Elvetia: Traversarea Alpilor prin pasul Gotthard

TIPĂREȘTE

In septembrie 2007, pe cand eram in Germania in zona Mannheim, am hotarit sa facem o iesire de weekend la Milano. Pentru a ajunge la Milano trebuia sa traversam Elvetia de la nord la sud. A fost un caz clar in care drumul a fost mai important decat destinatia! Ne-am grabit sa vizitam Milano, ca sa ajungem din nou in Elvetia!

Sambata dis de dimineata am plecat pre Elvetia. Autostrazile din Germania nu au limita de viteza decat pe portiunile semnalizate, asa ca pe masura ce ne apropiam de granita si circulatia era mai putin aglomerata ne-am “delectat” cu o viteza de croaziera de 200 de kilometrii la ora (nu eu eram sofer!). Dar odata trecuta granita in Elvetia, 120 era viteza maxima, asa ca a trebuit sa suportam aceasta mica viteza maxima. Erau radare automate pe autostrada si cum masina era inmatriculata in Germania, pe cand am fi ajuns acasa ne-ar fi asteptat poate deja amenda, si nu mica, din cate am inteles. La granita autostrada trece foarte aproape de orasul Basel, astfel incat se pot vedea o parte din cladirile unuia din cele mai importante si mai vechi orase din Elvetia.

De la Basel ne-am indreptat inspre sud-est, spre Lucerna. Eram pentru prima data in Elvetia si am ramas putin mirat vazind peisajul cu dealuri molcome, de-a lungul celor 100 de kilometrii de la Basel la Lucerna. De fapt nu toata Elvetia este muntoasa: daca tragi o linie pe la jumatatea tarii, de est la vest (sau mai degraba de la sud-vest la nord-est) jumatatea de la nord de linia imaginara nu este muntoasa, ci deal si campie. Abia in jumatatea de sud se gasesc muntii. In preajma Lucernei au aparut deja culmile muntoase, si cum autostrada trecea aproape de centrul orasului ne-am hotarit pe loc sa facem o scurta vizita la Lucerna. Am iesit de pe autostrada si dupa mai putin de 2 kilometri am ajuns in parcarea subterana a garii orasului, care se gaseste fix in centrul orasului.

Lucerna are o conformatie deosebita. Lacul patrunde pana in inima orasului asa ca langa gara am putut vedea vase de croaziera, alaturi de centrul vechi al orasului si vestitele sale poduri. Pe malul celalalt al lacului erau niste cladiri impunatoare, dintre care unele erau hoteluri, iar mai in stanga erau cladirile orasului medieval. Lacul Lucerna este cel care da farmecul orasului precum si riul care iese din lac si care se numeste Reuss. Lacul are o suprafata de peste 100 de kilometri patrati, se intinde in 4 cantoane (de aceea este numit si Lacul celor 4 cantoane) si este inconjurat din toate partile de munti fapt care il face una din importantele destinatii turistice ale Elvetiei. La fel ca si alte lacuri mari din Elvetia, lacul Lucerna este format de un riu, care intra in lac pe o parte si iese din lac pe partea opusa. Orasul Lucerna a fost infiintat in locul in care riul Reuss iese din lac.

Podul Lacului (Seebruke) este chiar pe malul lacului, acolo unde incepe riul Reuss, este cel mai lat si permite trecerea pe mai multe benzi a autovehicolelor si pietonilor. La mica distanta este un pod pietonal construit din lemn in anul 1333, care traverseaza riul in diagonala. Alaturi de el este o fortificatie ridicata in secolul 13, numita Wasserturm (turnul de apa), ambele fiind considerate simbolurile orasului Lucerna.

Am traversat si noi podul de lemn, era locul de plimbare a turistilor, superb decorat in exterior cu ghivece de flori colorate. Podul era acoperit cu un acoperis de tigla si din loc in loc, sub capriorii care sustineau acoperisul, podul era decorat cu niste plachete triunghiulare cu picturi originale din secolul 17. Cand am ajuns pe celalat mal al riului Reuss si ne-am intors sa fotografiem podul, o vedere minunata a muntelui Pilat se deslusea in departare, pe deasupra podului.

Din pacate doar 1 ora a durat plimbarea noastra prin Lucerna, dupa care am luat-o iarasi pe autostrada in directia sud. Acum erau numai munti in stanga si dreapta soselei si din cand in cand se vedeau pe pantele muntelui mici catune sau chiar cate o gospodarie taraneasca izolata.

Am oprit sa alimentam si atunci am vazut un indicator necunoscut pana atunci: starea deschis/inchis a tunelurilor si pasurilor care strabateau muntele in imediata apropiere. Primul de pe indicator era tunelul Gotthard: acesta este principalul loc de trecere a Alpilor intre Elvetia si Italia. Tunelul are o lungime de 17 kilometri si este al treilea tunel rutier ca lungime din lume. Pe indicator mai erau 2 localitati si 4 pasuri: Oberalppass spre est, Furkapass si Sustenpass spre vest si Gotthardpass spre sud. Gotthardpass era drumul nostru, care trecea pe deasupra muntelui prin care era sapat tunelul si care era varianta aleasa de noi de traversare a Alpilor.

Am iesit de pe autostrada in dreptul localitatii Goschenen, chiar inainte de intrarea in tunelul Gotthard. Soseaua a inceput sa urce de-a lungul riului Reuss, care aici era un zbuciumat riu de munte cu repezisuri si cascade. Soseaua serpuia lipita de versantii de stanca, in multe locuri fiind acoperita de o structura sprijinita pe piloni, acoperisul orizontal fiind acoperit chiar cu pamint si in unele locuri spalat de piriuri. Am oprit la o mica parcare de pe drum pentru a admira muntele cu stancile, apele si cascadele sale, precum si soseaua serpuitoare care in acel weekend era destul de aglomerata. Drumul trece apoi de oraselul Andermatt si ajunge in satul Hospental, unde se bifurca: inspre vest este pasul Furka iar inspre sud pasul Gotthard. Am luat-o la stanga si am inceput urcusul pe un versant lung si acoperit de pajisti. Am oprit la prima parcare, de unde mai aveai o ultima privire asupra vaii Reuss si a satului Hospental. Era o priveliste mareata, in orice parte te uitai. Riul Reuss serpuia linistit pe o vale imensa, acoperita de pajisti verzi, inainte de a incepe coborisul brusc spre Goschenen. In fata, deasupra noastra, erau crestele parca sculptate in stanca, inalte de 3000 de metri, ale Alpilor Urner (sau Uri), iar in stanga departe se vedea un ghetar, numit Tiefen, la baza unui varf de 3300 de metri inaltime. Jos in vale se vedea micul sat Hospental, care are in jur de 200 de locuitori si un turn vechi din secolul 13.

Am continuat apoi urcusul destul de abrupt pe soseaua perfecta si dupa vreo 5 kilometri am ajuns in varful pasului Gotthard. Aici te afli la altitudinea de 2108 metrii, in zona golului alpin, o zona plina de lacuri si lacusoare, printre stancile lustruite de vant si petecele de iarba dintre stanci. Era o zi cetoasa in varf, de fapt era un nor care limita vizibilitatea. Aici in varf se afla si un hotel in jurul caruia erau destul de multi turisti in acel weekend de septembrie. Am hoinarit cateva minute printre laculetele dintre stanci, dupa care ne-am intors la masina si am inceput coborisul spre Airolo. Pasul Gothard leaga localitatile Andermatt (Goschenen) de Airolo si are o lungime de 25 de kilometri, urca de la 1100 metrii altitudine la 2100 si apoi coboara iarasi la 1100. Tunelul Gothard care leaga cele 2 localitati prin munte, fara a fi nevoie sa mai urce o diferenta de nivel de 1000 de metri, a fost dat in folosinta in 1980, si de atunci este principalul punct de trecere al Alpilor. Intre timp Elvetia nu doarme, ci lucreaza la un nou tunel Gotthard, de cale ferata, care cu cei 57 de kilometri ai sai va fi cel mai lung tunel din lume!

La Airolo am intrat din nou pe autostrada si am continuat coborirea pe valea riului Ticino. Aici este cantonul Ticino, adica partea italiana a Elvetiei. Zona alpina era parca mai slab populata decat pe celalalt versant al Alpilor, iar satele ce le vedeam erau parca mai saracacioase. Am remarcat multe case si biserici cladite din piatra. Dar pe masura ce coboram, localitatile deveneau mai mari si dupa vreo100 de kilometri am ajuns la lacul Como, adica la granita cu Italia.

---

VIZUALIZĂRI: 11630 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI