Hoinar prin Bavaria, august 2010

TIPĂREȘTE

O călătorie de cinci zile în sudul Germaniei desluşeşte un vechi mister: cum s-a născut romantismul în această ţară rigidă şi riguroasă? Pentru că ea, Germania, nu înseamnă doar Prusia, cu regulamente cazone şi maşinării, dar şi Bavaria. Unde, odată ajuns, dincolo de uimirea provocată de netezimea drumurilor dintre tarlale, pentru că de cele naţionale sau de autostrăzi nici nu merită discuţia, în patria infrastructurii rutiere, dincolo de farmecul inefabil al animalelor care păşunează într-o libertate cvasitotală, la adăpostul unor subtile benzi străbătute de curenţii de joasă tensiune, dincolo de arhitectura şi culoarea caselor care umplu pantele domoale ale Alpilor bavarezi, te frapează un nume. Şi o legendă. Ludwig al II-lea, regele Lebădă... Ludwig cel Nebun... Prietenul lui Wagner. Să ne gândim la un rege care trăieşte în trecut, un rege care nu înţelege lumea căilor ferate, care nu vede apropiindu-se era zborului şi a războaielor mondiale, pe care rivalul său din nordul prusac le plănuieşte. Un rege care visează la măreţia Franţei Regelui Soare, a balurilor şi a intrigilor de palat, la arta penelului şi a lirei, la farmecul ascuns al castelelor din şteiuri de munte...

Şi, la Rieden am Forggensee, un sat ca multe altele, lângă lacul Forggen, peste mal de un castel de vis, pe care părintele lui Mickey Mouse l-a pus pe frontispiciul imperiului său, ai timp să meditezi la toate acestea. Un sat adunat, cu case solide, din piatră, cu drumuri asfaltate şi curate, chiar şi lângă clădirea la care, seara, vitele se adună pentru a-şi dona laptele atât de necesar bunăstării locale. De altfel, ce imagine incredibilă, dimineaţa, de la balconul pensiunii construite la kilometrul zero, văcarul satului, călare pe o motocicletă, aşteptând ca vietăţile pe care le are în grijă să se adape – cu câtă delicateţe şi fără să clatine o floare – de la fântâna arteziană ridicată în intersecţia centrală.

Linderhof... Căci de la Rieden, cu ajutorul GPS-ului, nu se ajunge greu la acest prim castel dăltuit din imaginaţia Regelui Lebădă. Drumul te poartă de-a lungul celor 12 kilometri ai lacului Forggen, într-un peisaj mirific, prin districtul Garmisch-Partenkirchen, parţial pe neterminata Deutsche Alpenstrasse, care taie Alpii. Şi prin oraşul Oberammergau în care, din cauza unei furtuni picate năpraznic din munţi şi a lipsei de timp, nu am putut fi martorul unui fenomen vechi de aproape patru secole, dar unic, în felul său, deoarece are loc o dată la zece ani: Passionsspiel, o magistrală punere în scenă a vieţii lui Iisus, la care ia parte aproape toată suflarea localităţii. Dacă treci de abaţia Ettal, ajungi in mijlocul Alpilor Bavarezi, unde, pe locul fostei reşedinţe de vânătoare a tatălui său, Maximilian II, constructorii lui Ludwig au modelat relieful, dând naştere unui parc, flancat de Chioşcul Maur şi de Casa Marocană, în inima căruia tronează castelul. Deşi cel mai mic dintre creaţiile minţii lui romantice, este evidentă asemănarea cu idealul său, Versailles-ul Regelui Soare. Este suficient să te bucuri de multiplele reflexii ale Sălii Oglinzilor, de altfel laitmotivul palatelor sale, ca să înţelegi acest lucru. De la lacul din faţa intrării, la treptele care te urcă în amfiteatrul special construit ca să poţi admira statuile aurite, udate de apa care ţâşneşte parcă de pretutindeni, de la aleile ascunse de bolţile verzi ale arbuştilor ornamentali la Grota lui Venus, totul e făcut să te poarte departe de lumea dezlănţuită, într-un spaţiu-timp special făurit pentru sufletul neliniştit al Regelui Întunecat. Căci, după ce străbaţi cărarea din spatele castelului, pe lângă cascada care aduce la ferestrele dormitorului august pata de sunet necesară meditaţiei, ajungi la peştera dăltuită de mâna omului în stânca tare. Ajungi la Grota lui Venus. Şi acolo, fără să te anunţe, întunericul este dat la o parte ca să admiri scenele parcă aievea rupte din epopeea Nibelungilor, fragmentate de stroboscopul delirant al blitz-urilor nenumăratelor aparate de fotografiat, uimite şi ele de revărsarea istorică... Pentru că, la orice pas, Ludwig ne aminteşte că a fost patronul şi prietenul Nibelungului modern, cel care a dăltuit, nu în piatră, dar în sunet, măreţia germană, Wagner...

Neuschwanstein... Este castelul care îţi taie răsuflarea şi te proiectează, iremediabil, în universul plin de cavaleri, prinţese şi balauri care fascinează imaginaţia copilăriei, oricare ar fi vârsta acestei copilării. Pentru că, fără putinţă de tăgadă, prin semeţia arhitecturii sale, în vârf de stâncă, prelungind roca fermă cu ascuţimea turnurilor, este Castelul, par excellence. Dar până la el, amânarea drumului face întâlnirea mult mai spectaculoasă. Din Rieden, şoseaua curge lin, spre sudul lacului Forgenn, către micul oraş Füssen, o bijuterie datând din antichitatea romană, dar respirând puternic tradiţia bavareză, mai ales că se mândreşte cu cea mai mare altitudine pentru o localitate din Bavaria. Iar calea ne poartă, mai departe, de-a lungul lacului, în satul Schwangau, de unde un indicator ne îndrumă spre munte. Iar acolo, la poalele sale, liniştea este spartă de imaginea şocantă a hectarelor de parcări, toate pline ochi cu maşini de tot felul. Ceea ce este interesant, în această lume a ordinii şi disciplinei, este felul în care au gândit totul; de la banca aşezată strategic, pe cărări de munte, exact în punctul de unde priveliştea devine artă, până la omul cu vestă reflectorizantă care te duce la locul de parcare salvator... Iar întrebarea următoare, firească, vine de la sine: „câte ore imi va lua să mă strecor prin furnicarul de turişti de la coada imensă din faţa casei de bilete? ” Deşi ceva din spiritul german care plutea în aer mă făcea să stau liniştit. Într-adevăr, linia şerpuitoarea înainta cu repeziciune, timpul aproximativ de aşteptare fiind afişat electronic. Iar odată ajuns în faţa ghişeului, surpriza, pe care aveam să o regăsesc la toate castelele bavareze, a fost plăcută. Intrarea nu se făcea de-a valma, ci la ore fixe, pe grupuri limitate, în funcţie de limba vorbită de ghid, ceea ce avea să transforme vizitele în adevărate plimbări de plăcere. Recomand biletul inteligent, care oferă la pachet câte un tur prin cele două castele alăturate şi, de asemenea, sugerez ca vizita să înceapă din vale, de la castelul Hohenschwangau, o capodoperă arhitecturală, ridicat pe malul lacului, pe un ştei. Poate că de acolo, din locul copilăriei sale, s-a hrănit Ludwig cu visele romantice, în castelul construit de tatăl său. Şi tot de la ferestrele lui, admirând muntele abrupt din faţă-i, să se fi gândit viitorul rege la copilul său de suflet, Neuschwanstein, cu toată simbolistica lui ascunsă, de la Lebăda ce-i va marca viaţa, până la intrarea întoarsă spre miază-noapte, căci doar el este Ludwig Dunkel, Regele Întunecat... Pe care l-a urmărit crescând, ani de-a rândul şi de care nu s-a bucurat, firul vieţii fiindu-i curmat înaintea finalizării lui. Iar poteca până la castel, de jos, de la casa de bilete, te duce pe serpentine, fie cu piciorul, fie în trăsuri de epocă, la porţile mari, de sub turnurile înalte, prin care păşeşti, la ora exactă, alături de alţii aidoma ţie, într-un periplu care are un singur sens, sus... Şi te bucuri de Sala Oglinzilor, de albastrul dormitoarelor, de grandoarea apartamentelor de oaspeţi. Mut de uimire, priveşti Sala de Muzică, de pe tavanul din care irumpe povestea lui Siegfried şi a Crimhildei lui. Pentru că el, Castelul, a fost construit special pentru a reverbera operele geniului Nibelungilor, Wagner. Doar că istoria a vrut altfel!

Herrenchiemsee... Poate că acest castel, ascuns în inima pădurii din Insula Domnilor, pe lacul Chiemsee, de lângă capitala Bavariei s-a dorit a fi copia fidelă a reşedinţei Regelui Soare. De la arhitectură, la parcul cu lacul în care se îmbăiază statui şi până la aleile prelungi care sucombă pe malul lacului, toate te trimit cu gândul la sute de kilometri distanţă, lângă o altă capitală, a luminii... La castel se ajunge uşor, dacă laşi în dreapta autostrada ce te duce la Viena şi te opreşti în oricare din satele răsfirate de-a lungul lacului. Contra unui preţ modic, vaporaşe cochete te poartă printr-un peisaj de vis, printre bărci, iole sau şalupe, printre insule şi poveşti, tocmai până la Herreninsel, dominată de impunătoarea mânăstire benedictină, veche de peste un mileniu şi pe care, din ignoranţă, am confundat-o cu castelul. Doar la casa de bilete am aflat că cele zece minute rămase până la debutul turului trebuia eficient folosite pentru a străbate lungul drum prin pădure, apoi, pe lângă lac, spre adevăratul castel... Iar acolo, ca într-un déjà vu, dormitorul albastru, picturile cu Regele Soare la vânătoare, Sala Oglinzilor... Şi năucitoarea informaţie referitoare la costurile acestui castel, care, în zilele noastre, s-ar traduce prin mult peste o sută de milioane de euro...

Ceea ce m-a făcut să meditez asupra cursului istoriei, la soarta unui rege care trăieşte în trecut, a unui rege care nu înţelege lumea căilor ferate, care nu vede apropiindu-se era zborului şi a războaielor mondiale, pe care rivalul său din nordul prusac le plănuieşte. Şi care nu l-a iertat pentru felul nesăbuit în care risipeşte averi incomensurabile pentru zidirea unui vis. A visului lui Siegfried... Iar azi, din amintirea Regelui Lebădă au rămas cele trei castele, la umbra cărora, pe timp de vară, turistul se răcoreşte savurând lichidul zeilor Egiptului, adus aici, în Bavaria, sub numele lui... Ludwig Dunkel.

---

VIZUALIZĂRI: 2638 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI