Prin insulele Atenei – despre Argosaronic și prima capitală a Greciei moderne (partea 1: Aigina)

TIPĂREȘTE

Zona asta a Greciei e destul de ignorată pe site, prin urmare mi s-a părut oportună o scurtă prezentare a insulelor din zonă, deși informațiile mele sînt destul de vechi. Mă rog, am îndoieli vizavi de treaba cu scurtimea, pentru că deseori am accese de logoree. Dar, om vedea! Și dacă tot am început ex abrupto, atunci să continui cu concluzia, urmînd să închei cu începutul și, eventual, să adaug pe post de post scriptum, prefața.

Concluzia ar fi, dragi turiști, că insulele din zonă pot fi o țintă în următoarele cazuri:

- ca parte dintr-o vacanță în Atena, care poate fi chiar în extrasezon sau cu ocazia unor sărbători religioase, prilej cu care se poate face o excursie (evadare de o zi) pe insula Aigina sau o vizită, mai lungă sau mai scurtă, pe una sau mai multe dintre insulele din zonă

- invers, ca un concediu în niște insule de unde se poate vizita ușor Atena

- pelerinaj la mănăstirea Sf. Nectarie

- un circuit în Peloponez, ca parte a circuitului, sau ca modalitate de a traversa către țintă venind dinspre Atena, prin insule (mai ales pentru cei care au văzut deja părțile mai turistice ale Greciei și vor să aprofundeze)

- ca insule ușor accesibile cu avionul, prin curse de linie către Atena

- ca mărturii ale istoriei și culturii Greciei, pentru cei pasionați în mod deosebit de aceste subiecte

Să vedem dară despre ce este vorba:

Între Atena, Corint și Peloponez se întinde Golful Saronic. E un fel de „Marea Atenei”, ca și un fel de rada lărgită a portului Pireu, întrucît, navigînd, te strecori printre vapoare încă multe mile depărtare de țărm. Primul „deget” al Peloponezului închide la sud acest golf și îl desparte de vecinul său, Golful Argolic (pe românește Argolidei, după cum apare într-un atlas geografic; din păcate denumirea românească pentru Saronic e necunoscută). Pe grecește se numesc Saronikos kolpos și Argolikos kolpos, sînt căutate de amatorii navigației cu vele, pentru că sînt la adăpost de vînturile puternice ale Egeei, găzduiesc mai multe insule mici și sînt în general de nedespărțit în limbajul turistico-geografic local, fiind luate la socoteală împreună, sub denumirea de Golful Argo-Saronic, pe grecește Argosaronikos.

Această denumire trebuie căutată pe indicatoarele rutiere de pe străzile din Pireu, ca să nimeriți poarta potrivită, dacă sosiți aici cu mașina și doriți să traversați pe vreuna din insule. Marele port, fiind originea multor linii de feribot, este organizat pe destinații, iar Argosaronikos are poarta sa și cheiul său. Plecări sînt multe pe zi, majoritatea vaselor sînt doar pentru pasageri, iar frecvența crește cu importanța insulei. Cred că spre Aigina sînt cele mai multe traversări pe zi. Pînă aici feribotul normal, de mașini, face cam o oră, iar Flying Dolphins 35 de minute (dar se călătorește destul de incomod, e de preferat un feribot normal, cu punte exterioară, cu bar, tocmai bine te odihnești și te hidratezi intern după ce ai condus destule ore). De altfel, insulele acestea, ca și o parte din coasta Peloponezului, fac parte administrativ din Atica, deci legăturile cu Atena trebuie să fie menținute la standarde înalte.

Cea mai apropiată insulă de țărmul Aticăi este Salamina/Salamis, nume cu rezonanțe istorice, dar este de regulă ocolită, sau tratată expeditiv de ghidurile turistice ale zonei, și nu e nici prea turistică. În plus, nici nu am fost aici, prin urmare o sar din poveste. Toți localnicii mi-au zis că nu ai ce face acolo, e un fel de suburbie a Atenei și atîta tot. Am mers pe mîna lor. Nu înseamnă că nu are obiective turistice, mai ales arheologice, dar și plaje și taverne, numai că este foarte populată, mai ales vara e împînzită de atenieni, deci atmosfera e mai puțin turistică. Totuși, cei pasionați pot găsi și aici ceva de văzut.

Urmează insula Aigina (pe românește Egina sau Eghina, pe englezește Aegina; eu o voi transcrie literă cu literă din alfabetul grecesc), confortabil amplasată fix în mijlocul golfului Saronic, cea mai cunoscută din zonă. Dacă Salamina e o suburbie a Atenei, Aigina e un soi de Snagov, destinație de weekend pentru atenieni, dintre care unii au și case de vacanță aici. Insula e populară printre artiști, mulți alegînd să locuiască și să lucreze aici. Multă vreme a fost și foarte populară printre englezi și scandinavi, fiind ușor accesibilă (cea mai apropiată insulă de aeroportul principal al Greciei), dar popularitatea i-a scăzut pe măsură ce alte insule și-au construit aeroporturi pe care liniile aeriene au început să le bage în seamă.

Aigina este o insulă de origine vulcanică (de fapt nu toată, ci mare parte din suprafața ei), făcînd parte din lanțul vulcanic egean, un „semicerc de foc” al Egeei, șir de vulcani stinși sau activi, care se întinde între Aigina și Kos și cuprinde și mai celebrele Milos și Santorini. Insula are 13000 locuitori, din care 7000 trăiesc în capitală (care se numește, bineînțeles, Aigina) și aproximativ forma unui triunghi echilateral, cu vîrful spre sud și laturi de 12 km. Înălțimea maximă este atinsă de Muntele Oros (adică Muntele Munte – probabil pur și simplu nu are un nume în grecește, localnicii în spun Oros – Muntele, și atît), în Vîrful Profitis Ilias: 532 m. De aici se vede întreg golful Saronic (ideal ar fi să ai și un binoclu), jur-împrejur de la Sunion la Corint și Poros. Informația e din auzite, nu am urcat acolo, din cîte știu e un drum de mașină, dar neasfaltat, dificil, cu pietre colțuroase, pînă aproape de vîrf. Vîrf pe care - cum altfel? - se ridică o bisericuță.

De-a lungul istoriei a fost o mare putere navală, primul oraș-stat din Europa care a bătut monedă proprie, rivală a Atenei, a aparținut Bizanțului, Veneției, otomanilor și pentru un scurt moment (2 ani) a fost, se pare, prima capitală a Greciei independente, condusă de Ioannis Kapodistrias. Moment în care populația a ajuns la 100.000 locuitori. Apoi capitala ar fi fost mutată la Nafplio, după care la Atena. Episodul însă este neclar, pentru că alte surse (se pare cele mai multe, ca și varianta oficială) zic că Nafplio a fost prima și singura capitală înainte de Atena. În tot cazul, insulele din zonă au jucat un rol important în evenimentele ce au dus la crearea și consolidarea Greciei de după 1821, flotele lor participînd la luptele cu turcii, iar după independență aici fiind epicentrul procesului de formare a statului grec modern, inclusiv în urma unei serii de confruntări (ca revolta Ydrei și bătălia de la Poros) inerente începutului, contestări, asasinate etc. Nu intru în amănunte, am schițat sumar, punctînd aspectele esențiale, ca să fie evidente originile unora dintre monumentele insulei, ca și importanța sa cultural-istorică.

În mitologie, Aigina e locul de baștină al eroilor Războiului Troian. Aigina era cea mai frumoasă dintre cele 20 de fiice ale zeului Asopos. Zeus, conform obiceiului, a plăcut-o, a răpit-o, a dus-o pe insula Oinoni (Enoni, de la enos – vin) și a sedus-o. Din această aventură galantă a rezultat un fiu, Aiakos (Aeacus, pe românește Eac). Insula fiind pustie, Zeus a transformat furnicile în oameni, ca să aibă fiu-său supuși, iar Eac a devenit regele insulei, căreia i-a schimbat numele în Aigina, în onoarea mamei sale. Eac a avut 3 fii: Peleu, Telamon și Phokos. Ca într-o reeditare a istoriei cu Cain și Abel, primii doi l-au ucis pe al treilea, apoi au fugit care-ncotro (Peleu în Tesalia, Telamon în Salamina), sperînd să fie iertați de Eac. În van! Regele a rămas neînduplecat, iar atitudinea sa a atras admirația oamenilor, dar și pe a zeilor, care l-au numit, după moarte, unul dintre cei trei judecători din Hades.

Ca să scurtez istoria, Peleu este tatăl lui Ahile, iar Telamon al lui Ajax (Aias pentru cititorii lui Al. Mitru), deci Eac e bunicul, iar Egina străbunica lor. Să nu mai zic că și Alexandru Macedon se revendică de la Ahile. Cam asta e poziția insulei în Legendele Olimpului.

Scurtă notă, apropo de variantele de ortografiere diferite: și mai sus, ca și în ce va urma, pendulez între o transcriere „literă cu literă”, una latină (folosită și de englezi, deci cea mai utilă pentru găsit informații pe internet) și cea română (unde e posibil), cu mențiunea că aceasta e aproape imposibil de găsit pe internet, siteurile românești preluînd de multe ori ortografia engleză, probabil din ignoranță față de faptul că există literatură în domeniu și în limba română. Și cu asta revenim la turism.

Feribotul ne lasă în orașul principal, capitala, Aigina (pomenit deseori cu varianta englezită a numelui – Aegina-town, care pe mine mă zgîrie pe timpan). Pe cheu ne întîmpină silueta caracteristic grecească a unei mici bisericuțe, care, împreună cu fațadele clădirilor din lungul țărmului, catargele bărcilor din port, piața de pește ce se desfășoară aici, tavernele și cafenelele, dă semnalul vizual al începutului vacanței. Orașul, văzut dinspre mare, e, ca ordin de mărime al caselor, undeva între Corfu și Skiathos. Principala arteră carosabilă e chiar bulevardul de pe țărm, destul de larg, pe alocuri despărțit de scuar, sau chiar lărgindu-se în mici piețe. Pe o parte a bulevardului se desfășoară direct cheiul portului, la care sînt legate mici bărci particulare care oferă diverse excursii sau traversări spre insula vecină – Angistri și bărci pescărești, care servesc și pe post de dughene, formînd o piață plutitoare, unde se vînd bureți (nu ciuperci, ci bureți naturali de baie, pescuiți de pe fundul mării), legume, fructe și captura zilei (de la pești la caracatițe, care atîrnă, proaspăt prinse, de tot felul de sîrme întinse pe bărci). Oricum, foarte aproape este și piața de pește, sub forma cîtorva tarabe în lungul unei străduțe, și cîteva taverne pescărești, care pot fi de interes turistic (că de la tarabe, ca turist, nu ai ce cumpăra, decît dacă ai o cazare cu bucătărie sau grătar).

De cealaltă parte a bulevardului se înșiră clădiri cu taverne sau magazine la parter. În spatele lor se aliniază căteva străduțe înguste, pe care se înghesuie mici furgonete de marfă sau scutere, și care reprezintă zona comercială, centrul orașului. O plimbare, cu scop culinar, de cumpărături sau pur și simplu fără vreun scop anume, ar avea ca țintă aceste străduțe și strada de pe țărm. În afara obișnuitelor suveniruri, obiecte de plajă, haine, eșarfe și obiecte de artă, merită cumpărat de aici fistic de Aigina (lăudat drept cel mai bun din lume), ceramică locală și bureți de baie naturali. Fisticul de Aigina este denumire de origine controlată, are o aromă caracteristică, dată de combinația climat – sol și, de cîțiva ani, are și propriul festival, a cărui ediție de anul acesta tocmai s-a încheiat aeginafistikifest.gr/?lang=en

Gurile rele spun că pe insulă se vinde mai mult fistic decît se produce, în condițiile în care producătorii oricum păstrează cîte ceva și pentru consum propriu. În ce privește modalitatea de recunoaștere a fisticului „original”, am avut două informații contradictorii. Una zicea că e cel cu boabe lunguiețe, bine crăpate, alta că, din contra, cel cu boabe mai mici și mai rotunde. Se pare că mai degrabă a doua variantă e valabilă, și e posibil ca eu să fi înțeles greșit, anume că trebuie să nu cumperi din cel lunguieț. Mă rog... fiecare cu norocul lui. Sper să nimeriți fistic „original”, nu „contrafăcut” (eventual Made in China).

De cumpărat, îl găsiți pe toate tarabele, inclusiv în miere sau sub alte forme, ca și simplu, prăjit și sărat. N-am cunoștință de vreun producător care să vîndă „la poartă”, eventual să facă și tururi de prezentare ale livezii, dar se poate să existe vreunul. Ce e interesant la fistic este că e o plantă dioică, adică are un singur sex per plantă: un arbust e fie mascul, fie femelă. Femelele fac fructe, masculii doar polenizează. Asta duce la necesitatea de a planta livada într-un anume fel, ca sa poți folosi cît mai puțini masculi (teoretic se plantează un mascul la 6 femele) și să fii sigur că vîntul va reuși să polenizeze femelele.

Destulă botanică, înapoi la vizită. Principalul obiectiv turistic al orașului este situl arheologic de la Kolona, situat pe o mică înălțime, pe o peninsulă aflată imediat la nord de port. Numele și-l ia de la unica coloană rămasă în poziție verticală dintr-un templu închinat lui Apollo. Pînă în 1802 erau 2, dar numărul li s-a înjumătățit în urma unei furtuni puternice. Arheologii au descoperit aici ruinele a 11 așezări succesive, fortificate, cea mai veche datînd din anul 3000 î. Chr. Zona a fost locuită permanent vreme de 2 milenii, fiind probabil prima așezare de pe insulă. Astăzi putem vedea ruinele scoase la zi de săpături, ruine de locuințe, fortificații, temple, un spital, dar și un fragment din mozaicul bizantin de pe podeaua unei sinagogi din secolul 4, zidurile scufundate ale portului antic și Muzeul de Arheologie Aigina, cu exponate interesante, printre care un sfinx de marmură, cu cap de femeie, una din vedetele expoziției. Muzeul a fost înființat de Kapodistrias drept Muzeul Național de Arheologie, în 1828, primul muzeu sistematizat de arheologie din Grecia și unul din argumentele în sprijinul ideii că aici a fost prima capitală a Greciei libere. În 1934 Muzeul Național s-a mutat la Atena, la fel și mare parte din colecțiile din Aigina, bineînțeles, astfel că muzeul de aici a rămas, cel puțin ca titulatură, local.

Alt argument ce sprijină varianta cu capitala e faptul că guvernatorul locuia aici și că tot aici se întrunea și Adunarea Națională. Guvernul se întrunea, pînă la constuirea unui sediu, în Turnul lui Markellos, sau turnul roz, obiectiv turistic fotogenic, care se găsește cîteva străzi înspre interior. Lîngă turn este și casa lui Kapodistrias, sau casa lui Barbayannis (locuința guvernatorului), tot în zonă se găsește și biblioteca publică, catedrala mitropolitană, iar ceva mai departe orfelinatul și școala, toate (mai puțin mitropolia) fiind clădiri publice construite de Kapodistrias în primii ani ai independenței, cîtă vreme a locuit și a condus Grecia de aici, din Aigina. Turnul roz nu se vizitează în interior decît cînd se organizează expoziții, dar casa guvernatorului și biblioteca se pot vizita.

Dacă pornim din centru spre nord, pe strada Nikos Kazantzakis, trecem pe lîngă Kolona și pe lîngă cele două plaje situate la sud și la nord de peninsulă (singurele plaje ale orașului), ieșim din oraș mergînd pe malul mării, trecem printre vile, lăsăm pe stînga un far și ajungem la casa în care a locuit cel care a dat numele străzii: Nikos Kazantzakis. Sînt vreo 2 – 3 km din centru pînă aici. Din cîte știu, casa aceasta nu se vizitează, dar în apropiere se găsește muzeul Christos Kapralos. Aici sînt expuse sculpturile realizate de acest artist între 1963 și 1993, perioada în care a locuit și lucrat în acest atelier. Una dintre sculpturi, Mama, este amplasată vizavi de muzeu, pe malul mării și poate fi un punct de reper pentru a găsi muzeul. Asta că tot am zis la început că insula atrage artiștii.

Această șosea continuă pe țărmul de nord și ajunge la Suvala (Souvala), o mică stațiune, cu o mică plajă, cu port de feribot (se pare că unele curse ajung și aici) și care avea și izvoare minerale și termale, ca rezultat al vulcanismului zonei, cu ape curative pentru artrită, probleme digestive, ginecologice, reumatism și dermatologice. Spun „avea” pentru că acum 11 ani funcționau, și se putea face și tratament, dar acum citesc pe internet că băile de acolo, cîndva cunoscute peste hotare, sînt închise, însă există speranța de a fi redeschise.

Revin nițel în oraș ca să închei prezentarea obiectivelor turistice cu Muzeul Folcloric, care prezintă cîteva camere de locuit reprezentative ale insulei, cu decorațiuni și costume populare. Despre acest muzeu nu știam la vremea vizitei mele, am găsit acum informații pe internet așa că l-am pomenit pe scurt.

Din oraș se mai poate porni și către sud. Șoseaua merge de-a lungul mării, care e uneori ascunsă privirilor de pini, măslini sau alte esențe meridionale. Cale de 6 – 7 km trecem pe lîngă vile, mici porturi de ambarcațiuni, vreo 2 – 3 plaje mici, tipice pentru insulă (săracă în plaje), dar care, fiind singurele și aproape de capitală, concentrează mare parte din turismul local. Cele mai celebre sînt Marathonas, Moondy Bay și Aiginitissa, lîngă ele fiind construite și hoteluri mai mari, care, la fel ca plajele, sînt principalele hoteluri ale coastei de vest. Din zona acestor plaje se ajunge, cu piciorul, în Valea Eleones, situată la poalele muntelui, unde cresc măslini bătrîni, unii avînd chiar și 2000 de ani.

Șoseaua se termină în Perdika, sat pescăresc, care s-a dezvoltat după ce guvernul a subvenționat construirea acolo a unui port turistic, care este plin mereu de vase, mai ales cu pînze. De-a lungul cheiului se înșiră o mulțime de taverne pescărești, cafenele și baruri, iar dacă cumva ați sosit navigînd și acostați în port, tavernele vă servesc și la bord. Strada de pe chei este pietonală, iar parcările sînt la ambele capete ale satului.

La sud de sat se află și o plajă și un obiectiv interesant, o cameră obscură cu panoramă de 360 grade (singura de pe glob) 360visits.gr/en/panorama_id109

Tot din Perdika se fac traversări spre Insula Moni, o insulă nelocuită, rezervație naturală, aflată la cîteva sute de metri de țărmul Aiginei. Pe Moni este o plajă amenajată, o tavernă și puteți întîlni căprioare, ibecși și păuni, obișnuite cu omul și prietenoase. Se poate petrece o zi foarte frumoasă în Perdika, pornind de la o plimbare în jurul satului, o vizită pe insula Moni și încheind cu o cină la una din tavernele pescărești.

Observ că am uitat să pomenesc ceva important: transportul pe insulă. Ideal ar fi să folosiți mașina proprie sau una închiriată. Există niște autobuze, cu orar incert și care oricum nu acoperă toată insula. Chiar și cînd merg, fac 2 curse pe zi, deci programul nu are, nici măcar teoretic, darămite practic, o frecvență utilă turistului. Alternativa este folosirea taxiurilor care, distanțele fiind mici, nu ar trebui să fie scumpe. Eu le-am folosit de cîteva ori și nu îmi amintesc să fi plătit prea mult. Le găsiți staționînd lîngă portul de feribot. În alte localități de regulă trebuie chemate la telefon și e posibil să vină cu aparatul deja pornit. Serviciul ăsta vi-l poate face orice barman sau ospătar. Rent-a-car găsiți sigur în capitală și în Agia Marina. În schimb, închirieri bărci fără „șofer” nu știu dacă găsiți, dar găsiți destui care fac plimbări cu barca proprie în jurul insulei și pe alte insulițe, noi l-am nimerit pe unul care ne-a dus pe o insulă mică, proprietatea lui, unde a pescuit, ne-a făcut pește pe jar, a prins arici de mare și ne-a dat să gustăm, caracatițe etc. Show! Nu pot recomanda nimic, au trecut prea mulți ani.

Nu în ultimul rînd, tot lîngă portul de feribot staționează trăsuri care vă pot duce într-o plimbare, ghidată, prin oraș și împrejurimi.

Dacă tot am ajuns înapoi în portul capitalei, a mai rămas să o luăm spre est. Șoseaua urcă ușor, ieșind din oraș, printre case cu grădini și supermarketuri de periferie, pornind către principalele atracții ale insulei. După nici 5 km ne surprinde silueta unei biserici monumentale, de un roșcat sau cărămiziu spălăcit și un stil arhitectonic contemporan. Nu știu să îl definesc, știu doar că nu e tocmai pe gustul meu, dar nu asta contează, nu e vorba de un monument de arhitectură, ci de un altar cu mare valoare spirituală pentru ortodocși: Mănăstirea Sf. Nectarie. Mănăstire de maici, care desfășoară o intensă activitate socială, și care este căutată de credincioși pentru că aici a viețuit și este înmormîntat Sf. Nectarie, făcător de minuni și vindecător, foarte venerat și în România.

Chiar lângă mănăstire este o răspîntie. La stînga, spre nord, pornește o șosea care iese în Souvala, satul cu izvoare termale despre care am pomenit deja. Șoseaua urcă prin spatele mănăstirii, pe lîngă un munte golaș, pe care se disting, destul de greu la început, fiind durate din pietre de aceeași culoare ca muntele, construcții austere, ziduri de piatră, ruine împrăștiate pe întreg versantul. Curînd ajungem la un panou informativ, care ne sugerează și un traseu de vizitare. Sîntem la marginea Paliahora, sau Paleohora, adică Satul Vechi, capitală a insulei timp de 1000 ani, între secolul 9, cînd localnicii s-au retras de pe țărm în interiorul insulei, în urma atacurilor piraților, și au construit această localitate fortificată, și secolul 19, cînd au părăsit-o, revenind pe țărm, în urma cîștigării independenței. Scenariul clasic, despre care am auzit și în Skiathos și Corfu. Astăzi au mai rămas în picioare numai biserici. Se zice că satul ar fi avut 365, dar arheologii au descoperit numai 70, dintre care 33 sînt încă în picioare, unele mai zdravene, altele mai degradate, și se pot și vizita, unele inclusiv la interior. Nu ratați o plimbare printre vechile ziduri, mai ales dacă sînteți în zonă vizitînd mănăstirea.

Continuînd, de la mănăstire, spre est, peste încă un minut ajungem la altă bifurcație. Aici indicatorul rutier pare pus pe șagă, indicînd, suprarealist, în ambele direcții, aceeași țintă: Agia Marina.

Cotind la dreapta ajungem la țintă trecînd prin satul Alones, sat montan, unde este și o benzinărie, și cîteva taverne profilate pe vinuri grecești, grătar și miel.

Dacă o ținem înainte, trecem mai întîi prin Mesagros, un sat cîndva celebru pentru atelierele de olărit (olăritul, dantelăria și pescuitul de bureți erau ocupațiile tradiționale ale localnicilor, acum aproape dispărute). Astăzi localnicii se ocupă cu agricultura, unul singur mai învîrte roata, avînd un atelier deschis zilnic turiștilor.

După Mesagros șoseaua începe să urce printre pini, urmînd ca apoi să coboare spre țărmul estic al insulei. Pînă să coboare, în punctul cel mai înalt, între pinii omniprezenți, dăm de principalul obiectiv turistic la insulei (din punct de vedere istoric, mitologic și arheologic): Templul Zeiței Afaia . Sau Afea, că așa se citește. O zeiță locală, acesta fiind singurul templu din Grecia închinat ei. Templul a fost construit în jur de 495 î. Chr., în stil doric, și unii îl consideră un soi de prototip al Partenonului (deși Aigina și Atena erau rivale). În orice caz, faimoasele sale sculpturi (care ilustrau scene din războiaiele troiane), care îi confereau măreție, au avut o soartă asemănătoare cu ale fratelui mai mare de pe Acropola Atenei: sînt la München, la Glyptothek! Au fost cumpărate de regele bavarez Ludwig I la începutul secolului 19. La fața locului se mai văd fragmente de coloane, ruinele altor construcții din jurul templului, mare parte din templu în sine (colonadele și fragmente de ziduri), reconstruirea unei părți dintr-un pediment etc. Foarte frumoasă este priveliștea, către Agia Marina, dar și către Atena. Cu un binoclu sau o lunetă se poate vedea Partenonul, dar și templu lui Poseidon de la Cap Sunion. Cele trei temple chipurile ar descrie un triunghi isoscel. Nu e așa, dar asta nu le scade deloc măreția.

Carevasăzică, pe oriunde am purces, fie prin Alones, fie prin Mesagros și pe la Templul Afeei, am ajuns tot acolo: la Agia Marina. Principala stațiune și plajă a insulei. Fost sat de pescari, ca orice sat de coastă care se respectă, deoarece aici este cea mai mare și cea mai bună și nisipoasă plajă a insulei, transformarea într-o stațiune a fost inevitabilă. Prea multe nu ar fi de spus. Există o stradă principală, cu taverne, fast-food-uri (gyros adică), magazine, rent-a-car și baruri (în 2003 am vizitat repetat barul Kahlua, deoarece patronul, un cretan, era simpatic și făcea cocktailuri bune; acu nu știu care mai e situația). La multe lucrau englezi, unele fiind chiar deținute de englezi. Mai la toate se foloseau fețele de masă de hîrtie cu harta insulei, cum e obiceiul și prin alte părți. Un restaurant cu amplasare bună e Kiriakakis, la capătul de nord al străzii principale, pe malul mării.

La marginea sudică a stațiunii e plaja de nisip. Nu e prea lată, lungă de 200 m, nu are umbră naturală, iar intrarea în apă e foarte lină. Apa e de regulă liniștită, deci plaja e potrivită și pentru copii mici. Chiar în dreptul stațiunii, plaja se îngustează, sînt vreo 2 baruri (care au și gustări, cum ar fi fructe de mare pe jar, tocmai bune pentru plajă), apoi, în dreptul hotelurilor din nordul stațiunii, sînt numai zone unde se face plajă pe stînci și un mic port.

Cazarea se face în hoteluri mici, 15 – 20 camere, sau în camere de închiriat. Nu pot recomanda nimic, decît ideea generală de a vă caza aici. Orice punct al insulei e la cel mult 25 de minute de condus (Perdika fiind cel mai departe), și aveți plaja aproape. Lîngă stațiune puteți urca ușor, în 20 de minute, pe un mic munte de unde se deschid priveliști frumoase. Asta dacă vă supără ideea de a sta degeaba și vreți neapărat să faceți mișcare.

Din Agia Marina mai este o posibilitate de a ajunge în Aigina, ceva mai ocolită, pe o șosea care pornește spre sud, ajunge deasupra plajei, de unde se deschide o priveliște asupra stațiunii și se poate vedea și Templul Afea pe vîrful său înconjurat de pini, apoi trece pe deasupra unui golf (Lafoklistis) unde se fac lecții de scufundări, prin satul Portes, după care cotește spre interiorul insulei, pe la poalele Muntelui Oros. Aici ar mai fi de menționat 2 obiective, așezate pe pantele muntelui. Unul ar fi ruinele Templului lui Zeus Hellanios ridicat de Eac, regele mitic al insulei, întru venerarea părintelui său, Zeus, care i-a ascultat rugămintea și a adus ploaia pe insulă după ani de secetă. Din templu nu s-a păstrat mare lucru: terasa care constituia baza templului, soclurile cîtorva coloane și, ceva mai sus, niște rezervoare de apă. Lîngă templu a fost ridicată, în epoca bizantină, o mănăstire, și ea, astăzi, dispărută. Ruinele chiliilor se pot confunda cu ale templului, sînt unele lîngă altele. Biserica însă, cu hramul Sf Arhangheli (Taxiarches), este încă în picioare, ridicîndu-se deasupra anticului templu.

Al doilea obiectiv de la poalele muntelui este satul Pacheia Rachi, sat ce are statutul oficial, conferit de Ministerul Culturii, de așezare tradițională. Și de aici se poate ajunge în valea Eleones, cea cu măslinii milenari. Din Pacheia Rachi se deschid priveliști frumoase către sudul insulei, satul Perdika, insulele vecine Moni și Angistri și peninsula vulcanică Methana. Mai departe șoseaua coboară și ajunge tot în capitală. În rezumat, mai toate șoselele insulei leagă capitala de Agia Marina, pe trasee mai drepte sau mai ocolite, cu excepția uneia singure, care leagă capitala de Perdika.

Cam asta ar fi Aigina, văzută de mine (acum 11 ani), cu mici adaosuri inspirate de pe net (care țin de aducerea la zi a unor informații). Ca să îmi împrospătez memoria, am apelat la pozele personale și la diverse cărțulii și broșuri turistice cumpărate la vremea respectivă de pe insulă. Tot ele sînt sursa și în cele ce urmează.

Pentru mai multe informații puteți consulta siteurile aeginagreece.com/index.html și aegina.com.gr/?lang=en Sau mai cunoscutul greeka.com/saronic pentru informații generale despre toate insulele din zonă. Pe care le voi prezenta pe scurt și eu, în continuare, în partea a 2-a. Mă văd nevoit să decupez articolul în 2 părți, deoarece a ieșit prea lung, 14 pagini de Word, și ar fi incomod de citit.

Notă: cer scuze pentru fotografiile vechi și prea sărace în pixeli pentru 2014. În ce privește notarea, e un text cu impresii prea vechi și prea generale ca să fie nevoie de așa ceva. Dau un 9 la peisaj, ca să nu exagerez cu aprecierile.

---

VIZUALIZĂRI: 8516 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI