Castelul Solitude din Stuttgart, un capriciu rococo

TIPĂREȘTE

Castelul Solitude a apărut dintr-un capriciu, ce-i drept un capriciu princiar. Situat pe culmea împădurită a unui deal la vest de Stuttgart, în locul numit "La cinci stejari", el a fost construit ca un spațiu de repaus după istovitoarele partide de vânătoare. Cel care a hotărât ridicarea lui a fost ducele Carl Eugen de Württemberg, stăpânul absolut al regiunii, el considerând locul "departe de tulburările şi dezamăgirile lumii". Om educat, rafinat, dar şi iubitor de plăceri lumeşti, Carl Eugen este autorul moral al multor proiecte, unele poate prea extravagante, care au adus ruina ținutului. Totuşi lui i se datorează Castelul Nou din Stuttgart, Castelul Hohenheim sau Biblioteca Württemberg.

De fapt Solitude nu este un castel cum i se spune, ci un elegant palat rococo, clădit cu gândul la mult mai celebrul palat Sanssouci din Potsdam. Dar un duce nu se compara cu un împărat. Construcția s-a desfăşurat între 1764 si 1775, responsabili cu materializarea dorințelor princiare fiind Friedrich Weyhing, Philippe de la Guêpière şi Reinhold Ferdinand Heinrich Fischer, nume uitate pe nedrept astazi, deşi lucrarea lor dăinuie de secole. Proiectul cuprindea nu numai palatul propriu-zis şi două corpuri anexe, "al cavalerilor" şi "al administrației", care protejau palatul spre sud, dar şi o imensă grădină, bineînțeles în maniera rococo. Ea n-a fost finalizată şi am putut vedea doar planurile ambițioase, care ar fi rivalizat cu cele de la Schwetzingen sau Augustusburg. De asemenea a fost conceput şi un drum rectiliniu, caracterizat de cunoscuta exactitate germană, o alee de vreo 13 kilometri către Ludwigsburg, unde Carl Eugen îşi avea o altă reşedință, mai mare, dar la fel de somptuoasă. El încă mai rezistă şi poate fi folosit pentru plimbări mai lungi.

Tot aici la palat, de fapt în anexe, a fost creată Hohe Karlsschule, o academie militară pentru odraslele familiilor bogate din Württemberg. Însă cel mai cunoscut elev nu s-a afirmat ca mare conducător de oşti, ci în literatură. El a fost poetul Friedrich Schiller, autorul, printre multe altele, a dramelor "Intrigă şi iubire" şi "Don Carlos".

Accesul din Stuttgart către Solitude este foarte facil, autobuzul 92 având stația chiar în fața scărilor monumentale. Nu ştiu din ce motiv casa de bilete este deschisă de la ora 10, deşi vizitele se fac doar în tururi organizate începând cu ora 10.30 şi numai în limba germană.

Castelul Solitude, aşa cum ne-a spus ghidul nostru, un domn micuț şi jovial, cu o manieră teatrală de a povesti, a fost conceput pentru a arăta puterea, în special cea financiară. A fost modul în care un aristocrat a exprimat ceea ce un îmbogățit de la noi spune prin "am cu ce, mă". Solitude a fost destinat petrecerilor şi întâlnirilor din timpul sezonului cald şi nu a fost niciodată pregătit pentru locuit. Chiar şi ducele îşi avea apartamentele împreună cu metresa sa (poziție pe care au deținut-o de-a lungul timpului mai multe domnişoare) în unul dintre corpurile anexe, mult mai puțin strălucitoare, dar mai comfortabile.

Micul palat este practic o succesiune de săli cu dimensiuni generoase, excelența sa neuitându-se la mărunțiş şi împodobindu-le corespunzător rangului avut. Desigur influența modei şi-a spus cuvântul şi moda rococo-ului s-a răsfrânt asupra mai multor încăperi. Am trecut pe rând dintr-o sală în alta, gazda noastră atrăgându-ne atenția asupra unor detalii arhitectonice sau fresce delicate. Am putut vedea că şemineurile, deşi lucrări de artă, nu erau funcționale, Solitude fiind folosit doar în lunile călduroase. Pereții albi cu decorațiuni aurii arătau perfect, deşi de la ultima renovare trecuseră vreo trei decenii şi jumătate. Candelabrele complicate, altădată cu lumânări acum adaptate la curentul electric, fuseseră aduse de la Veneția împachetate în părți componente pentru a evita vreun accident.

Trecem în altă sală, care părăseşte rococo-ul târziu în favoarea neo-clasicismului, apărând mai simplă coloristic, albul fiind atotstăpânitor. Mobila nu abundă, dar într-un colț lenevesc două fotolii şi o masuță alcătuite din alambicate linii curbe, emanând un aer nobiliar. Serviciul din porțelan nu lipseşte, căci obiceiul de a degusta licori aduse din țări îndepărtate, cafea, ceai sau ciocolată, ajunsese şi aici. Spre tavan începe un adevărat exercițiu de simbolistică, toate statuile având câte un înțeles. În partea de jos a cupolei se încearcă şi o redare în perspectivă, modelul fiind apreciat în acea vreme, dacă ne gândim doar la Palatul Barberini din Roma. Aici însă realizarea este de mai mici proporții. Tavanul, acoperit în întregime cu o frescă, continuă cu simbolurile, arta şi distracția, vânătoarea şi războiul fiind temele predilecte. Îl găsim pe Apollo, dar şi pe Bacchus, iar norii cenuşii se combină cu cerul azuriu.

În sala următoare găsim şi o uşă "secretă", mascată în perete, pe unde amfitrionul petrecerilor putea să se retragă sau putea avea întâlniri "de taină". În această aripă a palatului apar basoreliefuri şi coloane din marmură, dar şi o podea cu un desen elaborat. Este partea care aparținea ducelui Carl Eugen, cu camera de audiențe, majestuasă şi intimidantă, cabinetul de lucru, o încăpere extrem de claustrofobă, şi biblioteca cu rafturi pline cu cărți. Spre sud se afla dormitorul oficial, o cameră la care dimensiunea cea mai mare este înălțimea. Proporțional şi patul avea un baldachin cochet, care se întindea spre tavan. Faptul că dormitorul era extrem de mic nu avea nici o importanță, ducele folosindu-l doar pentru protocol. Am mai tras în fugă vreo câteva poze (care au ieşit toate mişcate şi au ajuns la Recycle Bin) şi ne-am luat "la revedere" de la gazda noastra simpatică.

Ducele Carl Eugen s-a plictisit însă de refugiul său liniştit şi l-a schimbat (aşa cum îşi schimba şi metresele), cu Castelul Hohenheim. Energia i s-a canalizat spre noul proiect, dar despre acesta poate altă dată. Castelul Solitude este o perlă arhitectonică, o bijuterie născută din ambiție, dar care continuă să strălucescă în constelația de castele care aparține Stuttgart-ului. Zona merită o vizită pentru a descoperi acea "singuratate" apreciată de Carl Eugen, mai ales că nu presupune un efort financiar.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1803 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI