Musée des Beaux Arts de Lyon

TIPĂREȘTE

Situat în inima Lyonului, în Place des Terreaux, Muzeul de artă nu are un început cu care se poate lăuda. Palatul care-l găzduieşte aparținea abației Dames de Saint-Pierre, iar după izgonirea călugărițelor şi distrugerea bisericii lor în timpul Revoluției franceze, el s-a transformat în Palais du Commerce et des Arts. Primele lucrări expuse erau dintre cele confiscate de la membrii aristocrației şi clerului, apoi de la Academia de Ştiinte şi Litere au fost aduse exponate din colecțiile de arheologie şi de istorie naturală. Secolul XX a însemnat şi schimbarea numelui în Muzeul de arte frumoase. De ce un muzeu de artă trebuie numit "de arte frumoase", cu răutate pot să spun că nu ştiu şi mă gândesc la Pablo Picasso, Fernand Léger sau Francis Bacon, care au căutat latura inteligentă în artă şi nu pe cea frumoasă. Dar de multe ori frumusețea trece înaintea inteligenței.

Pătrund pe porțile larg deschise şi după controlul de rigoare al bagajelor, ca la orice instituție franceză, ajung într-o curte interioară, plină de verdeață şi de statui. Este asemeni unui parc, cu arbori mai tineri sau mai bătrani, cu arbuşti şi trandafiri, un petec vegetal în miezul metropolei.

Încă de la începutul vizitei mă întâmpină un tablou de Perugino, "Înălțarea", şi deja îmi este dor de Italia. Coborând spre subsol în față îmi apare o vitrină plină cu sculpturi de mici dimensiuni ale lui Rodin. Apoi o replică a celebrei Statui a Libertății, ca nu cumva să se treacă cu vederea de unde a plecat simbolul american. Cel care a creat-o, uitat de mulți, este Frederic-Auguste Bartholdi, născut la Colmar, lângă Strasbourg. "Nimfa Senei" de Jean-Baptiste Vietty mă duce cu gândul la "Pauline Bonaparte" de Canova, deşi nu are aceeaşi finețe şi strălucire, iar "Perseu si Andromeda" de Joseph Chinard mă impresioneaza mai puțin decât orice Bernini din aceeaşi Galerie Borghese din Roma. Operele lui Auguste Rodin îmi readuc interesul, prin busturile lui Victor Hugo şi Henri Becque, prin Minerva cu cască ori prin timida Eve. Dar mă încântă mai mult cele în care protagoniştii par încercând a se desprinde din marmura ce i-a ținut captivi până la intervenția dălții maestrului, "Tentatiile Sf. Anton" sau "Paolo şi Francesca". Ştiu, şi Sclavii lui Michelangelo de la Galeria Academiei din Florența sunt în aceeaşi notă, deci ideea nu este nouă, dar realizarea merită toată atenția noastră.

Mai departe muzeul îşi dezvăluie comorile adunate de pe Valea Nilului, dar mumiile nu mă atrag de loc, în orice formă ar fi arătate. Mult mai interesantă este poarta unui templu din epoca faraonului Ptolemeu al IV-lea, de prin 230 îH., iar imaginile sigur vă sunt cunoscute. Amforele greceşti sunt aici multe şi diferite şi aproape că încep să fac confuzie dacă le ştiu mai bine din manualul de a cincea, de pe tarabele cu suveniruri din concediile trecute sau de prin vreun muzeu. Arta religioasă din sec. al XIII-XIV-lea este prezentă cu sculpturi minuțios realizate în fildeş, de icoane, crucifixuri şi sfeştnice din metale prețioase, de figurine din alabastru sau teracotă emailată (din atelierul celebrului Andrea della Robbia). Şi arta se împleteşte cu istoria căci vitrine largi, în fața cărora ți-ai putea petrece o zi întreagă, sunt pline cu armuri, coifuri, sabii sau arme de foc otomane, iraniene, mongole, cu ceramică italiană fabricată la Urbino sau Faenza.

Secțiunea de pictură europeană este organizată în peste 30 de săli. Încep cu Gerard David, pe care-l ştiam din excursia de la Brugge, cu pictură religioasă, Lucas Cranach cel Bătrân, cu tabloul unei femei saxone şi Joos van Cleve, cu portretul unui tânăr, extrem de realist lucrat, aproape de perfecțiunea fotografică. Italienii Filippo Lippi, Perugino şi Paolo Veronese sunt prezenți cu tematică biblică, chiar dacă abordarea presupunea ca personajele să poarte îmbrăcăminte din cu totul altă epocă. Părerea mea este că moda avea prioritate în fața subiectului, folosit doar ca pretext. Şi tot ca pretext este folosită mitologia de către Tintoreto, pentru a ne prezenta o domnişoara cam dolofană drept Danae. Nici personajele istorice nu scapă neimplicate, Lucrezia ducându-şi la îndeplinire suicidul complet dezbracată într-un tablou de Guido Cagnacci. Ca o paranteză, la un muzeu american Rembrandt, teoretic mai pudic, înfățişează aceeaşi Lucrezie în poziție de "sepuku", dar elegant îmbrăcată după moda din Ţările de Jos. Luca Giordano ilustrează o pagină din Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso, dar am avut senzația că s-a gândit mai mult la Decameronul lui Boccaccio. Lăsând comentariile neavenite şi neprofesioniste deoparte, mai amintesc tablourile lui Guercino ("Circumcizia") şi Pietro da Cortona ("Cezar restituind Cleopatrei tronul"), ambele viu colorate, cu un aer optimist. Cu totul altă atmosferă este în pictura lui El Greco "Sfâşierea veşmăntului lui Isus", tragismul fiind însă specific artistului cretan. "Remuşcările sfântului Petru" de Jusepe da Ribera şi "Sf. Francisc" de Francisco de Zurbaran reflectă apropierea de credința sinceră şi adevărată a autorilor, originari din Spania. O pânză de mari dimensiuni a lui Peter Paul Rubens cu sfinții Francisc şi Dominic este plină de alegorii, maestrul flamand căutând mai mult decât o simpla imagine. Şi ca să fiu mai concret, uitați-vă la picioarele sfinților.

Fără a avea o prezentare spectaculoasă, aşa cum ar merita, tabloul de inspirație biblică "Fuga în Egipt" a francezului Nicolas Poussin atrage privirile instantaneu prin dinamismul şi dramatismul care răzbat. Tabloul a fost achiziționat de către Musée des Beaux Arts de Lyon şi Louvre in 2007, după ce i s-a descoperit paternitatea şi prețul i-a explodat, ajungând la 17 milioane euro.

Periplul meu continuă cu seria celor patru elemente ale naturii (Aerul, Pământul, Focul, Apa) a flamandului Jan Brughel cel Bătrân. David Teniers cel Tânăr, tot un pictor din Ţările de Jos, este prezent cu două lucrări inspirate din viața de zi cu zi, iar Gerrit Adriaensz Berckheyde îmi arată Piața Mare din Haarlem, pe care şi eu am vizitat-o trei secole şi jumătate mai târziu. Pictori din aceeaşi zonă geografică ocupă urmatoarele săli, Jacob van Ruisdael, evident cu un peisaj, Jacob Jordaens, cu subiecte biblice sau mitologice, Frans Snyders, cu un tablou care ar oripila vegetarienii. Peter Paul Rubens apare din nou cu o pictură în care "adorația magilor" este doar un motiv pentru o prezentare de ținute vestimentare elegante, maestrul dovedindu-se a fi un ilustru precursor al marilor creatori de talia lui Giorgio Armani sau Yves Saint Laurent.

Încet găsesc şi secția italienilor unde tronează la loc de cinste o sculptură de Antonio Canova, "Cele trei grații", care mai mult este o reclamă pentru un sejur în insula Lesbos. Giuseppe Maria Crespi, pe care l-am descoperit la Bologna, prezintă o sfântă Magdalena, iar Canaletto (Bernardo Bellotto) o inevitabilă şi inconfundabilă imagine cu Canal Grande din Veneția. Francisco Guardi are un "capriciu arhitectural", practic un exercițiu de perspectivă, foarte apreciat în acele vremuri.

Şi tot de perspectivă este pasionat şi lyonezul Fleury Richard, ea repetându-se ca un laitmotiv în operele sale pline de naturalețe. Liniştea care mă cuprinsese este însă brusc spulberată de Eugene Delacroix, prin "Ultimile cuvinte ale împăratului Marcus Aurelius", "Uciderea episcopului de Liege" şi în special de "Mireasa din Abydos", o eroică ilustrare a poemului cu acelaşi nume scris de Lord Byron. Noroc cu lasciva domnişoara cu un papagal alături, care pacifică pentru moment atmosfera. Un alt pictor francez, Theodore Chasseriau, a imaginat doi călăreți arabi în fața unei fântâni antice din vremea lui Constantin. Stând demn în şa, ei lasă caii să se adape, părând a nu avea timp de odihnă. Mă frapează două portrete, al unui ofițer de marină de Jean-Francois Millet şi al unei femei nebune de Theodore Gericault, care sunt diametral opuse. Dacă în primul este un om ferm ce se ghidează după busolă, căutându-şi dârz drumul pe mare şi în viață, în al doilea este o persoană total debusolată, pierdută în timp şi spațiu, inspirând compasiune, dar şi teamă.

Până la urmă ajung şi la partea mea preferată, deschisă de Charles Francois Daubigny ale cărui peisaje le-am întâlnit în multe muzee de artă pe unde am umblat. Gustave Curbet continuă în aceeaşi notă, cu două privelişti total diferite, cu un colț de pădure înzăpezită şi cu talazurile înspumate ale mării. Iar natura rămane suverană şi la Jean-Baptiste Camille Corot, arborii fiind protagonişti şi pe dealuri şi la marginea satului şi pe ulițele unui arhaic Montmartre. Pentru a schimba registrul să mentionez Parisina, de Paul Baudry, o frumoasă femeie al cărei e-mail aproape că i l-aş fi cerut, dacă... Camille Pissarro, un favorit al meu, a pictat de mai multe ori Le Pont-Neuf de la ferestra camerei sale, unde bolnav fiind, era nevoit să stea la adăpost de lumina puternică a soarelui, de praf şi vânt. În varianta expusă la Lyon răzbate forfota care domneşte pe pod, trecători, caleşti şi căruțe cu marfă alcătuind o masă în continuă mişcare, unde individul îşi pierde personalitatea, încorporat fiind într-o dinamică aglomerație. Şi tot creat de Pissarro este şi Kew Green, cu turnul de la Steam Museum de astăzi, pictat într-o manieră apropiată de pointilism, cu care artistul a cochetat puțin. Dacă "Plopii" lui Cezanne nu mă impresionează, în schimb Alfred Sisley m-a fascinat întotdeauna, iar "Poteca de munte" şi "Sena la Marly" nu mă dezamăgesc deloc. Dintr-un atât de important muzeu francez nu putea lipsi Claude Monet. Şi într-adevăr, o "Mare agitată la Etratat", stațiune unde a lucrat adesea, cu câteva bărci pescăreşti în prim-plan şi arcul din piatră pe fundal, şi mai ales "Tamisa la Charing-Cross", o soră londoneză a mult mai celebrei "Impresie. Răsărit de soare", sunt înconjurate de mulți vizitatori. Nu am fost atras niciodată de picturile lui Paul Gaugain şi nici "Nave nave mahana (Jour delicieux) ", un tablou cu indigene dezinhibate, nu-mi schimbă părerea. Prin contrast, țăranii luând tristul drum al pribegiei, imaginat sau văzut de prietenul său olandez Vincent van Gogh, este mult mai emoționant. Mă întorc iarăşi spre peisaje şi încerc să mi-l închipui pe Henri Martin combinând ruginiul frunzelor cu verdele ierbii şi strecurând pete albăstrii de la pârâul care se scurge printre albele căsuțe din "Le Village de Labastide-du-Vert", cu un sat situat într-o vale, undeva în sud-vestul Franței. Eugene Boudin mi-a plăcut din duminica ploioasă când am vizitat Muzeul din Dordrecht, aşa că "Plage de Trouville" şi " Voiliers au port (Deauville) " nu mă surprind, doar mă încântă. Personaje de acum mai mult de un secol îmi apar în față, ce-i drept asaltate şi de multe camere foto. Două tinere femei delicat portretizate, una conştientă de frumusețea sa, de Pierre-Auguste Renoir şi o alta, mai timidă, cu ochii rotunzi şi gura mică, aproape schițată, de Edouard Manet, mai că-ți subjugă inima. Şi pentru a încheia un ciclu, ultimile priviri le dedic unei sculpturi de Rodin, "Sărutul", plină de voluptate şi de patos. Este foarte cunoscută, o versiune fiind şi la Muzeul de artă din Bucureşti.

Musée des Beaux Arts din Lyon este un loc care nu trebuie ratat de nici un iubitor al frumosului care vizitează oraşul. Capodopere şi mari maeştri reuniți în grandiosul palat de lângă Hôtel de Ville te aşteaptă să-şi dezvăluie tainele. Nu ratați acest loc care dăunează rău ignoranței.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2245 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI