Mini-turul insulei Corfu in 3 zile

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Corfu destul de obosiţi, drumul lung îşi spusese cuvântul dar odată ajunşi în Moraitika nu ne-am abătut de la planurile schiţate în mare înainte de plecare şi care includeau pentru început o odihnă mai activă... Ne gândiserăm să închiriem în primele 3 zile o maşină pentru a explora insula, urmând ca abia apoi să ne odihnim efectiv. Mă gândeam în acelaşi timp că în weekend traficul este mai aglomerat pe insulă dar şi în capitală şi mai bine am merge la sfârşitul săptămânii într-o croazieră. Dacă ştiam că vom ajunge atât de târziu la vilă sigur aş fi amânat închirierea maşinii cu o zi dar aşa nu am mai dat înapoi.

Convenisem cu agenta de la NIK, firma de închirieri, să ridicăm maşina marţi seara, până la orele 22:30 cel târziu. Amănunte mai multe despre maşină am scris în reviewul despre Moraitika, staţiunea unde am avut cazarea. Am ridicat maşina, un Renault Clio, la ora opt seara, urmând să o aducem înapoi după trei zile, la aceeaşi oră. Tariful a fost de 100 euro cu asigurare completă care ne-a prins foarte bine astfel încât nu am mai plătit nimic în plus apoi deşi nu am reuşit să o înapoiem la fel de intactă... Temerile mele în legătură cu drumurile dificile din zona de nord a insulei s-au dovedit reale, la acestea adăugându-se şi traficul aglomerat din zona capitalei dar şi stilul mai sportiv al localnicilor care nu pun mare preţ pe maşinile (vechi) pe care le conduc. Scuterele care circulă în mare viteză şi care îţi ţâşnesc în faţă când ţi-e mai mare dragul sunt un alt segment important din trafic şi ne-a luat ceva până ne-am obişnuit cu ele. Am observat că doar străinii care închiriau scutere purtau echipament de protecţie care este, dealtfel, obligatoriu, aşa că atunci când vedeam un motociclist fără cască eram mai prudenţi.

După ce am luat maşina am avut proasta inspiraţie să facem o scurtă plimbare până în Kerkyra/Corfu Town. Şoseaua era foarte aglomerată, mulţi tineri se îndreptau spre capitală pentru distracţiile de seară şi în oraş nu am găsit niciun loc de parcare. Când am văzut cum stau lucrurile am hotârât să ne întoarcem fără să mai oprim dar tot a trebuit să facem un mic tur al oraşului pentru a ieşi din centru. Ne-am cam pierdut pe străzile cu sens unic şi printre scuterele care goneau pe lângă noi şi nu am reuşit să găsim ieşirea spre Moraitika. Între timp se înserase şi nu mai era ţipenie de om pe stradă, toată lumea era în maşini... Am găsit în cele din urmă o terasă unde am fost îndrumaţi să o luăm pe o străduţă îngustă şi prost luminată dar care ne-a scos în drumul bun. Şoseaua principală era la fel de aglomerată, se circula bară la bară fiind multe porţiuni cu linie continuă, drumul mergând de-a lungul mării. Dacă cumva încetineam în zonele cu vizibilitate mai redusă eram atenţionaţi cu flashuri din spate, destul de stresant pentru cineva care nu este familiarizat cu drumul. Am răsuflat uşuraţi când am ajuns la vilă şi aveam deja emoţii pentru drumurile ce aveau să urmeze pe insulă.

A doua zi dimineaţa am plecat spre Paleokastritsa, obiectivul numărul 1 care nu trebuie ratat. Am ajuns devreme la terasa La Grotta din golful cu acelaşi nume şi am găsit loc să parcăm chiar pe marginea drumului, în dreptul hotelului Paleokastritsa. Priveliştea de sus este, într-adevăr, superbă. Apa mării îmbracă nuanţe ireale de turcoaz şi albastru în contrast cu bărcuţele albe ce pluteau în golful mărginit de stâncile uriaşe. Am coborât scările pentru a vedea îndeaproape această splendoare a naturii, terasa fiind amenajată chiar pe malul mării. Preţurile afişate erau acceptabile dar nu aveam timp de zăbovit prea mult. Se pot închiria şi bărcuţe cu motor, este plăcut să stai mai mult în acest loc ce îmi părea înainte prea frumos pentru a fi adevărat dar realitatea a depăşit orice închipuire. Priviţi fotografiile şi îmi veţi da dreptate.

Am mers apoi spre staţiunea propriu-zisă, am lăsat maşina în parcarea mare fără plată, vizavi de plajă. Plaja de lângă parcare, mică şi neamenajată, era pustie aşa că ne-am îndreptat spre plaja principală de unde ştiam că se pot face plimbări cu barca în peşterile din apropiere. Auzisem întâi că unei turiste i se spusese că din cauza mării agitate excursia se amână şi era cât pe ce să renunţ dar m-am gândit că o întrebare nu strică şi, într-adevăr, excursia care ne interesa pe noi nu era anulată, plecările fiind din 10 în 10 minute. Am plătit câte 10 euro şi a urmat o plimbare inedită cu o bărcuţă mică, de 10 persoane, condusă cu măiestrie de căpitanul care ne-a spus mai multe legende legate de Paleokastritsa.

Bărcuţa ne-a purtat întâi în interiorul grotei ce poartă numele Nausicăi, eroina lui Homer care l-a întâlnit pe Ulise, conform legendei, chiar aici în Corfu. Peştera este situată aproape de debarcader şi se poate ajunge la ea şi cu o hidrobicicletă sau un caiac de închiriat. Am admirat aici coralii în nuanţe de mov şi roz de la baza peretului stâncos şi pe care i-am întâlnit apoi şi în alte peşteri. A urmat apoi o plimbare în tihnă pe mare, în timp ce căpitanul ne spunea alte poveşti despre această insulă încărcată de mituri şi legende. Ne-a arătat o formaţiune ce semăna foarte bine cu un cap de leu, ce stătea de strajă pe vârful unei stânci din apropiere, un simbol al localităţii Paleokastritsa şi am intrat apoi cu barca într-o altă peşteră micuţă. Aici am admirat un ochi de apă de un albastru incredibil de clar, luminat de soarele care se strecura timid printre pereţii stâncoşi. Ochiul lui Zeus, pentru că aşa se numeşte acest loc, este preferat şi de peştii care pot fi întâlniţi din abundenţă aici şi pe care, spre deliciul nostru, marinarul i-a hrănit cu pâine, pentru ca noi să-i putem observa şi mai bine. Ne-am îndreptat apoi spre grota Sfântului Nicolae, foarte răcoroasă, pentru că aici lumina soarelui nu pătrunde niciodată. În continuare ne-am deplasat de-a lungul plajei, am trecut pe lângă portul unde erau staţionate ambarcaţiunile şi, după mai puţin de o oră, am revenit în locul de unde plecaserăm. Această plimbare mi-a plăcut mai mult decât cu ferryboatul sau vaporaşul, în bărcuţă te simţi mai aproape de marea care te înconjoară, este un sentiment de linişte şi pace interioară atunci când marea este calmă.

Am urcat apoi direct la mănăstirea de la Paleokastrista pentru că se apropia ora prânzului, timp în care aflasem că mănăstirea este închisă publicului. Mănăstirea se înalţă pe un promontoriu stâncos şi oferă o privelişte frumoasă asupra mării. Drumul este destul de abrupt şi îngust, pe o porţiune se circulă pe un singur fir, noi am avut noroc şi am prins verde la semafor. Parcarea de la baza aleii care urcă spre mănăstire este destul de strâmtă şi aglomerată de autocare dar cu ceva măiestrie din partea şoferului am reuşit să lăsăm maşina într-un loc mai ferit. Mănăstirea este foarte frumoasă, umbrită de viţă de vie, arbuşti şi flori plantate în amfore uriaşe. Se spune că a fost ridicată în secolul al XIII-lea şi a fost restaurată prin anul 1700. Ne-am grăbit să vizităm întâi biserica mănăstirii, am ascultat explicaţiile unei ghide ce însoţea un grup de turişti străini şi aşa am aflat că pictura interioară nu a rezistat din cauza umezelii astfel încât pereţii au fost împodobiţi cu icoane. Biserica este frumoasă dar destul de mică, în sezon devine neîncăpătoare pentru turiştii care o asaltează în număr mare. De la magazinul amenajat de călugări se pot cumpăra diferite obiecte executate manual de călugări, ulei de măsline sau vin din producţia proprie. Mănăstirea nu este doar un loc de reculegere ci şi un punct de observaţie foarte bun, de aici putând fi admirată marea şi alte formaţiuni stâncoase ce se înalţă din apă. Am reuşit să ne încheiem vizita în timp util, chiar când un părinte a sunat din clopoţel, semn că timpul alocat publicului se terminase, după care a închis uşile sfântului lăcaş, spre dezamăgirea turiştilor sosiţi mai târziu.

La întoarcere nu am mai avut noroc şi a trebuit să aşteptăm la semafor câteva minute dar am ajuns repede în parcarea de jos. Plaja din Paleokastritsa este frumoasă, cu nisip, dar destul de mică şi aglomerată. Cei mai mulţi stăteau doar la soare sau la mal, erau puţini cei care se aventurau în larg pentru că apa era extrem de rece, aşa că nici gând de scufundări deşi aveam la noi echipamentul de snorkelling. Nu am stat prea mult timp pe plajă pentru că soarele era destul de puternic, am revenit la intrarea în Paleokastritsa unde am făcut stânga şi am plecat spre următorul obiectiv, terasa Bella Vista, locul de unde se pot admira golfurile Paleokastritsei. Am observat, de altfel, că în toate zonele din Corfu care oferă o panoramă deosebită se găseşte câte o astfel de terasă şi toate au această denumire. Am intrat mai timid pe terasă pentru că vroiam doar să fac câteva poze, plănuiserăm să luăm masa de prânz în Sidari, dar nu ne-a spus nimeni nimic. Priveliştea este, într-adevăr, impresionantă. Am putut cuprinde cu privirea Paleokastritsa în toată spelendoarea sa, marea de aceeaşi culoare tulburătoare ce cu greu poate fi zugrăvită în cuvinte.

Şoseaua continuă să şerpuiască spre fortăreaţa Angelokastro sau Castrul îngerilor, în traducere liberă, numele venindu-i, probabil, de la vârful de stâncă pe care a fost construit. Castelul datează din secolul al XII-lea şi avea drept scop apărarea localnicilor de atacurile inamicilor. Maşina am lăsat-o la baza dealului şi de acolo am urcat pe scările de piatră până aproape în vârf dar, din păcate, fortăreaţa era închisă şi ne-am mulţumit să o admirăm doar pe exterior. Câţiva curajoşi escaladaseră zidurile de la intrare dar noi nu am îndrăznit fiind, totuşi, un monument istoric. Nu am urcat chiar degeaba pentru că şi de aici priveliştea este impresionată şi, văzute de aproape, zidurile te copleşesc prin măreţia lor în pofida trecerii timpului.

De aici ne-am continuat traseul spre Sidari luând pentru prima oară cunoştinţă cu satele de munte extrem de întortocheate şi cu străduţe înguste pe care de-abia poate să treacă câte o maşină. Din fericire drumul nu era foarte aglomerat şi am avut norocul să nu ne întâlnim cu alte maşini dar mereu aveam emoţii la răscruce de drumuri din cauza vizibilităţii care era sublimă dar lipsea cu desăvârşire... Am trecut întâi prin Lakones şi în Makrades am oprit, nemaiştiind unde eram (nu văzusem indicatorul de la intrarea în localitate). O doamnă foarte amabilă a încercat să ne ajute dar mai mult prin semne pentru că nu înţelegea deloc engleza. Mi-a arătat pe hartă unde ne aflam, mi-a mai dat câteva indicaţii şi, după alte curbe spectaculoase, am ajuns în Sidari.

În Sidari am lăsat maşina într-o parcare imensă şi goală din apropierea plajei. Am remarcat cu surprindere numărul mare de terase, taverne, baruri, multe cu specific englezesc. Ne-a fost greu să ne hotărâm dar până la urmă ne-am oprit la un local care avea şi terasă pe malul mării, Memories se numea dacă am reţinut bine. Am comandat un meniu complet cu 3 feluri şi care a costat 7,5 euro/persoană fără băuturi. Mâncarea a fost bună, servirea promptă, e adevărat că nici nu prea erau clienţi, celelalte terase fiind la fel de de goale deşi era pe la amiază. Între timp se stârnise un vânt numai bun pentru amatorii de parasailing astfel că cei curajoşi au profitat din plin pentru a se înălţa cu parapanta deasupra mării, foarte aproape de noi.

Plaja din Sidari este lată, cu nisip fin dar vântul puternic alungase şi puţinii turişti care mai erau pe plajă. Marea era tulbure şi extrem de agitată iar când am ajuns la Canal d’Amour valurile se loveau cu atâta forţă de malurile stâncoase încât era de-a dreptul imposibil să poţi înota în astfel de condiţii. Nu ştiu dacă asta înseamnă ceva sau nu potrivit legendei acestui loc dar a trebuit să ne mulţumim doar cu spectacolul oferit de marea zbuciumată şi ne-am îndreptat apoi spre Roda. Şi aici bătea vântul atât la propriu cât şi la figurat. Erau foarte puţini turişti, terasele şi magazinele de suveniruri erau pustii dar staţiunea micuţă şi cochetă mi-a lăsat o impresie plăcută.

Din Roda am ajuns pe nesimţite în Acharavi cu gândul să ne întoarcem spre Moraitika. La un moment am văzut un indicator spre Mănăstirea Pantokrator, pe care aveam de gând să o vizităm a doua zi. Am oprit imediat să studiem indicatorul, ne-am uitat şi pe hartă şi am observat că, într-adevăr, se putea ajunge la mănăstire şi din acest punct. Era cam 5 după-amiază, am calculat că ne-am fi întors de pe munte cam la limită pe lumină dar, pentru a nu mai reveni a doua zi special am hotărât să vedem şi mănăstirea. Fiind destul de târziu, nu am întâlnit prea multe maşini, drumul era bun dar poate fi destul de dificil dacă eşti un şofer mai puţin experimentat. Muntele Pantokrator, în traducere Atotputernicul, are o înălţime de 917 metri dar priveliştea care ţi se aşterne în faţa ochilor odată ce ai ajuns în vârf îţi taie răsuflarea. Prima provocare a fost parcarea maşinii pe marginea aleii în pantă de la baza mănăstirii. Recunosc că m-am uitat cu teamă în jur, copleşită de măreţia locului, senzaţie amplificată şi de releul şi antenele parabolice de pe marginea culmii muntoase.

Totul aici este simplu şi curat, aranjat cu grijă de părintele Daniel care sălăşluieşte aici. Mănăstirea datează din secolul al XIV-lea şi este construită din piatră, material care domină întregul aşezământ. Curtea este spaţioasă şi amenajată cu câteva plante şi arbuşti rezistenţi vieţii aspre de aici. Biserica mănăstirii este micuţă dar la acea oră mai erau doar câţiva turişti astfel încât am putut admira în voie pictura veche, deteriorată pe alocuri şi icoanele îmbrăcate în argint. Am admirat apoi „panorama 3D” de pe terasa mănăstirii: insula Erikousa, coasta Albaniei care de aici pare mai aproape şi muntele Pantokrator în toată măreţia sa. Cu părintele am stat puţin de vorbă, ne-a întrebat de unde suntem şi unde suntem cazaţi, am discutat puţin despre insulă dar cum timpul ne presa am fost nevoiţi să ne luăm rămas bun, cu speranţa că îi vom mai trece cândva pragul.

Drumul de întoarcere a fost ceva mai dificil, am depăşit cu greu o maşinuţă care de-abia cobora serpentinele dar am ajuns jos cu bine, tocmai când începuse să se însereze. Aceasta a fost prima zi în Corfu, plină de momente frumoase, liniştite dar şi ceva adrenalină.

A doua zi dis de dimineaţă ne-am îndreptat întâi spre Palatul Achileon, pentru a evita aglomeraţia. Palatul se găseşte în satul Gastouri, la nouă kilometri de capitală şi este bine semnalizat prin indicatoare. Acesta a fost construit în anul 1890 pentru împărăteasa Elisabeta a Austriei (Sissy cum este denumită familiar) ca reşedinţă de vară şi loc de alinare a sufletului. Elisabeta era fascinată de mitologia Greciei antice, eroul ei preferat fiind Ahile, care a dat şi numele palatului. Deşi am ajuns destul de devreme, la casa de bilete era deja coadă, ghizii cumpărau bilete pentru grupurile venite cu autocarul şi rândul mergea mai greu dar după câteva minute de aşteptare am intrat în posesia preţioaselor bilete, 7 euro/persoană sau 10 euro dacă se opta şi pentru audioghid.

Am vizitat întâi interiorul palatului, strecurându-ne cu greu printre grupurile de turişti nemţi care ocupau câte o încăpere întreagă. Am admirat exponatele şi obiectele de mobilier care aparţinuseră împărătesei şi familiei regale şi am urcat apoi la etaj pentru a vedea îndeaproape scena uriaşă ce îl înfăţişa pe Ahile în luptă. Punctul de rezistenţă al palatului îl constituie însă grădinile frumos decorate cu flori, palmieri şi statui impozante ce reprezintă diverse zeităţi sau eroi din mitologia antică. Aici se găseşte statuia lui Ahile rănit, statuia preferată a împărătesei Elisebeta, dar şi cea în mărime naturală a lui Ahile victorios, adusă aici de împăratul Wilhelm al Germaniei, cel care cumpărase palatul la moartea împărătesei. Este frumos să vii aici când este mai puţină lume, să te poţi plimba în linişte pe aleile din grădină şi să admiri marea.

În apropierea palatului se găseşte o altă terasă Bella Vista care oferă o panorămă frumoasă. Am făcut şi aici câteva fotografii şi ne-am îndreptat apoi spre plaja Glyfada. Mi-a plăcut atmosfera liniştită de aici, nisipul roşiatic fin, apa limpede, faptul că aveai suficient spaţiu doar pentru tine. Locuri de parcare nu am găsit, maşina am lăsat-o până la urmă pe străduţa care coboară pe lângă hotelul Glyfada Beach. Nu am putut rămâne prea mult pentru că soarele ardea destul de puternic şi nisipul se încinsese atât de tare încât era imposibil să te deplasezi desculţ.

A urmat apoi staţiunea Agios Gordis, pe care am recunoscut-o imediat după stânca uriaşă ce se înalţă din apă. Staţiunea este micuţă, am găsit loc de parcare doar după ce ne-am învârtit puţin. Staţiunea este una dintre destinaţiile preferate ale românilor, auzeam vorbindu-se româneşte la tot pasul. Preţurile la magazine şi terase mi s-au părut mai mari decât în Moraitika, lucru confirmat ulterior şi de ceilalţi din grup care fuseseră cazaţi aici. Plaja nu prea mi-a plăcut, era aglomerată şi gălăgioasă, multe şezlonguri şi umbreluţe, familii cu copii mici, în unele locuri părea neîngrijită. Nu am rămas prea mult, cu gândul că vom descoperi plajele liniştite din sudul insulei.

Harta pe care o primisem de la agenţia de închirieri nu ne-a ajutat prea mult, ne-am rătăcit în numeroase rânduri şi cum asfalt era mai peste tot pe insulă şi mai toate drumurile erau înguste, îl distingeam cu greu pe cel principal de cel lăturalnic. La toate acestea se adaugă şi indicatoarele care sunt amplasate exact în locul unde trebuie să schimbi direcţia de mers încât de multe ori îl zăream în ultima clipă şi cu greu mai puteam să întoarcem. Am observat totodată că acestea se găsesc de multe ori doar pe sensul pe care te deplasezi şi dacă vii din direcţia opusă nu ai cum să îl observi. Când ne-am prins cum stau lucrurile şi nu mai ştiam pe unde să o luăm, opream maşina de fiecare dată când zăream un indicator, ne dădeam jos, îl studiam, comparam cu harta şi doar apoi ne continuam drumul... Din acest motiv am ajuns relativ târziu la Paramona şi apa mi s-a părut rece dar plaja era goală, doar câţiva copii se zbenguiau la mal. Mai frumoasă mi s-a părut plaja de la Prasoudia, poate şi datorită asfinţitului pe care l-am prins aici. Plaja este micuţă, cu nisip şi pietriş, se coboară pe lângă o terasă unde se puteau comanda produse din peşte.

De aici ne-am îndreptat spre Lacul Korission, semnalizat pe indicator simplu, Lake. Deşi agentul de la firma de închirieri îmi spusese că nu are rost să vin aici pentru că nu voi vedea nimic deosebit (“it is just a lake”), eu am ţinut morţiş să ajung şi aici şi nu am regretat deloc pentru că am descoperit una dintre cele mai frumoase plaje de pe insulă, cu nisip fin cât vezi cu ochii, fiind cea mai lungă plajă din Corfu. Eram singuri pe toată plaja şi nimic nu tulbura liniştea. Soarele asfinţea undeva departe, ascuns printre nori iar eu nu puteam să îmi dezlipesc privirea de la cerul ce îşi schimba rând pe rând culoarea. Am mers apoi cu maşina pe un drum forestier paralel cu plaja până unde se uneşte cu lacul de vizavi, de care o desparte doar această fâşie de pământ. Mai departe accesul era interzis, erau ceva lucrări de amenajare în desfăşurare.

La întoarcere ne-am oprit să vizităm şi castelul medieval din Gardiki, din care se mai păstrează doar zidurile exterioare. Cu acest obiectiv am încheiat şi a doua zi pe insulă, obosiţi dar entuziasmaţi de locurile văzute.

A treia zi am rezervat-o frumoasei capitale Kerkyra. Planificasem să plecăm mai din vreme pentru a găsi şi un loc de parcare dar ne-am oprit pe drum în Benitses, să vedem Muzeul Scoicilor. Deşi era aproape 10 dimineaţa era închis, l-am vizitat până la urmă la întoarcere. Este un muzeu inedit prin varietatea şi frumuseţea colecţiilor expuse aici cu grijă şi pricepere. Am văzut scoici de toate culorile şi formele, cea mai mare aşteptând omologarea pentru Cartea Recordurilor, dar şi corali, crabi, steluţe de mare, oase de balenă şi câţiva rechini împăiaţi. Biletul a costat 4 euro/persoană şi a inclus şi un tur explicativ. Şi acesta este un loc unde merită să veniţi, eu am aflat multe lucruri interesante. Mai multe detalii găsiţi în reviewul lui @ionescunic, de unde am aflat şi eu de existenţa acestui muzeu.

În capitală traficul era la fel de intens, parcarea din zona portului era plină dar cum ştiam deja traseul din serile anterioare, am intrat pe o străduţă lăturalnică şi am parcat şi noi într-un loc mai ferit. Deşi am crezut că mă voi rătăci pe străduţele înguste, nu am reuşit, acestea fiind dispuse oarecum simetric. Ne-am plimbat întâi în Piaţa Centrală, Splanada, am admirat maşinile de epocă aliniate frumos în faţa cafenelelor de lux, dupa care ne-am îndreptat spre biserica Sfântul Spiridon. Cu cât ne apropiam, străduţele deveneau tot mai aglomerate iar în preajma bisericii abia dacă aveam loc să ne mai strecurăm. În interior este interzis fotografiatul şi după ce ne-am recules puţin am revenit în zona centrală, pentru a vizita fortăreaţa veche. Aceasta este situată la est de Piaţa Spinada, la intrare găsindu-se statuia în mărime naturală a unuia dintre guvernatorii insulei. Am urcat până în partea superioară de unde am putut admira marea care a măcinat o parte din zidurile cetăţii dar şi principalele puncte de interes din capitală, printre care şi fortăreaţa nouă pe care am vizitat-o apoi. Nu am să vă plictisesc cu descrierea acesteia, vă invit să priviţi fotografiile care prezintă foarte bine traseul pe care l-am urmat.

Am revenit apoi la maşină pe alte străduţe la fel de pitoreşti cu clădiri mai mult sau mai puţin îngrijite, dar toate de un farmec aparte. Am lungit cât am putut drumul pentru a mai surprinde şi alte laturi mai puţin cunoscute ale capitalei dar tot am nimerit foarte uşor străduţa unde parcasem. Intenţionam să văd şi Palatul Mon Repos dar nimeni nu a ştiut să îmi explice exact pe unde să o luăm astfel că după ce ne-am dat seama că mergem într-o direcţie greşită ne-am întors în Moraitika. Ar mai fi fost foarte multe de văzut în Kerkyra însă căldura ne moleşise destul de mult şi eram obosiţi după două zile de hoinărit pe insulă.

Acestea au fost principalele locuri în care am fost în Corfu, în mare am respectat lista pe care o schiţasem de acasă dar 6 zile cât am stat noi cu totul sunt total insuficiente pentru a explora insula dacă vrei să te şi odihneşti puţin. După acest mini-maraton ne-am oferit două zile mai liniştite cu baie şi plajă în Moraitika (impresii aici). Nu am putut însă sta locului prea mult şi în ultima zi din vacanţă am plecat într-o croazieră spre frumoasa Lagună Albastră dar despre aceasta voi povesti într-un episod următor (vezi impresii).

Am avut o vacanţă frumoasă, activă, am văzut locuri de un farmec aparte şi pentru aceasta mulţumesc tuturor celor ce au scris despre minunata Kerkyra, ajutându-mă prin impresiile lor să aleg exact obiectivele care mi se potrivesc cel mai bine. Mulţumesc AmFostAcolo!

---

VIZUALIZĂRI: 5544 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI