în momentul când OTE, firma de telefonie greacă făcea nişte lucrări de extindere a cablurilor subterane, douăzecişişapte de morminte romane din secolele II-IV D. C. ce conţineau şi adevărate comori de vase ceramice, bijuterii, monede, obiecte din bronz. Interesant este faptul că partea din faţă a mormântului principal are o uşă de piatră care încă pivotează perfect pe două puncte de piatră, astfel încât uşa se deschide şi se închide azi la fel ca şi în antichitate. În apropiere, s-au mai excavat rămăşiţele unui mic teatru cu patru rânduri de scaune şi o orchestră la fel de mică ce par să fie într-o stare excelentă. Teatrul este similar cu structurile de stil roman găsite în Ambracia (zona oraşului Arta de astăzi), în vestul Greciei. Fix lipit de cimitirul organizat ca un mic sit arheologic, cu alei, panouri explicative, se află o taverna cu mese şi clienţi în toată regula, dealtfel se pare că aria săpăturilor se va extinde în apropierea portului.

Aş putea include pe lista atracţiilor istorice dar de dată mult mai recentă farul Fanari sau Ag. Theodoroi şi monumentul Aqui Division din apropierea capitalei Argostoli. Primul a fost construit în1828 în timpul dominaţiei britanice dar afost complet distrus de cutremurul devastator din 1953, refăcut în totaliate în anii 1960, respectând întocmai originalul. Este o structură dorică albă, circulară, cu 20 de coloane deasupra cărora este aşezat central un turn, iar în centrul său sunt plăci pe care sunt scrise nume de eroi. A luat numele de la mica biserică din apropiere având hramul Ag. Theodoroi.

Monumetul Aqui Division reprezintă cinstirea celor nouă mii de soldaţi italieni ucişi în cel de-al doilea război mondial de armata germană. A fost ridicat în anul 1978, iar din anul 2001, după lansarea filmului "Captain Corelli’s Mandolin" turnat în insulă, masacrul a revenit în atenţie mai accentuat, în special, în Italia. Acum există în mod regulat comemorări organizate pentru victimele considerate exemplu al rezistenţei italiene în timpul celui de-al doilea război mondial.

La acestea aş adăuga, fără a fi nici pe departe atracţii istorice, dar locuri must-see, fenomenele naturale Katavothres şi Kounoupetra, apa mării ce se scurge subteran pe un drum ştiut numai de ea şi stânca mişcătoare ce alcătuiesc misterele Kefaloniei şi nu trebuie ratate nicidecum. La fel, sunt obligatorii şi emblematice pentru Kefalonia peştera Drogarati şi lacul Melissani despre care am mai scris într-un articol mai vechi vezi impresii, după ce fuseserăm în excursie veniţi din Zakynthos.

Nu am apucat să vedem şi mi-aş fi dorit: mormintele miceniene de la Tzanata de lângă Poros, acropolisul de lângă Sami şi zidurile ciclopice de la Krani.

Cam cu aceste obiective/locuri poate orice turist venit în Kefalonia să alterneze lungile şedinţe de leneveală la cine ştie ce plajă/plaje minunată/minunate. Desigur, lista acestora poate fi îmbunătăţită sau poate fi ajustată în funcţie de dorinţe, timp liber, disponibilitate şi, nu în ultimul rând, buget. Însă, negreşit acestea pot fi repere de plecare în excursii pe care turiştii le pot face organizat, prin agenţii specializate sau pe cont propriu, aşa cum a fost cazul nostru. Dacă veţi merge în Kefalonia, vizitaţi-le, veţi vedea că merită!

Sursă de informare: kefalonia-island.gr

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 12509 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI