O zi în sudul Eviei: orășelele Karystos și Marmari

TIPĂREȘTE

De la început, am vrut să dedicăm o zi sudului extrem al insulei, cu ale sale orășele cochete Karystos și Marmari, fiindcă tot nu reușisem să găsesc cazare convenabilă în această parte a insulei, din punctul de vedere al bugetului alocat. În ciuda faptulului că distanța dintre Paralia Kymi, locul nostru de cazare, și Karystos era de 96 km pe un drum nu tocmai ușor, ne-am gândit că o excursie de-o zi ar fi nimerită să vedem cum arată și Evia de sud.

Am plecat, așadar dis-de-dimineață cu destinația Karystos introdusă în GPS și în două-trei ore am ajuns, după ce ne-am oprit de multe ori fermecați de drumul spectaculos, în special, pe ultimii 30 km când, fiind construit la 600-700 m față de nivelul mării, oferă privelişti superbe asupra golfului Eviei de sud și asupra continentului ce se poate zări cu ușurință. În Evul Mediu, această porțiune era denumită Drumul Vulturilor (Dromos ton Aeton) , tocmai pentru faptul că se ridică la o înățime considerabilă și are un grad de dificultate sporit în a-l parcurge. Am plecat din Kymi având Marea Egee pe stânga, am mers vremelnic prin interiorul insulei, ca, mai apoi, șoseaua să ne poarte ba cu marea pe stânga, ba cu golful Evian (Eubeei) pe dreapta, până în Karystos.

Karystos, este situat într-un golf amplu, la poalele munților Ochi, în sudul extrem și ascuțit al insulei dacă aruncăm o privire pe hartă, și, în același timp, cel mai important orășel din zonă, atât ca mărime, cât și ca însemnătate economică. De fapt, e un port modest, cu o localitate ce numără cam 5.000 de locuitori, aflat cam în dreptul Atenei, de care o desparte, evident, golful Eviei de sud, numit în această zonă golful Pentalion. Însă, în același timp, e un loc fermecător ce atrage foarte mulți turiști, majoritatea de pe continent, fiind cunoscut faptul că aici e fieful atenienilor ce, fie au case de vacanță, fie vin să dea o fugă găsindu-și cazare în hoteluri și pensiuni. Aceștia traversează cu feriboturile pornind din Rafina, din apropierea Atenei și ajung în Marmari sau Karystos în maximum jumătate de oră.

Cu privire la istoria locului, în antichitate ar fi existat așezarea Carystus, din care astăzi n-a prea rămas mare lucru, poate doar nişte coloane de marmură prăbuşite. E un lucru de notorietate, faptul că zona este foarte bogată în marmură verde, existând încă din cele mai vechi timpuri numeroase cariere de exploatare, iar Marmari era renumit pentru existența unui templu dedicat lui Apollo construit exclusiv din această marmură verde.

Actualul Karystos nu este foarte vechi, are origini relativ moderne, fiind construit abia după Războiul de Independență (1821-1829) al Greciei. Primului rege al Greciei moderne, Otto, i-a plăcut atât de mult acest loc, încât l-a redenumit după propriul său nume, Othonoupolis. A făcut din vechea urbe un oraș gândit ca o capitală mai mică, invitând un arhitect bavarez care să creeze un plan urbanistic grandios, cu străzi lungi și largi, mărginite de vile. Dar, la puțină vreme după încheierea acestui prim pas, Otto nu a mai fost rege, iar Karystos-ul și-a recuperat numele și și-a păstrat străzile așa cum erau.

Ce am văzut/făcut în Karystos

Nu sunt foarte multe puncte de interes în oraș, dar nouă ne-a făcut mare plăcere plimbarea prin Karystos, după ce am lăsat mașina în siguranță într-o parcare aproape de centru. Am început cu faleza și portul de ambarcațiuni mici, foarte pitorești, de altfel, până am zărit fortăreața Bourtzi, de lângă plajă. Veche și cu un trecut încercat, Bourtzi datează de pe la anul 1350, fiind ridicată în scop de apărare de către veneţieni. Nu era deschisă, dar am citit că astăzi găzduiește expoziții de artă de tot felul, după ce a fost restaurată recent. Ne-am învârtit pe lângă ea, am pozat-o din toate unghiurile.

Un pic mai încolo am dat de Centrul Cultural Yokaleion cu bibliotecă, o secție de arheologie unde se păstrează colecții de obiecte antice și un muzeu cu o locomotivă veche în fața sa, după care ne-am îndreptat către primărie despre a cărei clădire, citisem eu că merită atenție. Până la primărie, situată undeva sus, în capătul unor scări nu tocmai ușor de parcurs, de-o parte a pieței centrale ne-a mai atras atenția biserica Agios Nikolaous, foarte frumoasă atât pe-afară, cât și pe dinăuntru.

Primăria datează din acea perioadă când regele Otto ar fi vrut un alt fel de Karystos și este opera unei familii întregi de constructori și arhitecți pe numele lor Kotsikas. Are coloane de marmură la intrare și o frumoasă grădină interioară, iar edificiul în ansamblu, are o poziție centrală remarcabilă, dominantă către mare.

Dar, cel mai important obiectiv turistic, îl constituie masiva fortăreață medievală Castello Rosso, care se ridică deasupra Karystosului modern de pe locul acropolisului antic. Situată la doi kilometri de oraș, lângă satul Myloi, cetatea Castello Rosso, sau Kokkinokastro în greacă, fost ridicată în anul 1030 de către bizantini, ieșind în evidență cu a sa piatră de culoare roșiatică din care sunt făcute zidurile sale. Se pare că această fortăreaţă a fost, la un moment dat, loc de refugiu pentru împăratul latin al Constantinopolului, Baldwin, acela care are un turn care-i poartă numele în cetatea Tsarevets din Veliko Târnovo unde a murit.

Am urcat cu mașina pe un drum strâmt, prea strâmt și dificil, denumit de soțul meu „de căruț de butelii”, dând de o parcare generoasă în preajma castelului. Acolo sus, nici țipenie de om, nu casă de bilete, doar un panou mare scris numai în greacă despre reabilitarea sa cu bani europeni, știți genul care se găsește și pe la noi. Dacă ar fi fost după mine, era cât pe-aici să renunț crezând că nu se vizitează, însă soțul meu a insistat și a găsit în gardul din fier forjat yala neîncuiată și un afiș cu „Vă rugăm, nu lăsați poarta neîncuiată”, așa că ne-am lansat în curte. Într-adevăr, s-au refăcut aleile de acces, o parte însemnată a zidurilor, s-au amenajat scări metalice și de lemn, rampe pentru un acces mai bun al vizitatorilor. Însă, ar mai fi de făcut multe. Cetatea, în sine, este destul de mare și-ți ia ceva timp s-o străbați prin toate ungherele și pe toate laturile, doar că trebuie multă atenție atunci când pășești pe pietre, unele parcă nesigure.

De acolo, de sus, priveliștea asupra Karystosului și chiar către muntele Ochi este uimitoare și a reprezentat cea mai bună răsplată pentru efortul de a ne fi cățărat, la propriu și la figurat, pe ziduri. Sus de tot, în interior se află o mică bisericuță cu hramul Sfântului Profet Ilie (Profitis Ilias) ce nu era deschisă, de fapt în acest interval nu ne-am întâlnit cu nimeni, cu excepția momentului când am revenit la parcare și am dat cu ochii de un cuplu ce venise pe o motocicletă.

Odată repuși la drum, ne-am îndreptat către Marmari, ce de-al doilea orășel vizat de noi, pe drumul care, oricum, ne ducea către casă. Pe drum, ne-am oprit iarăși la ședințe foto căci poziția soarelui modificându-se, lumina devenise mai bună pentru fotografii, așa că nu ne puteam abține.

Portul Marmari

Încă de la început, am observat, fără prea mare efort, că Marmari este o localitate mult mai mică în comparație cu Karystos, însă, la fel, se bucură de o amplasare excelentă într-un golf larg, presărat cu plaje frumoase. De asemenea, are conexiune cu continentul prin linie de ferry. Când am ajuns noi în port, unul enorm se pregătea să plece.

Mie mi s-a părut o idee mai frumușel și mai cochet, poate chiar ușor mai fițos decât Karystos. Deși nu deține obiective de vizitat, portul și faleza cu multe taverne și clădiri mai vechi reprezintă cele mai pitorești puncte de interes ale orășelului. A fost o reală încântare să luăm la picior principala arteră cu ochii pe o parte spre clădiri cu magazine, taverne, iar pe cealaltă spre terase, mare şi ambarcaţiunile din port. Am prins și o nuntă la biserica din centru, o biserică arătoasă cu hramul Agios Georgios, dat fiind că eram într-o zi de duminică.

În trecut, un port obișnuit de pescari, s-a transformat repede în ultimele decenii într-o stațiune înfloritoare, cu un pic peste 1.000 de locuitori, datorită acelorași atenieni care au împânzit dealurile din jur cu casele și vilele lor elegante, de vacanță. În antichitate, a existat și aici o așezare cu tradiție, după cum ne spune numele, în extracția și exploatarea de marmură. După ce am luat la pas faleza, fiind trecut de orele prânzului ni se făcuse foame de-a binelea. Ne-am oprit la una dintre tavernele din port, îmbiaţi de bunătăţile ce le vedeam pe mese la clienţi. Dar, s-a dovedit o tavernă scumpă unde am plătit cel mai mult pentru o masă obişnuită de prânz.

Cu burţile puse la cale, ochii şi minţile încărcate de imagini de vis, un pic mai obosiţi după o zi solicitantă, ne-am repus şi noi la drum spre Kymi, baza vacanţei din Evia centrală şi sudică.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 7080 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI