Escaladarea Olimpului, muntele zeilor

TIPĂREȘTE

Am sa va povestesc aici despre o calatorie de vis in Grecia, pe care am facut-o in urma cu doi ani.

Fiind luna august si ca niste iubitori ai muntelui care se respecta, primul lucru pe care l-am facut ajungand pe taram grecesc nu a fost sa mergem la plaja, ci sa urcam pe munte. Si ce munte puteam alege cel mai bine, daca nu maretul Olimp, Muntele Zeilor, mai precis pe cel mai inalt varf al sau, Mytikas, de 2917 m, aceasta fiind cea mai mare altitudine din Grecia.

Am plecat spre Grecia intr-o zi de vineri dupa terminarea programului de munca, ajungand dupa cca 12 ore de condus si 1000 km in Litochoro, supranumit si Orasul Zeilor in jurul orelor 02.00 noaptea. Oraselul, asezat pe limba de pamant dintre mare si munte, este amplasat la poalele Olimpului, la o distanta de doar 30 km de Paralia. Orasul are un farmec aparte, aflat exact intre mare si munte, foarte asemanator cu Sinaia, fiind punctul principal de pornire spre muntele Olimp.

Fiind noapte, am cerut cateva indicatii la o sectie de politie din orasel, gasind foarte repede soseaua de altitudine care duce in Prionia, punctul terminus al calatoriei cu autoturismul, aflat la o altitudine de 1050 m. Drumul este asfaltat aproape in totalitate, incredibil de spectaculos, avand o multitudine de refugii si puncte de belvedere asupra marii si oraselului. Pe o lungime de 18 km acesta se unduieste pe coasta muntelui, urcand de la o altitudine de 300 m pana in punctul Prionia, aflat in mijlocul padurii.

Am parcat masina intr-un loc special amenajat si pentru ca mai erau cateva ore pana soarele iesea din mare, am tras un pui de somn, odihnindu-ne dupa orele de condus.

Dimineata, dupa ce ne-am aprovizionat din belsug cu apa de la izvorul din Prionia, am intrat pe traseul care duce spre casa zeilor, acoperisul Greciei.

Traseul, foarte bine marcat si amenajat, numerotat E4 - Romb galben, ne-a purtat prin padure pana la refugiul A (Spilios Agapitos) aflat la altitudinea de 2100 m. Am ajuns la refugiu dupa 3 ore de plimbare prin padure, luand numeroase pauze pe bancutele special amenajate in puncte de belvedere prin cate un luminis al padurii.

Ajungand la refugiu, de fapt o cabana in toata regula, am fost luati in primire de o doamna draguta care ne-a facut instructajul si care ne-a condus intr-o camera foarte curata si ingrijita. Am umblat prin multe cabane dar curatenie si ordine ca aici nu prea am vazut.

Rucsacii se puneau in niste dulapuri special amenajate, bocancii in hol pe rafturi anume gandite, in cabana fiind incaltati cu papuci dati de gazda noastra primitoare.

Salile de mese sunt incalzite cu semineuri iar baia se afla la subsolul cabanei, foarte curata si aerisita. In legatura cu baia, aici ne-am intalnit si cu un mic localnic al zonei, un scorpion care intrase saracul sa se mai racoreasca si el de caldura dogoritoare de afara.

Ulterior am observat ca aici scorpionii sunt priviti de localnici la fel cum ne uitam noi la mustele de pe geam, facand parte din viata cotidiana a acestora.

La refugiu am servit o masa rapida cu merinde carate in rucsaci, am lasat bagajul greu la cabana, dupa care am inceput marea aventura spre tinta noastra, un traseu care nu se mai anunta atat de lejer in continuare. Atentie la apa, aceasta se gaseste doar contracost la sticle de 1,5 l la 2 euro sticla. Pana pe varf nu veti gasi nici un izvor asa ca va trebui sa plecati cu apa de la refugiu.

Vremea fiind absolut superba, fara pic de nori, am inceput urcusul plini de voie buna. Dupa 30 minute de mers prin padure si trecand pe langa o plantatie de maslini, peisajul a inceput sa se schimbe. Vegetatia bogata care ne-a protejat de soarele arzator a disparut, lasand loc golului alpin grecesc, adica un conglomerat de stanci si grohotis marunt de culoare alba, un desert arid ars de soarele stralucitor, care ne-a adus niste arsuri pe fata si pe brate de toata frumusetea in cateva ore de urcus. Dupa 2 ore atingem varful Skala, al doilea varf al masivului, observand in partea stanga varful Mytikas, care parea atat de aproape de noi.

Pe varf intalnim cativa cehi care ne spun ca s-au intors din traseul spre Mytikas neavand echipament de escalada, ceea ce ne pune pe ganduri, intrucat din ce studiasem pe net, varful nu era unul tehnic, ci necesita doar putina experienta de scrambling, experienta pe care o dobandisem din belsug in anii anteriori pe crestele muntilor Fagaras.

Dupa ce ne tragem sufletul si ne hidratam foarte bine, stiind ca pana pe varf traseul nu dureaza mai mult de 30-40 minute, hotaram sa lasam aici rucsacii si sa luam cu noi decat doua sticlute cu apa, pentru a nu ne incurca pe portiunile dificile.

Stiam ca pana pe varf urma sa traversam o portiune expusa, un culoar stancos destul de dificil si periculos, denumit de greci Kaki Skala, adica Scara Iadului, portiune neasigurata in vreun fel cu cabluri sau lanturi, cum se obisnuieste de altfel.

Intrarea in pasajul respectiv se face cu o coborare foarte abrupta, apoi poteca continua pe curba de nivel, avand abruptul in partea dreapta si se finalizeaza cu un perete inclinat la vreo 50 de grade pe care l-am escaladat direct, frontal, ajutandu-ne de maini.

Ajungand pe varf, uitam de toate pericolele si riscurile la care ne-am expus, strigam “ Am reusit” si ne bucuram de salbaticia muntilor din jurul nostru, dandu-ne seama ca suntem intr-un adevarat crenel al unei cetati, fiind inconjurati din toate partile de hauri ametitoare.

Observam de asemenea si albastrul imbietor al marii Egee, aflata parca la un pas de noi, in care soarele se reflecta intr-un curcubeu de culori.

Pe varf exista bineinteles si cutia de metal in care se afla ceaslovul in care turistii care ating varful isi pot lasa impresiile. Am marcat si noi momentul, scriind cateva randuri pentru posteritate, dupa care facem pozele de rigoare si legam tricolorul romanesc pe cel mai inalt punct al Greciei, un semn ca romanii au ajuns si acolo.

In timp ce ne aflam pe varf, mai apare un cuplu de greci cu care stam de vorba si de la care aflam ca in acea luna se implinesc 100 de ani de la prima escaladare a varfului, efectuata in anul 1913 de doi alpinisti elvetieni Frederic Boissonas si Daniel Baud-Bovy, insotiti de Hristos Hakkalos, un localnic din Litochoro. Se pare ca anterior acestora, multi alpinisti si localnici incercasera sa ajunga in lacasul zeilor, pentru a testa mitul olimpienilor, dar nimeni nu reusise aceasta performanta pana in anul 1913.

Am inceput coborarea de pe varf ajungand la peretele urcat mai devreme in maini, de aceasta data coborandu-l cu spatele la stanca, destul de repede. Ajungem in 30 minute la confluenta traseului spre Skala, de unde facem la stanga si incepem coborarea cea mare spre refugiu.

Aici, servim o masa delicioasa la 10 euro de persoana. Putin as zice eu, avand in vedere ca alimentele sunt carate cu magarii de la Prionia. Dupa ce mai schimbam cateva vorbe cu ceilalti turisti cazati la refugiu, ne-am retras in camera de odihna si ne-am ocupat paturile indicate de dimineata de gazda noastra cea draguta. Desi era in luna august, noaptea ne-am invelit cu vreo 2 paturi pufoase si calduroase care ne-au ajutat sa dormim vreo 10 ore neintorsi, trezindu-ne a doua zi odihniti si cu chef de plimbari. Pretul pentru dormitul peste noapte a fost de 12 euro de persoana, nu foarte mult tinand cont de conditiile excelente de cazare la un refugiu montan aflat la peste 2000 m altitudine.

Servim micul dejun dupa care incepem coborarea de 2 ore pana la Prionia, locul unde lasasem autoturismul.

Drumul de la Prionia pana in Litochoro a fost si mai frumos ca la urcare, pentru ca de data asta soarele stralucea incantator iar noi coboram spre 6 zile de relaxare la malul marii. Am oprit de multe ori pana in orasel in refugiile special amenajate, privelistile fiind extraordinar de frumoase.

Din Litochoro ne-am indreptat pentru o saptamana de rasfat in Platamonas, un orasel traditional grecesc asezat pe malul marii, despre care va voi povesti intr-un alt review.

---

VIZUALIZĂRI: 8144 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI