Septembrie în Peloponez. Monemvasia, corabia din piatră

TIPĂREȘTE

O, da, adevărat grăit-a Ritsos (1909-1990), poetul originar din Monemvasia, cel care şi-a denumit localitatea natală „corabia din piatră”. Cum-necum, grecii au dovedit de-a lungul istoriei o uluitoare capacitate de adaptare şi supravieţuire, renăscând mereu după momente de grea cumpănă. Iar Monemvasia ca atare este un exemplu în acest sens şi o lecţie pe care n-ar fi rău s-o învăţăm şi noi, românii.

Iniţial am vrut să scriu un singur review despre Mistras şi Monemvasia. Am renunţat totuşi, şi nu numai pentru că ar fi ieşit un articol prea lung. Cele două oraşe fortificate au destule în comun, însă modul în care se prezintă astăzi vizitatorului este total diferit iar faptul că în Monemvasia am ajuns imediat după vizitarea Mistrasului ne-a confirmat pe deplin acest lucru.

Drumul de la Mistras la Monemvasia (cca. 100 km) străbate mai întâi un podiş cu pante domoale, presărat cu livezi de măslini şi citrice, pentru ca de la Vlachiotis să înceapă să urce şi să coboare, trecând prin alte localităţi cu nume frumoase, precum Molaoi şi Sykia, şi a ajunge în sfârşit la mare, mai precis în Golful Epidavrou Limiras.

Ne apropiem de destinaţie, dar nu înainte de a traversa satul modern Gefira, eminamente turistic, unde te întâmpină pensiuni, hoteluri şi taverne, precum şi o plajă cu pietre. Spiritul negustoresc al grecilor nu se dezminte nici de această dată. Gefira e o creaţie de prin anii 1970, un răspuns la nevoile de adăpost şi hrană ale vizitatorilor cetăţii vechi. Dar nu satul este ţinta noastră. De pe şosea deja se vede stânca. Stânca golaşă. Să fi greşit noi drumul? Nu, construcţiile au fost ridicate pe partea de nord, invizibilă de pe şosea.

Monemvasia este o insulă stâncoasă pe care mulţi o aseamănă cu Gibraltarul. Are în jur de 300 de metri lăţime şi 1,8 km lungime şi e legată de uscat de un dig rutier de 200 m lungime construit în 1971. Stânca s-a desprins de uscat în anul 375 d. Hr., în urma unui cutremur. După ce treci digul, maşina trebuie lăsată în parcarea (fără plată) ce se întinde de-a lungul stâncii, până la intrarea în cetate. Dacă ai noroc, găseşti loc mai aproape de poartă; dacă nu (aşa ca noi), o laşi mai aproape de dig şi străbaţi distanţa pe jos. Vara, din câte am citit, rişti să nu găseşti deloc spaţiu de parcare şi eşti nevoit să te întorci în satul nou, să parchezi maşina şi de acolo să o iei cătinel pe jos sau cu autobuzul. Intrarea în cetate este liberă şi întreg perimetrul cetăţii este pietonal. În afară de bipede eu am văzut totuşi şi nişte cai la intrare iar pe străduţe câţiva măgăruşi.

Pe platoul situat la aproximativ 100 de metri deasupra nivelului mării se înalţă formidabilele ziduri ale cetăţii, considerată în perioada sa de glorie cea mai puternică fortăreaţă bizantină din Grecia. Ridicate în sec. XVI, zidurile măsoară 900 m lungime şi 30 m înălţime. Având o singură intrare (numele Monemvasia asta şi înseamnă, derivând din „mone – unu” şi „emvasia” – intrare) şi fiind înconjurată de pereţi stâncoşi netezi, cetatea era practic inexpugnabilă pentru tehnica de luptă din acele timpuri.

Oraşul a fost întemeiat în anul 583 de localnici refugiaţi de pe continent din calea atacurilor slavilor şi avarilor. Începând cu sec. X a devenit un important centru maritim şi comercial, fiind situat la întretăierea căilor de navigaţie din Peninsula Italică spre Marea Neagră. În 1249 a fost cucerit de prinţul franc Guillaume/William de Guillaume/William II de Villehardouin, întemeietorul Mistrasului (vezi impresii), care a cedat-o însă în 1262 Bizanţului. A stat sub stăpânire bizantină până în 1460, fiind sediul unui guvernator imperial şi punct de apărarea împotriva raidurilor francilor, şi ajungând la o populaţie de peste 50.00 de locuitori care trăiau din negoţul cu vin şi din piraterie. În 1460 rămăsese singura posesiune a lui Toma Paleologul, despot de Morea, care l-a vândut papalităţii. După numai patru ani, nemulţumiţi de slaba protecţie pe care le-o oferea Papa, locuitorii au acceptat o garnizoană veneţiană în oraş. Sub veneţieni, care au guvernat Monemvasia până în 1540, cetatea a cunoscut o perioadă de relativă dezvoltare, însă odată cu stăpânirea otomană (1540-1821, cu o întrerupere între 1690-1715 când a fost recucerită de veneţieni) a intrat în declin.

În martie 1821, la începutul Războiului de Independenţă, grecii au asediat Monemvasia. Au tăiat orice legături ale cetăţii cu continentul şi au înfometat garnizoana turcă. După trei luni, atât asediatorii cât şi cei asediaţi ajunseseră la capătul puterilor. Atunci comandantul grec al Monemvasiei a convins trei bărbaţi să plece înot până la revoluţionarii de pe continent pentru a-i convinge să nu renunţe la asediu şi pe data de 1 august turcii s-au predat prinţului Cantacuzino.

Lovitura de graţie a primit-o oraşul la finele secolului XIX, odată cu construirea Canalului Corint, când şi-a pierdut din importanţa comercială. Practic, în 1920 fusese părăsit, însă după 1970, odată cu afluxul de turişti, s-a repopulat treptat. Are acum câteva sute de rezidenţi permanenţi, însă mulţi localnici cu afaceri aici locuiesc în Gefira şi fac zilnic naveta. Încă o dovadă a spiritului oportunist al grecilor – în sensul bun al cuvântului.

Intrând pe poarta vestică din capătul parcării te trezeşti teleportat într-o lume cel puţin ciudată, în care străzile înguste, bisericile, casele cu influenţe bizantine, veneţiene şi otomane stau amestecate cu magazine de suveniruri, plăcintării, taverne şi chiar hoteluri. Chiar dacă până aici nu poţi ajunge decât trăgând trolerul după tine, se pare că nu puţin sunt cei dispuşi să plătească sume destul de piperate, din câte am înţeles, la un hotel precum Likinia, de pildă. Pe străduţele în pantă uşoară din Oraşul de Jos, străjuite de clădiri vechi, majoritatea recent (şi bine) restaurate, abia dacă se pot strecura doi oameni deodată, avantajul fiind însă cel al umbrei. Pe măsură ce înaintezi către Oraşul de Sus, apar tot mai multe construcţii în ruină, care nu au apucat să fie renovate. De altfel, zidurile din Oraşul de Sus şi Agia Sofia, datând din sec. XIII, singurul vestigiu rămas în această parte a cetăţii, nu se pot vizita. Din parcare se văd însă schelele pe care lucrează muncitorii, aşa că poate peste câţiva ani...

Nu-i bai: Oraşul de Jos e suficient de interesant pentru a te ţine ocupat vreo două ore. Imediat în stânga intrării se află Casa lui Yannis Ritsos, marcată printr-un bust şi o placă memorială. Înaintând pe strada principală vei vedea mici prăvălii cu suveniruri lucrate din lemn de măslin, unele din ele cu temă marină, precum şi mici localuri – taverne şi patiserii – cu terase în spate. Cele de pe partea dreaptă dau chiar spre mare, aşa încât în timp ce savurezi o băutură, o cafea, un pateu sau – de ce nu? – prânzul, poţi admira de la înălţime marea. Este ceea ce am făcut şi noi, intrând într-o creperie, atraşi de micul anunţ din geam: „Keep calm and eat crepes”. Pe străduţele laterale unii proprietari au înghesuit 2-3 mese afară, de care se împiedică turiştii.

În piaţa principală din Oraşul de Jos se află Cristós Elkómenos, catedrala construită în sec. XIII de împăratul bizantin Andronic II Paleologul, la care a fost adăugată în 1697 o clopotniţă veneţiană. În interior pot fi admirate patru icoane de mare valoare şi două tronuri din marmură. În imediata sa apropiere se află Panagia Chrysafitissa, construită în timpul ocupaţiei turce şi închinată Fecioarei Maria. În piaţă, unde se poate admira şi un tun rămas din timpul asediului din 1821, fosta moschee a fost transformată într-un mic muzeu care expune obiecte descoperite în sit. Apropiindu-te de zid, descoperi priveliştile superbe, de carte poştală, ale mării.

În stânga catedralei se zăreşte Panagia Myrtidiótissa din sec. XVIII, pe a cărei faţadă se găseşte o inscripţie bizantină şi o sculptură mai veche reprezentând vulturul bicefal, simbolul Bizanţului. Mergând mai departe pe străzile pietruite, umbrite nu numai de case ci şi de arbori frumoşi de buganvilea, se ajunge la Agios Nikólaos, o biserică în stil bizantin construită în 1703.

De altfel, se pare că în Monemvasia au existat câteva zeci de biserici – după unele izvoare, chiar o sută –, însă numai o mică parte din acestea au rămas în picioare.

Cu ce impresie am plecat după vizita de circa două ore în Monemvasia? Fără îndoială, cu plăcerea de a fi descoperit o cetate medievală relativ bine păstrată şi atent (deşi numai parţial!) restaurată. Care beneficiază şi de o aşezare fabuloasă, cu vederi splendide la mare.

Pe de altă parte, faptul că, spre deosebire de Mistras, oraşul este locuit, mi-a creat senzaţia de oarecare forţare a barierelor turismului. Istoria „se vinde” bine, asta se ştie, dar intruziunea mi s-a părut un pic cam agresivă. Monemvasia riscă să-şi piardă din spiritul autentic, deja pus sub semnul întrebării, după părerea mea, prin comparaţie cu frumuseţea maiestuoasă şi prea puţin alterată de oameni a Mistrasului, unde unicele intervenţii au vizat restaurarea clădirilor medievale şi a comorilor artistice pe care le adăpostesc.

Dar sigur, e doar o opinie.

Pe la ora 4 după-amiaza, după o plăcintă şi un frappé servite la creperie, am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre casă pe un drum care s-a dovedit a fi cu mult mai lung şi mai anevoios decât preconizasem, dar pe parcursul căruia am descoperit frumuseţea aşezărilor de pe ţărmul Golfului Arcolic.

Dar despre ele, în „episodul” următor.

Webmaster, rog ataşaţi următoare ilustraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=PyBIGGcKylg#t=88

---

VIZUALIZĂRI: 4251 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI